FESTIVALUL – UN MOMENT OPORTUN
Profitând de impactul pe care Festivalul Internațional George Enescu îl are în spațiul public românesc, de interesul pe care acest eveniment îl stârnește – Dl. Mihai Constantinescu nu va ezita să folosească întâlnirile sale cu jurnaliștii români pentru a readuce în discuție, pe lângă alte aspecte ale Festivalului și problema partiturilor enesciene. Poate că distinsul manager considera că semnalele sale, cu cât erau mai dese, mai explicite, cu atât ar fi putut fi mai eficace pentru soluționarea acestei situații aproape dezonorante: dificultatea procurării partiturilor pentru creațiile marelui muzician român. În 4 septembrie 2015, chiar în zilele în care la București se desfășura o nouă ediție a Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, (Ediția a XXII-a, 30 august – 20 septembrie 2015) ”Ziarul Financiar” publica în ediția sa de weekend, ”Ziarul de duminică”, un interviu acordat de Dl. Mihai Constantinescu jurnalistei Mădălina Cerban.
SPERANȚELE SALE
Obișnuit cu aroganța și indiferența oficialilor români (mai ales a celor din spațiul politic) Dl. Mihai Constantinescu își păstra grăuntele de scepticism. El nu spera ca prin declarațiile sale să facă ”valuri”. Dar, fiind publicat chiar în toiul Festivalului, distinsul manager spera (visa) ca interviul său să stârnească măcar interesul, să aibă… audiență, spusele sale să aibă ecou și să facă posibilă breșa pe care domnia sa o aștepta. Astfel, considerând că momentul era oportun, Dl. Mihai Constantinescu avea să reitereze – poate ceva mai apăsat decât o făcuse altădată – opiniile și observațiile sale critice lansate cu sinceritate și speranță în alte interviuri, în alte ocazii prilejuite de contactele sale profesionale.
O ÎNTREBARE – CA O MĂNUȘĂ
Discutând despre creșterea – de la o ediție la alta – a numărului de lucrări enesciene incluse în programele de concert ale Festivalului, fapt ce demonstra creșterea interesului muzicienilor pentru creația enesciană, Dl. Mihai Constantinescu nu ezita să răspundă întrebărilor pe tema dificultăților existente în procurarea partiturilor pentru lucrările lui George Enescu. Partenera sa de dialog, jurnalista Mădălina Cerban, știa că ”în trecut” organizatorii Festivalului și Concursului Internațional George Enescu avuseseră dificultăți în privința procurării partiturilor, că în obținerea dreptului de autor existaseră probleme. Fuseseră ele rezolvate? Care era situația în prezent – voia ea să știe. Reușiseră organizatorii ediției Festivalului enescian din 2015 să achiziționeze partiturile lucrărilor enesciene aflate în programele acestei ediții? Această întrebare – dificilă, e drept, convenea de minune distinsului manager al Festivalului enescian, Dl. Mihai Constantinescu. Îi venea – cum se spune – ca o mănușă. Iată – avea un nou prilej ca răspunzând unui jurnalist curios să mai bată încă odată la ușa oficialilor români, să le aducă aminte că perpetuarea situației existente devenise incomodă, descurajantă și – de la un punct încolo – rușinoasă. ”Este o problemă foarte delicată aici pentru că nu s-au mai tipărit partituri”, (subl. ns.) răspundea cu franchețe Dl. Mihai Constantinescu. ”Ceea ce s-a tipărit – preciza domnia sa – s-a tipărit doar la nivel de Sonate – pentru pian, vioară, violoncel”. (subl. ns.) (Mihai Constantinescu, Festivalul Enescu se confruntă cu lipsa partiturilor enesciene. E rușinos”, Mădălina Cerban, Ziarul financiar, Ziarul de duminică, 04.09. 2015) Era bine – dar, considera, pe bună dreptate, Dl. Mihai Constantinescu – era insuficient. ”Lucrările mari, Simfoniile nu s-au tipărit”. (subl. ns.) Din această cauză – puncta domnia sa – partiturile pentru aceste lucrări ”se găsesc destul de greu”.(subl. ns.) Și, adăogăm noi, creează dificultăți muzicienilor care doresc să extindă repertoriul lucrărilor enesciene prezentate în Festivalul de la București – și să cânte aceste opere și în alte locuri de pe mapamond. Cu alte cuvinte, să extindă aria de cunoaștere a creației artistice a marelui muzician român.
PE CONT PROPRIU
Desigur, organizatorii Festivalului nu stăteau cu mâinile în sân, dar ceea ce obțineau era departe de ceea ce trebuia să fie. Astfel, muzicienii care voiau să cânte Enescu erau nevoiți să alerge prin biblioteci și anticariate. ”Noi reușim să trimitem de aici niște partituri” dar ei artiștii ”încearcă să-și facă rost (de partituri – n. ns) din bibliotecile care sunt acolo” – adică, la ei acasă (n. ns.) ( ibidem, Mihai Constantinescu, loc. cit.) Pentru a fi mai convingător, Dl. Mihai Constantinescu releva exemplele pe care le știa – despre alții. Din alte țări. Aceștia inițiaseră campanii la nivel național, le susținuseră cu consecvență și se implicaseră direct. Și reușiseră. Astfel, din opera muzicienilor pe care-i susținuseră se publicaseră ”serii întregi”. Însă, privind spre România, Dl. Mihai Constantinescu nu găsea asemenea …reușite. Dimpotrivă. Domnia sa găsea lipsă de inițiativă, ezitări și controverse. ”Noi n-am reușit încă” – preciza cu amărăciune, Dl. Mihai Constantinescu.
FESTIVALUL NU E …..BUN LA TOATE
Domnia sa respingea pe cei care credeau că era treaba organizatorilor festivalului enescian să rezolve chestiunea procurării partiturilor lucrărilor enesciene cuprinse în programele de concert sau în concursul de interpretare. ”Toată lumea zice – spunea cu năduf distinsul director al festivalului enescian – Festivalul nu face chestia asta, cu partiturile…… Festivalul n-a făcut chestia cu muzeele”, etc., etc., . Acestor cârcotași Dl. Constantinescu le răspundea ferm: ”Festivalul e festival” (subl. ns.) ”Festivalul nu trebuie să se ocupe de ce se ocupă muzeul, sau arhitecții sau editura” (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) Cu alte cuvinte, nu trebuie să fie ca ”fata din casă” – ”bună la toate”! În concepția domniei sale, Festivalul trebuie să promoveze creația enesciană. Acesta era obiectivul primordial. Dar, datorită dificultăților existente în procurarea partiturilor, iată, existau niște limite care nu puteau fi ignorate. Ele aveau consecințe pe care Dl. Mihai Constantinescu le admitea – cu tristețe și îngrijorare., cu sentimentul secret că avea – cum se spune – ”mâinile legate”. O și spunea cu resemnare: ”Promovăm ce avem; dacă în momentul ăsta n-avem….asta e!” (ibidem, Mihai Constantinescu, loc. cit.) Care era explicația? Unde era ”nodul gordian”? Citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Update postdecembrist (4) Unde era ”nodul gordian”? Citiți
