Ascultându-l pe Mihail Andricu rostind acel ”cuvânt de deschidere” a Conferinței Compozitorilor din octombrie 1949, probabil că unii dintre participanți vor fi simțit frisonul înghețului care se anunța! Ei vor fi înțeles scopul pervers al organizatorilor Conferinței. Un scop care a fost evident de la început. Perfidia organizatorilor venea de acolo că, propaganda pentru denigrarea Societății Compozitorilor desfășurată public, în reviste de specialitate, în ziare cotidiene sau în discursuri publice ale liderilor de opinie comuniști, era acum întregită, susținută cu argumentele unei mari personalități a creației muzicale românești contemporane: Mihail Andricu.
COMPROMISUL – A FOST INUTIL
Intervenția marelui muzician fusese gândită ca un pandant al Raportului asupra Proiectului de Statut susținut de către compozitorul Zeno Vancea. Organizatorii anticipaseră faptul că impactul unei asemenea intervenții, venită din partea unei mari personalități a vieții muzicale românești precum era Mihail Andricu, ar fi putut fi infinit mai mare. Căci Raportul susținut de Zeno Vancea era unul tehnic, înțesat de articole și paragrafe, ca un manual al Facultății de Drept. Pe când, argumentele susținute de un mare compozitor aveau să fie vii, ca rupte din ”viață”, credibile și de aceea infinit mai convingătoare. Și n-au greșit! Înțelegem acest lucru din textul prezentat de marele compozitor român pe care vi l-am prezentat în episoadele anterioare. Dar, compromisul pe care distinsul compozitor l-a făcut, o spunem din capul locului a fost inutil iar beneficiile pe care le va fi obținut sau va fi sperat că le va obține, au fost efemere. Compromisul, ”pactul cu diavolul” nu i-au folosit la nimic. Nu l-au ferit de practicile securistoide aplicate de culturnicii și politrucii staliniști aflați la putere celor ce se dovedeau a fi mai puțin obedienți, decât ar fi dorit ei.
SUB LUPA ”SERVICIILOR”
Curând, la mai puțin de doi ani de la Conferința din octombrie 1949, în Plenarele Uniunii Compozitorilor, în discursuri publice, în studii și articole, Matei Socor și alți culturnici și politruci staliniști, au pus ”la zid” creația unor mari compozitori contemporani români precum Mihail Jora, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri. Sub aceleași ”învinuiri” va fi pus și distinsul compozitor Mihail Andricu. El va intra sub ”lupa” Serviciilor de securitate românești și va fi urmărit, pas cu pas, ascultat și fotografiat. Acasă, pe stradă, la cursurile de la Conservator, în dialogurile cu studenții săi sau cu alți prieteni și colegi de breaslă. Zi și noapte, la orice oră, Mihail Andricu, era urmărit de informatorii infiltrați în viața sa, până în zonele cele mai intime. De asemenea, de către ”gradele” inferioare ale Serviciilor secrete românești: plutonieri, sublocotenenți, locotenenți, etc., etc., oamenii de ”teren” ai Serviciilor. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, peste câțiva ani, în 1959, Mihail Andricu va fi supus unei năucitoare ”demascări” într-o Adunare publică instrumentată în conformitate cu practicile proletcultiste și securistoide ce funcționau în epocă, sub ”ochiul” sever și neîndurător al liderilor comuniști staliniști aflați la guvernarea României. Colegi de breaslă, scriitori, artiști cu prestigiu în spațiul public românesc dar și ”muncitori” (????) din fabrici și uzine, au înfierat ”cu mânie proletară” comportamentul ”ciocoiesc”(????) al distinsului compozitor român. Mihail Andricu era blamat pentru ”vina” de a-și fi păstrat interesul și prețuirea față de creația muzicală europeană, pentru ”vina” de a nu se fi supus orbește ”directivelor” date de documentele programatice ale Conferinței din octombrie 1949 sau de ”linia” partidului, pentru ”vina” de a nu fi condamnat ”Apusul decadent”, curentele novatoare ale creației muzicale contemporane, bla., bla., bla.,
N-A DEZAVUAT ”APUSUL DECADENT”
Punctul forte al acestei ”demascări” era faptul că Mihail Andricu nu întorsese spatele valorilor europene, curentelor muzicale moderne, evenimentelor ce se produceau în spațiul creației muzicale europene. El nu se rupsese de ”Apusul decadent” – așa cum dicta ”partidul” și cum propovăduiau fără încetare culturnicii și politrucii comuniști. Dimpotrivă! Distinsul muzician își păstrase legăturile cu diplomații străini acreditați la București, îndeosebi cu cei ai Ambasadei Franței, a Franței de care îl lega o profundă admirație și nostalgie datorită anilor săi cei tineri și, ulterior, datorită unor legături de comunicare și apreciere pe care le considera firești între creatori. În pofida evenimentelor dramatice prin care trecuse întreaga lume europeană în anii celui de al doilea război mondial, inclusiv elitele muzicale din Franța și România, legăturile sale cu Franța, nu se diminuaseră. Ele continuau și acum, pe cât era cu putință, în pofida faptului că cele două țări europene erau separate de o monstruoasă ”Cortină de fier”, în pofida faptului că România intrase în sfera de influență a Moscovei, în pofida faptului că liderii comuniști aflați la putere promovau o adâncă obediență față de Moscova, față de ”realizărili” statului socialismului victorios, bla., bla., bla., Cu o consecvență sinucigașă, distinsul compozitor își menținea căile de comunicare, ”sursele” ce-i asigurau cunoașterea fenomenelor și evenimentelor muzicale ce aveau loc în Franța dar și în marile centre culturale europene. În plus, domnia sa, profesorul, își păstrase obiceiul unui dialog direct cu studenții săi pe temele prohibite de către culturnicii și politrucii staliniști, ale creației muzicale contemporane. Iar acest dialog, nu ezita să-l desfășoare în întâlniri și audiții muzicale chiar la locuința sa. Pentru domnia sa, toate acestea erau firești și necesare. Erau firești pentru condiția sa de artist, de compozitor care nu se putea izola, care nu se putea rupe de lume, mai ales, de lumea europeană, în care se formase, se afirmase ca artist. Erau necesare pentru condiția sa de profesor care trebuia să asigure studenților săi accesul la ceea ce se întâmpla în spațiul muzical european, la cunoașterea curentelor moderne ale creației muzicale europene.
A FOST PUS LA ZID
Dar, din perspectiva culturnicilor și politrucilor din sferele înalte ale puterii comuniste de la București, toate acestea erau manifestări indezirabile, periculoase și ca atare, nu aveau ce să caute în societatea românească, chiar dacă ele aveau loc într-un cadru restrâns, aproape închis, ca cel cultivat de un compozitor excentric și învățăceii săi. Astfel, ele au fost apreciate drept o sfidare a normelor societății românești și ca atare au fost pedepsite fără cruțare. Supus unei penibile ”demascări” distinsul compozitor a fost nevoit să suporte oprobriul unor colegi (colegi ???!!!) din breasla sa, și apoi să-și facă ”autocritica” în mod public, într-o gazetă destinată elitelor culturale românești. Și pentru ca umilirea să fie perfectă, a fost marginalizat, aproape exclus din viața muzicală de concert, din spațiul public românesc, lucrările sale fiind puse la index atât în programele de concert cât și în emisiunile muzicale ale Radiodifuziunii Române. Căci se dorea ca distinsul compozitor să fie aruncat în neant, să intre în uitare.
PACTUL CU DIAVOLUL – NU I-A FOST SCUT
Ce ciudat! Compromisul pe care-l făcuse muzicianul în primii ani ai instaurării puterii comuniste în România, scriind ode cu mesaj proletcultist, sprijinind decizia de demolare a unei vechi și laborioase structuri a creației muzicale românești, precum fusese Societatea Compozitorilor Români – fusese uitat. ”Pactul cu diavolul” fusese rupt iar distinsul compozitor supus fără cruțare tuturor umilințelor. În acest punct, o întrebare se impune: a meritat oare, compromisul? A meritat, oare ”pactul cu diavolul”? Dacă ar mai trăi, poate că distinsul muzician ar putea să ne răspundă! Dar, a trecut în eternitate. Însă, opera sa ne dă un răspuns. Dacă urmărim evoluția sa ulterioară acestor ani grei, năucitori pentru un creator care, cu toate compromisurile făcute, se vede pus la ”zid”, el și creația sa, alături de alți mari compozitori români contemporani domniei sale, vom constata că Mihail Andricu a avut tăria să continue, să nu se lase doborât de ”valul” ce trecuse peste el. Astfel, cu acea liniște și superbie olimpiană cu care impresionase participanții la acea Conferință a Compozitorilor români din octombrie 1949 – domnia sa ne sugerează că acel text citit în locul unui ”cuvânt de deschidere” va fi fost un moment pasager, de circumstanță.
CAZUL ANDRICU – N-A FOST SINGULAR
Dacă ne-am oprit asupra textului prezentat de Mihail Andricu în prima Conferință postbelică a muzicienilor din România (21 – 22 octombrie 1949) și l-am dat la lumină după mai bine de o jumătate de secol, nu am făcut-o pentru a adumbri, cumva, personalitatea marelui muzician român, locul său în patrimoniul creației muzicale românești contemporane, ci pentru a releva o metodă perfidă pe care liderii comuniști aflați la guvernare o foloseau fără scrupule pentru a-și justifica acțiunile de demolare a instituțiilor culturale și administrative care funcționaseră în sistemul statului național român înainte de instalarea la guvernare a puterii comuniste, în martie 1945. Conferința Compozitorilor români, din octombrie 1949, a constituit o bună ocazie pentru punerea în aplicare a acestei strategii. Din nefericire, ea a fost mijlocită de mari personalități ale culturii române, care, surprinse, ori subjugate, de valul de proletcultism și pro sovietism au făcut compromisuri, au făcut ”pactul cu diavolul”. Una dintre aceste personalități a fost – așa cum am arătat în episoadele publicate în spațiul acestui BLOG – Mihail Andricu.
NOTA BENE
Din nefericire, ”cazul” său nu a fost singular în România acelor ani. Și alți muzicieni români au făcut compromisuri, au făcut ”pactul cu diavolul”! Documente de arhivă pun în evidență alte și alte aspecte, alte împrejurări dramatice, umilitoare și imprevizibile, parcurse de acest segment al elitelor intelectuale românești: muzicienii! Le vom pune în evidență în cadrul unui alt mini serial ce va fi publicat în spațiul acestui BLOG. El se intitulează MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ. Citiți primul episod al acestui mini serial. Deocamdată – Introducerea! Citiți!
!
