În perioada premergătoare Conferinței pe țară a Compozitorilor din România (21–22 octombrie 1949) aparatnicii din Societatea Compozitorilor Români trec printr-o efervescență ciudată. Compartimente întregi din activitatea Societății sunt supuse observației, sunt privite cu ”lupa” iar datele obținute sunt transferate în ”liste”. Citindu-le ai oglinda Societății Compozitorilor Români în anul de grație 1949. O oglindă – să-i spunem blând – ciudată! O ”oglindă” care, prin intermediul cunoașterii activității artistice, a ”producției” breslei, voia să arate ceea ce nu se vedea, și anume ce gândea breasla. Și nu ceea ce gândea în general, ci ceea ce gândea…în special. Iar acest special era ”partidul” și politica sa!
ANONIMII
Documentele de arhivă din Dosarul 434/1949, pp. 1-22, din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, ne arată cât de laborioasă a fost activitatea lor pentru realizarea a ceea ce putem să numim oglinda Societății, cât de susținută a fost activitatea lor pentru a cuprinde în ”liste” ceea ce părea de necuprins. Asistăm la o inflație de liste, la o diversitate tematică uluitoare privind domeniile care au fost luate în vizor, cercetate cu lupa! Dar, ce ciudat! Aceste ”liste” nu sunt datate, nici semnate. Se știe că lipsa semnăturii scutește autorul de un minimum de răspundere față de ceea ce a întocmit. Iar lipsa datei când documentul a fost elaborat atrage după sine alt neajuns: nu este posibilă fixarea în timp a motivului care a determinat elaborarea lui. Noi, cei care le citim azi, după mai bine de o jumătate de secol într-un Dosar de arhivă, nu știm dacă aceste carențe se datorau lipsei de profesionalism a celor ce le-au întocmit sau, poate, erau premeditate, impuse de către cei care dădeau ordin să fie întocmite? Cine erau aceștia? Sau acesta – că poate era unul singur? Pentru că, este evident, că fără ”un ordin” venit de undeva, ”de sus”, de la cineva, niciun aparatnic, oricât ar fi fost el de harnic, de zelos, nu s-ar fi înhămat la o asemenea trudă de capul lui: să facă liste! Și de ce-și doreau autorii lor să rămână anonimi? Ce-și propuneau ei – sau cei care ceruseră întocmirea lor – să obțină prin intermediul acestor ”liste”?
CE FĂCEAU?
Citindu-le cu atenție – aflăm. Iată: să afle care erau compozitorii membri, cu acte în regulă, ai Societății Compozitorilor Români; câți erau; câți băteau la porțile ei, dorindu-se membri plini; unde locuiau; câți erau în țară sau în afara ei; câți erau plecați sau…dispăruți; câți erau în viață; câți muriseră! Și, mai ales, să afle la ce lucrau! Ce făceau ei acum – în acești ani ”glorioși” – după eliberarea țării de către victorioasa și viteaza Armată Roșie, bla., bla., bla., Ce făceau ei acum? Care erau lucrările lor recente? Recente – și… declarate. Adică, sigure. Nu cele aflate în proiect, pe masa de lucru, sau în vis, în gând, căci se știa că orice creator autentic are capul ”plin” de proiecte pe care ajunge – sau nu – să le și vadă puse în pagină! În legătură cu acest aspect îmi amintesc o ”zicere” a lui George Enescu: ”Ca să compun ceea ce am în cap ar trebui să trăiesc 200 de ani!” Nu mai știu în ce împrejurare a făcut marele muzician această declarație. Cui și când? Dar mi-a rămas în minte pentru totdeauna!
CE GÂNDEAU?
Aceste documente din Dosarul de arhivă mai sus menționat ne arată că cei care indicaseră elaborarea lor nu doreau să știe ceea ce lucraseră în trecut compozitorii români, ce aveau ei în palmaresul lor artistic anterior. Nu era o evaluare a operei lor componistice, în general. Nu era prilejul unui ”remember” privind opera sau personalitatea, ori locul lor în patrimoniul creației muzicale românești. Nu era un bilanț. Ci o investigație! O investigație cu un substrat politic bine mascat! Căci, aparent, era o investigație cu caracter profesional, întrucât, compozitorii trebuiau să declare ce aveau ei pe masa de lucru acum, în anul de grație 1949! Acum, la cinci ani de la ”cotitura istorică” de la 23 august 1944. Acum, la patru ani de la instalarea la putere a Partidului Comunist Român: 6 martie 1945. Acum, la aproape doi ani de la schimbarea formei de stat a României, de la Monarhie la Republică, prin alungarea de pe tronul României a Regelui Mihai I. Acum, în anul de grație 1949, trebuia știut cum trecuseră compozitorii români prin aceste evenimente și prefaceri politice profunde! Ce impact avuseră ele asupra lor și, mai ales, asupra atitudinii lor politice și a gândirii lor creatoare! Se vedeau toate acestea în opera lor? În creațiile lor recente? Trecuseră de partea puterii? Sau se mai aflau în expectativă, situându-se pe o poziție rezervată sau chiar critică, față de valul schimbărilor politice și sociale care venise, și venea, mereu, mereu – ca o maree – peste ei? Cine erau? Și, mai ales, câți erau?
CUM SĂ AFLI?
Dar, cum să afli toate acestea? Cum să iei ”pulsul” breslei? Cum să ”pipăi” ceea ce nu putea fi ”pipăit”: gândul, spiritul? Cum să fii sigur? Cum să prinzi în pumni culoarea albastră a mării? Cum să știi cu cine pleci la drum? Căci, Societatea Compozitorilor Români se afla în pragul unei mari schimbări: aceea a trecerii de la Societate – la Uniune! Iar această schimbare avea să fie nu numai a titlului ci și a structurii și activității acesteia. Căci, și creația muzicală din România trebuia să se înscrie pe drumul marilor transformări politice, sociale și economice ale societății românești! Ea trebuia să treacă prin schimbările prin care trecea Țara! Să meargă înainte odată cu Țara! În pas cu ea, bla., bla., bla.,
Cum s-a desfășurat această ”operațiune” care – sub paravanul unei acțiuni de informare privind creația muzicală – punea sub lupă breasla muzicienilor români, atitudinea ei față de noul sistem politic – sistemul comunist – și liderii înfipți în structurile puterii politice și de stat? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI – SUB LUPĂ (1949). Testul adeziunii (1)
