.
UN PROCENT – A BLOCAT TOTUL!
Când am citit precizarea Dlui Mihai Constantinescu despre motivele blocării negocierilor din 1991 cu Casa de editură Salabert nu mi-a venit să cred! Un proceeeeeeent! Dumnezeule! Aproape că ți se taie răsuflarea. De necrezut! Prostie? Rea voință? Rămâi mut. Cine au fost cei care au fost trimiși la negocierea de la Paris? Sau cine erau cei de aici, de acasă, oficialii români, care-i trimiseseră pe ”negociatori” la Paris și care n-au dat aprobarea pentru acceptarea formulei avansată de Casa de editură Salabert? Nu știm. Acum. Dar, cu siguranță, vom afla când arhivele Ministerului Culturii vor fi desecretizate! Când? Iarăși, nu știm. Ceea ce știm este că aceste arhive se află – în continuare – sub obroc. Să precizăm că nu au fost declasificate nici măcar cele din perioada comunistă, fiind ignorate reglementările legislative existente deja. Dar, ceva ne face să credem că Dl. Mihai Constantinescu – omul care, prin funcția sa de director al ARTEXIM și Director executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, s-a aflat ”în capul trebii” aproape treizeci de ani – știe. Știe – dar nu spune. Nu spune acum. Sperăm că o va face altădată când în liniștea ”de acasă” – la masa de lucru – se va apleca asupra evenimentelor pe care le-a parcurs în toți acești ani și va da românilor, iubitorilor creației artistice a lui George Enescu, amănunte despre oportunitatea din anul 1991 pe care culturnicii români au pierdut-o. Și au pierdut-o – cum se spune – ”pe mâna lor”.
EI AU CONTINUAT SĂ URCE GOLGOTA!
Astfel, din cauza pierderii oportunității din anul 1991, când oferta Casei de editură Salabert n-a fost fructificată – Dl. Mihai Constantinescu și partenerii săi din echipa organizatorilor Festivalului și Concursului cât alți muzicieni români și străini – interesați, sau iubitori ai muzicii enesciene – au continuat să urce ”Golgota” procurării partiturilor pentru lucrările incluse în programele Festivalului sau în grila Concursului internațional de interpretare a creației enesciene. Să precizăm că, ”volens-nolens”, în pofida insuccesului din 1991, dialogul cu casele de editură Enoch și Salabert a continuat.Termenii n-au fost mai blânzi. Dimpotrivă! Căci reprezentanții celor două Case de editură nu se încurcau în sentimente, ei fiind interesați numai de aspectele comerciale. De câștig. Și rămâneau neînduplecați. Ce spuneau cei de la Enoch și Salabert? Ce condiții puneau? Tot de la Dl. Mihai Constantinescu aflăm. ”Dați-ne comandă și facem” (adică tipărim – n. ns.) – spun editorii francezi. ”Ideea – spune Dl. Mihai Constantinescu – nu este să dai comandă”. Ci pentru ”cât” dai comandă? Pentru ”câte” exemplare? Și aici – cum se spune – ”se rupe firul”! Din nou – solicitanții români se lovesc de inflexibilitatea ofertanților francezi. De fapt – de pofta lor de câștig. De profit!
PROFIT! NUMAI PROFIT!
Editurile – și Enoch și Salabert – sunt interesate să publice cât mai mult. Zeci, sute sau, poate, mii de exemplare! Este, cumva, firesc, întrucât ele vor să facă profit! Atât și nimic mai mult. Dar pofta lor de câștig, nesațul lor, se lovește de ”punga” românilor care privesc cu rezervă oferta și – cum se spune – ”se întind cât le este plapuma”! Iar ”plapuma” lor – firar să fie – e cam mică, ”după buget, coane Fănică” – cum ar spune ”nenea Iancu”. Iar Dl. Mihai Constantinescu, nu se ferește să confirme această situație. Domnia sa spune: ”nici noi nu putem să dăm comanda pentru nu știu câte zeci, mii de partituri” (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) Și aici, se ”rupe din nou firul”! În acest punct, Dl. Mihai Constantinescu crede că lucrurile trebuie să iasă din rutina îngustă a cererii și ofertei, a relațiilor dintre vânzător și cumpărător, și să fie reglementată la nivel național. Este necesară o reglementare de acest fel cu atât mai mult cu cât în acțiunea de tipărire/publicare a unor partituri enesciene au început să se implice – pe cont propriu – și unele instituții din România – precum ICR (Institutul Cultural Român). În finalul dialogului său cu jurnalista Mădălina Cerban, distinsul Director al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu reitera o idee mai veche a sa: este nevoie ”de un program național” în care să fie incluse toate instituțiile cu profil muzical și managerial în domeniul evenimentelor muzicale. Preocupările și îngrijorările distinsului Director executiv al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu aveau să continue – de la o ediție la alta, asigurarea partiturilor lucrărilor enesciene, fiind, ca un perpetuum mobile.
NOTA BENE
Încheiem aici scurtul nostru update postdecembrist privind dificultatea procurării partiturilor lucrărilor enesciene, blocajele în relațiile cu casele de editură Enoch și Salabert, controversele privind soluțiile cele mai fezabile, ineficiența, nepriceperea, sau lipsa de interes a oficialilor români pentru a tăia acest ”nod gordian”. Dar, vom păstra vie atenția noastră asupra acestei chestiuni – procurarea partiturilor lucrărilor enesciene – întrucât credem cu tărie – că aceasta constituie una dintre căile cele mai sigure pentru promovarea creației artistice a marelui muzician român.
