Încă din anii studenției, Viorel Cosma era cunoscut în breasla muzicienilor și muzicologilor români. El se afla în atenția Societății Compozitorilor din România ca un candidat valabil pentru obținerea titlului de membru plin, titlu care ar fi confirmat potențialul pe care-l avea și ar fi direcționat destinul său profesional. Acest titlu avea să-l obțină în toamna anului 1949 și admiterea sa se făcuse în conformitate cu criteriile profesionale, științifice care se aflau la baza funcționării Societății, încă de la înființare sa: după merite și nu….după dosar!
DUPĂ MERITE – NU DUPĂ DOSAR
În 14 septembrie 1949, ca urmare a deciziei Comisiei de admitere a Societății Compozitorilor Români, Viorel Cosma, devenea membru plin al acestei structuri de înalt prestigiu în spațiul muzical românesc și european. Și – nota bene – acest eveniment din viața sa se petrecuse înainte de Conferința Compozitorilor și Muzicologilor din România, din 21-22 octombrie 1949, conferință care avea să producă ”schimbarea la față” a Societății Compozitorilor din România, a creației muzicale românești în primii ani după instalarea la guvernare a Partidului Comunist Român. (Cf. Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Românești, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1929-1955), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1995, p.192) Acest fapt – primirea sa în rândurile Societății Compozitorilor Români – se făcuse după normele Societății Compozitorilor Români: după merite și nu după dosar. Pentru tânărul muzicolog acesta fusese, ca să spunem așa, ”ultimul tren”, ultima ocazie de a intra în clubul select al muzicienilor și muzicologilor din România pe baza unor competențe profesionale și nu a unor considerente politice. Căci, după Conferința Compozitorilor și Muzicologilor din România, din 21-22 0ctombrie 1949, Matei Socor și acoliții săi, schimbaseră din temelii criteriile de admitere care – acum – erau conforme cu ”politica de cadre” a Partidului Comunist Român, politică așezată pe principiile proletcultismului și realismului socialist. Astfel, tânărul muzicolog Viorel Cosma pășise cu fruntea sus în clubul select al breslei: Societatea Compozitorilor Român. El avea să rămână tot așa și în timpul care avea să vină, un timp în care activitatea din câmpul creației muzicale românești avea să fie supusă unor distorsiuni, unor compromisuri și ”piruete” – politice și morale – de necrezut.
MARTOR ȘI PĂRTAȘ
Ca unul dintre cei mai noi membri ai breslei muzicienilor români, Viorel Cosma era privit ”ca o tânără speranță” – și ca atare – ”băgat în seamă”, solicitat și chemat la evenimentele care aveau loc în cadrul breslei: conferințe, plenare, dialoguri și dezbateri. Era, desigur, un privilegiu. Un privilegiu dulce-amar – am putea spune! Astfel, fiind ”băgat în seamă” tânărul muzicolog a văzut – pe viu – cum lucra ”malaxorul lui Socor” care, aplicând ”linia partidului” (Partidul Comunist Român) zdrobea nemilos pilonii creației muzicale românești – fie ele structuri organizatorice precum era Societatea Compozitorilor Români, care după Conferință devenise Uniune (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România), fie opere muzicale sau personalități ale creației muzicale românești – contemporane și nu numai. Cel mai apropiat eveniment care l-a împins în ”malaxorul lui Socor” a fost Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România din 21-22 octombrie 1949. Documentele de arhivă la care am avut acces atestă că tânărul muzicolog s-a aflat pe listele participanților la Conferință, în rândurile membrilor plini a Societății – statut pe care-l obținuse cu câteva săptămâni în urmă: la 14 septembrie 1949. Fiind atât de nou în rândurile breslei, n-a avut nicio intervenție, mulțumindu-se cu ipostaza sa de participant, de observator. Pentru tânărul muzicolog aceasta va fi fost o ipostază confortabilă deoarece avea astfel posibilitatea să-și păstreze mintea limpede și spiritul critic nealterat. Rapoartele care s-au ținut, (”Raportul general” susținut de Matei Socor, ”Raportul asupra Statutului”, susținut de Zeno Vancea și Raportul privind ”Caracterul național în creația muzicală”, susținut de Constantin Bugeanu, (vezi pe larg, Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 192) discursurile și toate celelalte manifestări organizate cu prilejul Conferinței, i-au dat tânărului Viorel Cosma ”cheia” pentru înțelegerea schimbărilor care aveau să fie aduse (de fapt impuse) de Matei Socor și echipa sa. Ca membru plin al Uniunii el va intra repede în vârtejul acestor schimbări. Va fi martor și părtaș.
CUNOȘTEA ”NOILE” ORIENTĂRI
În zilele Conferinței (21 -22 octombrie 1949) Viorel Cosma ascultase, desigur, Rapoartele susținute de Matei Socor, Zeno Vancea și Constantin Bugeanu. Urmărise intervențiile ”vorbitorilor” – compozitori și muzicologi – aleși de Matei Socor să urce la tribuna Conferinței pentru a susține orientările noi lansate în Rapoartele Conferinței. Tânărul muzicolog, cunoscuse, ”pe viu”, cum fuseseră lansate aceste ”noi orientări” de către Matei Socor (viitorul președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România), modificările fundamentale pe care le aducea noul Statut al Uniunii. El participase și la Plenarele care urmaseră Conferinței din octombrie 1949. Citise studiile și articolele publicate în ziare și reviste care susțineau ”noile orientări” lansate de Matei Socor și acoliții săi în cadrul acestor întruniri. Era, deci, la curent, cu ”noile orientări” pe care Partidul Comunist Român le impunea – prin intermediul lui Matei Socor și al acoliților săi – creației muzicale românești. Aceste ”noi orientări” își puseseră amprenta și asupra activității Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii. Nu era doar constatarea sa ci și a șefului secției, distinsul muzician Zeno Vancea. Într-un Raport privind activitatea Secției de Critică și Muzicologie, Zeno Vancea spunea: ”Întreaga activitate a Secției de Critică și Muzicologie a fost călăuzită, încă din primul moment al înființării ei, (subl. ns.) de dorința de a îndeplini cu maximă eficacitate sarcina de a sprijini munca creatoare a compozitorilor din RPR prin dezbaterea unor probleme de importanță fundamentală pentru noile orientări ale creației muzicale românești” (subl. ns.) Și ca să nu fie nici un dubiu asupra acestor ”noi orientări” ”raportorul” preciza: ”Secția s-a străduit să fundamenteze activitatea ei pe învățăturile și estetica marxist-leninistă”. (ANIC, Fond Uniunea Compozitorilor, Dosar 446/1949, p. 67) (subl. ns.) Punct.
CLIMATUL COTIDIAN – CEVA STRĂIN
Tânărul muzicolog, Viorel Cosma, văzuse din plin, ce însemna aplicarea ”învățăturilor” și principiilor marxist-leniniste, a ”noilor orientări” invocate de șeful său, distinsul muzician Zeno Vancea. După Conferința din octombrie 1949, întrunirile membrilor Secției de Critică și Muzicologie dobândiseră ceva special, apăsător. O ritmicitate neobișnuită, un conținut neobișnuit al temelor de dezbatere, o rigiditate, o asprime chiar, în comparație cu felul cum se desfășurau înainte, pe vremea Societății Compozitorilor Români. Ceva străin, aproape cazon, se strecurase în climatul acestor întâlniri. Și, mai presus de toate – ca un imperativ esențial – înțelegerea, însușirea și aplicarea dogmelor esteticii marxist leniniste, a ”noilor orientări” lansate de Matei Socor la Conferința Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949. ”Orientări” susținute, apoi, mult mai apăsat, de către același Matei Socor, la Plenarele Uniunii Compozitorilor din România, în discursuri, studii și articole publicate în Reviste de specialitate, îndeosebi, în Revista ”Muzica” – serie nouă apărută prin efortul (și interesul direct) al lui Matei Socor și al culturnicilor și politrucilor din spațiul muzical românesc. Aceste ”noi orientări” deveniseră și imperativele Secției de Critică și Muzicologie ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Iar noul său șef, compozitorul Zeno Vancea, un bănățean ajuns și el, ca și Viorel Cosma (și alții) printre ”pârdalnicii” ăștia de ”regățeni”, se străduia să le îndeplinească. Cu suplețe, cu răbdare – pe care numai un bănățean putea s-o aibă. Cu subtilitate, cu gândul tăcut și tenace – că numai astfel putea rezista ”valului” de proletcultism și pro sovietism ce năvălise peste breasla muzicienilor români, așa cum năvălise peste toată România!
TEMELE DE LUCRU
Nu altfel erau temele de lucru ale Secției de Critică și Muzicologie din care tânărul Viorel Cosma făcea parte. Rapoartele susținute de șeful Secției, compozitorul Zeno Vancea, analizau activitatea secției din perspectiva ”noilor orientări”, a dogmelor esteticii marxist leniniste impuse de Matei Socor. De aici – din aceste ”orientări” – decurgeau și temele care polarizau activitatea membrilor Secției. Iată câteva dintre ele: ”Problema conținutului socialist și a formei naționale”, ”Oglindirea realității în creația muzicală” , ”Pragmatismul în muzică”. Aceste teme nu apăruseră din senin, din mintea vreunui șef a-toate-știutor! Ele erau rezultatul unor dezbateri vii și numeroase care avuseseră loc în cadrul Secției. Erau, ca să spunem așa – dovada cotiturii, a ”piruetei” pe care membrii Secției o făcuseră! Într-un Raport-bilanț susținut de Zeno Vancea se menționa că ”Aceste probleme au fost discutate în opt ședințe” (subl. ns.) Opt ședințeeee! Vă dați seama cât timp pierdut? Hm., hm., hm., ”Rezultatul lor parțial” a fost expunerea făcută în plenul Uniunii Compozitorilor de tânărul muzicolog George Bălan care a tratat ”problema reflectării (….) realității în muzică”. Cât privește ”forma națională în creația muzicală” – releva ”raportorul” – Secția de Critică și Muzicologie s-a îndreptat spre muzica populară pentru cunoașterea cât mai bună a structurii ei de bază, și anume ”temeiul formei naționale”. ”Pentru lămurirea acestor chestiuni – preciza el – în cadrul subsecției de Folclor a Secției de Critică și Muzicologie au fost organizate șase ședințe plenare (subl. ns.) în cadrul cărora membrii secției au citit referatele lor”. Cei care care prezentaseră referate erau cercetători de prestigiu, precum Paula Carp, cu referatul ”Noul stil în muzica populară din Nordul Munteniei, comuna Bătrâni” și Gh. Ciobanu, cu referatul ”Balada populară”. Alți muzicologi de prestigiu ai muzicologiei românești se înhămaseră și ei la susținerea ”noilor orientări” impuse de Matei Socor. Astfel, cunoscutul muzicolog român George Breazul și compozitorul Ion Dumitrescu, susținuseră referatul despre ”Muzica lăutărească”. Și tot despre muzica lăutărească susținuse un referat în cadrul unei plenare a Secției de Critică și Muzicologie și muzicologul Gh. Ciobanu. Aici, în această plenară – sublinia “raportorul” Zeno Vancea – au fost formulate ”concluzii foarte importante în privința utilizării elementelor de muzică lăutărească în noua creație muzicală românească”. (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 446/1949, p. 67.)
ERA UN BILANȚ BUN!
Așadar, acesta era climatul din Secția de Critică și Muzicologie în anul de grație 1951. Acestea erau temele asupra cărora se concentrase atenția membrilor secției. Era un bilanț bun? Cu siguranță! Desigur, din perspectiva culturnicilor și politrucilor pro-Socor. Dar, nu era numai atât. Mai era ceva nou, ceva ce nu putea fi ignorat: totul era acum cu ”fața spre Răsărit”. Experiența confraților sovietici devenise ”farul” călăuzitor al muzicienilor din România, iar sprijinul pe care aceștia puteau să-l primească de la criticii și muzicologii sovietici era nelimitat și, mai ales, de neprețuit! În viața lor, a criticilor și muzicologilor români, acest sprijin, își făcuse loc deja. Iar ”raportorul”, distinsul compozitor Zeno Vancea, îl punea în evidență, așezându-l la locul cuvenit. Citiți episodul următor al acestui mini-serial intitulat: VIOREL COSMA ȘI PROLETCULTISMUL. 1951. (3) Cu fața spre Răsărit
