Urmărind acest ”plan general”, cum îl intitula Viorel Cosma, este ușor să înțelegem că un asemenea demers putea cuprinde – nu un volum, ci mai multe! Șase secole de istorie și încă aproape două decenii în plus (1300 – 1918) puteau fi cuprinse în sute și sute de pagini. Dar, prudent și exigent – în ciuda tinereții sale – autorul nu ”s-a aruncat”, cum se spune, la o lucrare atât de voluminoasă, cum l-ar fi împins bogăția izvoarelor/documentelor existente. El și-a măsurat forțele și – dat fiind climatul ostil tradiției și valorilor românești, climat în care trăia și se forma – a procedat cu prudență și înțelepciune. Volumul preconizat – de anvergură prin conținutul său tematic și spațiul cronologic supus cercetării, de o îndrăzneală uluitoare pentru acei ani – trebuia să fie doar un pas, un prim pas al activității sale viitoare.
PROIECTUL SĂU – BALONUL DE ÎNCERCARE
Intitulat sobru: Documente din istoria muzicii românești, volumul trebuia să fie ”balonul de încercare” lansat de tânărul muzicolog. Pretențiile sale editoriale erau oarecum modeste: ”100 de pagini de text” – cum preciza el – și ”80 de pagini de fotografii, manuscrise și documente! Ceea ce era cu adevărat surprinzător era termenul de finalizare a volumului. Lucrarea – preciza Viorel Cosma în documentul său înaintat șefului său direct, compozitorul Zeno Vancea, și prin el, staff-ului Uniunii Compozitorilor – ”va fi predată la 1 ianuarie 1952”. Să ne reamintim data când Viorel Cosma prezenta acest proiect mai marilor săi de la Uniunea Compozitorilor: 12 octombrie 1951. Uluitor! Trei luni! Deci, peste trei luni, Zeno Vancea, șeful său, avea să primească din mâna tânărului său colaborator o lucrare care, cu siguranță, îmbogățea ”producția” Secției de Critică și Muzicologie, și, mai ales bibliografia viitorului muzicolog Viorel Cosma.
EH! TOT BANATU-I ”FRUNCEA”
”Vulpe bătrână”, Zeno Vancea, compozitor de prestigiu în breasla compozitorilor români, împătimit și el de studiul istoriei muzicii, înțelegea că Viorel Cosma nu începea de a doua zi munca sa de cercetare pentru realizarea proiectului său. De bună seamă, tânărul autor se afla în faza finalizării unei cercetări științifice anterioare. Zeno Vancea nu știa (nu știa încă, dar ar fi putut să afle) când începuse Viorel Cosma cercetarea sa. Nu știa cât de îndelungată a fost ea. Dar logica și experiența sa îl ajutau să înțeleagă că pentru a cerceta șase secole de istorie a muzicii românești este nevoie de un efort susținut și îndelungat. Era limpede pentru Zeno, că asumându-și un termen de predare atât de scurt, Viorel Cosma nu putea fi considerat un ”începător”. Dimpotrivă! Iar maturitatea tânărului său colaborator îl bucura pe bănățeanul Zeno. ”Hei, hei, și-o fi spus el, mulțumit, râzând ”în barbă”: ”Tot Banatu-i fruncea!”
ERA SUB VREMI
Dar ce-i plăcuse lui mai mult în comportamentul tânărului său colaborator era că acesta, încăpățânat și ferm, ca orice ”bănățean”, nu se lăsase dus de ”val”, nu se lăsase prins în ”lațul” ”noilor orientări” proclamate de la tribunele oficiale ale Uniunii Compozitorilor de către Matei Socor, reluate în întrunirile secțiilor de specialitate ale Uniunii și transpuse în ”planurile de muncă”, ”planuri” ce deveniseră obligatorii pentru toate structurile Uniunii Compozitorilor după preluarea mandatului de președinte de către Matei Socor. Acum, toți – compozitorii, criticii muzicali, muzicologii – munceau după… plan. Ca într-o uzină. Iar creațiile erau numărate și așezate în…tabele, exprimate în…cifre! Ca la fabrică! Zeno Vancea, bănățeanul, era mulțumit că Viorel Cosma, bănățeanul, lăsase altora imperativele prezentului, ale ”realismului socialist” și nu căzuse în capcana proletcultismului. El se îndreptase spre tradiție, spre trecut, spre înaintași! El însuși, Zeno Vancea, o făcuse în anii săi mai tineri, prin creațiile sale simfonice, prin muzica destinată formațiilor corale bisericești, prin studiile sale de muzicologie și istorie a muzicii. Acum, însă, se afla ”sub vremi”. Sub alte vremi decât cele din anii săi de tinerețe, vremi care îl determinaseră, să fie mai flexibil, să găsească resursele necesare, fizice și intelectuale, pentru a supraviețui, în primul rând, ca artist. Învățase, astfel, lecția amară a compromisului.
DAR GĂSISE ”CHEIA”
Desigur, nu era singurul! Era important să știi până unde poți merge cu…compromisul. Unde să te oprești, și ce să faci, uneori în mod subtil, cu discreție și înțelepciune, pentru a nu te lăsa cu totul acaparat de el. În secția de Critică și Muzicologie pe care o conducea, bănățeanul Zeno, găsise ”cheia” menținerii unui echilibru. El făcea Rapoarte în care analiza stadiul ”însușirii” de către colaboratorii săi a dogmelor esteticii marxist leniniste, recomanda acestora studierea unor documente programatice întocmite în laboratoarele moscovite, cele mai multe preluate ad-litteram de presa de specialitate din România, precum Revista ”Muzica” (serie nouă, reînființată de Matei Socor, și aflată sub controlul strict al acestuia), indica teme de lucru care se înscriau în dogmele ”realismului socialist”, întocmea ”planuri de muncă” așa cum îi ceruse, lui, și celorlalți șefi ai Secțiilor de activitate ale Uniunii, Matei Socor. Era, cum se spune, ”pe linie”! Dar, în același timp, în mod paralel, își îndemna colaboratorii, în marea lor majoritate tineri, chiar foarte tineri, să nu uite de înaintași. Să nu se afunde în prezent, să nu se lase cotropiți de el, mai ales de facilitățile (beneficiile) pe care le aducea: lucrări bine plătite, posturi (și ele bine plătite) la catedre universitare sau liceale, la pupitre dirijorale. El nu le spunea, pe față, colaboratorilor săi: ”nu faceți pactul cu diavolul”, evitați să vă amăgiți cu dictonul latin: ”să dăm Cezarului, ce-i al Cezarului!” și mergem mai departe! Nu spunea asta! Ci le oferea teme de cercetare, sau îi încuraja, pentru lucrări de muzicologie care stimulau interesul pentru valorile tradiției muzicii românești, pentru personalitățile care se afirmaseră de a lungul timpului.
FORMULA LUI ZENO
Mai târziu, avea să găsească, în acest sens și o formulă concretă care să canalizeze interesul membrilor secției pentru trecutul muzicii românești. Ea se numea: Reconsiderarea figurilor mai importante din trecutul nostru muzical. Și astfel, având un compartiment în cadrul Secției de Critică și Muzicologie consacrat istoriei, preocupările membrilor secției pentru acest domeniu de cercetare dobândeau un statut oficial. Proiectele de felul celui propus de Viorel Cosma, nu mai erau inițiative de excepție, o ”rara avis!” În 1951, citind cu atenție planul lucrării pe care tânărul său colaborator o preconiza, Zeno Vancea, va fi fost bucuros că, iată, în echipa Secției de Critică și Muzicologie pe care o conducea, existau ”forțe” capabile să-și asume proiecte pentru lucrări temeinice, pe teme ce vor rămâne peste timp. Iar Viorel Cosma – nu era singurul! Era, poate, gândul cel mai luminos, constatarea cea mai optimistă! Iar în marasmul în care erau împinși creatorii de către susținătorii dogmelor esteticii marxist leniniste, asemenea proiecte erau de bun augur. Ele deschideau ”ferestre”. Oricât de mici ar fi fost, pe acolo puteau intra raze de lumină, de aer proaspăt, de încredere, de speranțe! Să-l lăsăm însă, pe ”bănățeanul” Zeno Vancea cu gândurile sale, și să ne apropiem de finalul acestei…povești.
O SINGURĂ PAGINĂ A4
Documentul pe care vi l-am prezentat cuprinde o singură pagină A4. Și în final, semnătura olografă – extrem de elegantă și semnificativă a autorului: Viorel Cosma. Dacă ași fi avut – cât de cât – cunoștințe de grafologie (această știință atât de subtilă și surprinzătoare) aș fi încercat să descifrez personalitatea lui Viorel Cosma la superba vârstă de 28 de ani, când punea pe masa lui Zeno Vancea un proiect îndrăzneț pentru acel timp și semnificativ pentru devenirea sa. Acum, când scriu aceste rânduri, nu știu dacă proiectul lui Viorel Cosma a primit aprobarea diriguitorilor Uniunii Compozitorilor. Pe cuprinsul documentului găsit în dosarul de arhivă la care am avut acces (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 446/1949, p. 91) nu se află nicio apostilă a vreunui șef care să ne indice, cât de cât, o atitudine, o decizie – de acceptare, sau nu. În orice caz, pentru Secția de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor, aflată (ca și celelalte secții ale Uniunii) în plină fervoare organizatorică, în plin efort de a fixa activitatea tuturor în planuri de muncă, proiectul lui Viorel Cosma era dovada că, iată, Secția de Critică și Muzicologie….lucrează! Iar pentru șeful ei, bănățeanul Zeno Vancea, era dovada că un tânăr muzicolog, la început de drum, se retrăgea în trecut, în liniștea arhivelor, scuturând colbul de pe documentele ce păstrau în paginile lor secole de istorie, de istorie a muzicii românești. El însuși, compozitorul Zeno Vancea, procedase la fel în anii săi de tinerețe.
O ÎNTREBARE
Citesc ultimele rânduri ale proiectului prezentat de tânărul muzicolog Viorel Cosma, în 12 octombrie 1951. Am înțeles curajul său în climatul acelor ani, când breasla muzicienilor din România s-a aflat sub diriguirea lui Matei Socor și a acoliților săi. Am înțeles inteligența, suplețea, dârzenia cu care a evitat ”pactul cu diavolul”, capcana proletcultismului și a pro sovietismului. Și, totuși, o întrebare nu-mi dă pace: ”A fost Viorel Cosma o ”rara avis?”. Va fi avut Viorel Cosma și alți confrați care refuzând prezentul – prezentul care însemna imperativele dogmelor marxist leniniste și ale realismului socialist, curentele proletcultismului și ale pro sovietismului – s-au întors spre trecut, spre valorile perene ale tradiției, spre înaintași, spre cei care au fost și au rămas ”pilonii” culturii române? Cu siguranță! Vom căuta răspunsul în alte dosare de arhivă, vom scutura colbul de pe alte și alte pagini năruite de timp, cu speranța că DA, Viorel Cosma n-a fost ”o rara avis”! Ceva ne face să credem că vom găsi răspunsul! Și vom deschide din nou pagina acestui BLOG, și, cu reverența de rigoare, vă vom invita să ”faceți pași” alături de noi. Pe curând!
