Un document incredibil am găsit în Dosarul de arhivă 434/1949 din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC! Dacă n-ar fi avut semnătura olografă a autorului n-am fi putut crede că el a aparținut compozitorului Mihail Andricu. O semnătură olografă, elegantă, încheie textul dactilografiat: o pagină și jumătate a unei coli A4. Câteva intervenții cu creionul ne arată că avem în față chiar textul citit de către distinsul compozitor de la tribuna Conferinței Compozitorilor din România din 21 – 22 octombrie 1949. Gândul că acest text va fi trecut prin mâinile celui care a fost un mare pianist, un mare compozitor și un mare profesor – ne dă fiori. Gândul că avem în față un document inedit ce a aparținut lui Mihail Andricu ne bucură. Dar, citindu-l, bucuria se spulberă. Să vedem de ce! Citiți!
UN TEXT TULBURĂTOR
Acest text este un elogiu pe care Mihail Andricu îl face unei decizii politice care desființa – cu acte în regulă – Societatea Compozitorilor Români. O decizie ce făcea parte din strategia liderilor comuniști ajunși la guvernare de a face ”tabula rasa” instituțiile ce constituiseră baza funcționării statului modern român, perceput acum, de către liderii comuniști, ca fiind o moștenire putredă (??!!) – moștenirea burghezo-moșierimii – bla., bla., bla., O decizie pusă în aplicare de către Matei Socor și nucleul dur coagulat în jurul său: culturnici și politruci răsăriți și în breasla compozitorilor români, în contextul determinat de marile schimbări care aveau loc în societatea românească după instalarea la putere a Partidului Comunist Român: 6 martie 1945! O decizie care tăia ”copacul” creației muzicale românești: Societatea Compozitorilor Români. Astfel, Mihail Andricu se alătura celor ce preconizaseră desființarea Societății Compozitorilor Români. Și – culmea perfidiei, sau a compromisului pe care-l făcea – saluta această decizie! Ba, mai mult, explica valențele înființării unei noi structuri organizatorice: Uniunea Compozitorilor Români, concepută după model sovietic. Iar în final, pentru ca totul să fie ”rotund”, complet, el făcea o adâncă reverență liderilor comuniști aflați la guvernare, partidului și guvernului. Acest text este tulburător și incredibil. El ne dă măsura compromisului pe care acest mare compozitor l-a făcut rostind Cuvântul de deschidere a Conferinței Compozitorilor români din 21 – 22 octombrie 1949.
ERA PE VAL
În acel octombrie târziu al anului 1949, distinsul compozitor Mihail Andricu era pe ”val”. Atât prin trecutul cât și prin prezentul său. Era veteran al Societății Compozitorilor Români, fiind printre membrii ei fondatori. Avea un palmares artistic – de compozitor și interpret – impresionant. Era deținătorul a două premii obținute la Concursul de compoziție George Enescu și al unor premii însemnate acordate de Academia Română. Din 1948 devenise membru corespondent al Academiei Române. Era profesor în învățământul universitar muzical românesc. Era o personalitate recunoscută a creației muzicale românești contemporane și se bucura de stimă și apreciere în cercurile cele mai selecte ale creației muzicale europene, cu deosebire în Franța! Pentru domnia sa, trecutul era solid iar viitorul….. suna bine! Acum, în contextul schimbărilor politice de la București, făcuse o ”piruetă”. O piruetă surprinzătoare. Trecuse de partea puterii politice comuniste. Scrisese deja o cantată dedicată lui Stalin. Sprijinea măsurile decise de liderii comuniști aflați la putere privind breasla compozitorilor români. Făcuse ”pactul cu diavolul” și părea sigur de viitorul său.
CALCUL POLITIC?
Calcul politic? Un grăunte prea mare de încredere în promisiunile amăgitoare ale celor ce aspirau la dobândirea puterii absolute în statul român? O înțelegere a situației geopolitice noi în care se afla România? O analiză lucidă? Înțelesese – poate – cât de adânci erau răsturnările geopolitice europene, cât de solid se instalase puterea Moscovei în sfera ei de influență, cât de longevivă ar fi putut să fie această influență și cât de greu, dacă nu imposibil, ar fi putut ea să fie diminuată sau chiar înlăturată! Înțelesese – poate – că nu mai era nicio speranță, nicio cale de întoarcere a României la ceea ce a fost înainte? De ce făcuse el acest compromis? De ce acceptase să citească acel text în deschiderea primei conferințe postbelice a muzicienilor români? Un text care susținea o măsură năucitoare – desființarea Societății Compozitorilor Români al cărei membru era de la înființarea sa! E greu de spus ce gânduri și sentimente vor fi existat în ființa sa în dimineața aceea când urca la tribuna Conferinței Compozitorilor români din octombrie 1949. Iar distinsul muzician nu va explica niciodată – public – nimic! Dar noi, citind acest text la o distanță de mai bine de o jumătate de secol, într-un alt context politic, mai avem o speranță, așa încât, cu scepticismul de rigoare, continuăm să ne întrebăm: era oare textul său? Elaborat de EL, cu mâna lui, în intimitatea ”atelierului” său, acolo, la masa de scris unde ieșeau la lumină, transformate în note și așezate pe portative, gândurile sale, muzica sa? Era – oare – textul SĂU? Să citim. Odată și încă odată!
ERA TEXTUL SĂU?
Marele muzician, avea un text pe care trebuia să-l prezinte distinsei asistențe: compozitori și muzicologi români din toată țara și mulți, mulți invitați, cu predilecție intelectuali de elită care – trecuseră (și ei) – de partea puterii comuniste! Un text pe care făcuse corecturi cu creionul negru, pusese semne de punctuație și scrisese acel cuvânt care lipsea – un cuvânt simplu de adresare către participanți, acel stereotip cuvânt ce se folosea acum pe la toate adunările, oricare vor fi fost ele: tovarăși. Un text la finalul căruia își adăogase semnătura, ca și cum acel text ar fi fost al său – dându-i astfel un gir de autenticitate. Va fi fost oare al său – ne întrebăm noi azi, după aproape trei sferturi de secol? Precizăm că fără această semnătură olografă n-am fi întârziat asupra lui. Fără această semnătură nu l-am fi citit și nu ne-am fi pus întrebările pe care ni le-am pus în timpul lecturii. Căci în acel text, găsit într-un dosar de arhivă, se vedea dimensiunea compromisului făcut de un mare compozitor român în contextul politic năucitor al primilor ani ai instaurării puterii comuniste în România. Este o lectură pe care am făcut-o după aproape trei sferturi de secol. Desigur, într-un alt context istoric. Și aceasta ne permite să-l citim altfel decât va fi fost el citit de către Mihail Andricu în fața participanților la prima Conferință postbelică a compozitorilor români.
INTENȚIA PERVERSĂ
Să ne întoarcem la dimineața aceea de octombrie 1949, când distinsul compozitor și profesor, avea să se adreseze confraților săi. Cei din sală – ca și noi de altfel – vor fi fost uimiți ascultând scurtul discurs al compozitorului. Căci el avea să fie altceva decât ei așteptau și altceva decât ar fi fost firesc să fie un cuvânt de deschidere. Dar, au fost puși în fața unei modalități neobișnuite. Intenția perversă a organizatorilor Conferinței a fost evidentă încă de la început. Ei au recurs la o procedură de deschidere a lucrărilor altfel decât se făcea de obicei și altfel de cum ar fi fost potrivit pentru acest eveniment. Ei au renunțat la clasicul ”cuvânt de deschidere” în care să fie făcută o prezentare a contextului în care avea loc Conferința, a evenimentelor prin care trecuse breasla (având în vedere că aceasta era prima Conferință de după război a compozitorilor români), a obiectivelor pe care organizatorii le puneau în fața breslei în contextul schimbărilor politice și sociale care aveau loc în societatea românească după instalarea la putere a Partidului Comunist. Căci ce este un cuvânt de deschidere? O prefață! Dar, nimic din toate acestea! Lucrările Conferinței au fost deschise de compozitorul Mihail Andricu și în locul unui ”cuvânt de deschidere” obișnuit, el a lansat, cum se spune, ”bomba”: înființarea Uniunii Compozitorilor Români. Și, cu o dezinvoltură fără margini, el se întreba: de ce Uniune? Deși aceasta însemna, desființarea Societății Compozitorilor Români, tot el avea să – explice de ce pentru breasla muzicienilor români era necesară o nouă structură care să se numească….Uniune!
BOMBA ZILEI – PRIMA!
Era prima dintre celelalte ”bombe” ale Conferinței care se aflau ascunse în Raportul general, prezentat de Matei Socor, în Raportul la Proiectul de Statut, prezentat de Zeno Vancea și în Raportul privind caracterul național în creația muzicală prezentat de Constantin Bugeanu. Alte ”bombe”, mai mici, se aflau ascunse în discursurile de a doua zi a Conferinței, zi rezervată, chipurile, dezbaterilor. ”Bomba” pe care organizatorii Conferinței o lansau din prima clipă a deschiderii lucrărilor era cu atât mai năucitoare cu cât ea era lansată de către un mare compozitor, fondator al Societății Compozitorilor din România și membru al acesteia timp de peste două decenii: Mihail Andricu. Un muzician al cărui prestigiu în breasla muzicienilor români cât și în cel al spațiului public românesc era de necontestat. Acest prestigiu fusese ”cheia” acestui procedeu insolit. Cine ar fi putut să conteste argumentele lui Mihail Andricu privind necesitatea unei noi structuri organizatorice a breslei compozitorilor români? Cine ar fi putut să conteste argumentele sale că vechea structură, Societatea Compozitorilor Români, devenise anacronică? Cine ar fi putut să conteste că viitoarea structură, care avea să se numească Uniune – un titlu împrumutat din nomenclatorul instituțiilor muzicale moscovite – nu era exact acea formulă organizatorică de care aveau nevoie acum muzicienii români? Cine ar fi putut să conteste argumentele lui Mihail Andricu?
Acesta va fi fost, probabil, raționamentul pervers care a determinat organizatorii să decidă deschiderea Conferinței altfel decât se obișnuia. Plasând ”în față”, cum se spune, ”un greu”, un personaj de înalt prestigiu precum era Mihail Andricu. Participanții trebuiau luați prin surprindere – chiar din primele clipe ale lucrărilor! Și au fost.
Ce a urmat? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: Mihail Andricu – în capcana proletcultismului. 1949. (2)
