Am urmărit cu interes cum a decurs, în continuare, întâlnirea dintre cei doi demnitari muzicali. Și am constatat – cu încântare – consecvența amfitrionului român. În ceea ce-l privea, el, Ion Dumitrescu, nu avusese niciun fel de reticențe și, în limitele unei întâlniri oficiale, ale unui dialog politicos, dar rece, îi spusese oaspetelui său, tot ceea ce considerase că trebuia să-i spună. Fără ocolișuri. Fără menajamente. Fără reverențe! Oaspetele – care nu era la prima sa vizită în România – îl va fi ascultat cu interes, ridicând sprânceana și – poate uimit – că, iată, la București, în anul de grație 1955, îi era dat să asculte ceea ce, pe vremea mandatului lui Matei Socor n-ar fi fost posibil! Hm., hm., hm.,
FACE-TO-FACE
Pentru compozitorul Ion Dumitrescu, noul șef al breslei muzicienilor români, vizita muzicologului sovietic la București, era prima ocazie pe care o avea de a fi, face-to-face, cu un trimis oficial al Moscovei. Era prima ocazie de a comunica Moscovei, prin intermediul trimisului său la București, direct de la ”sursă”, cum se spune, schimbările care avuseseră loc de la înlăturarea lui Matei Socor și până acum. Era prima ocazie de comunica Moscovei strategia sa și a echipei sale. O strategie ambițioasă și necesară, o strategie izvorâtă din realitatea (dureroasă) în care fusese adusă breasla muzicienilor români, creația muzicală românească în timpul mandatului lui Matei Socor.
STRATEGIA SA – BOB CU BOB
În viziunea noului șef al muzicienilor români, obiectivele acestei strategii erau ca o ecuație matematică: logică și necesară. Și, sub impulsul acestei convingeri, el avea să le prezinte oaspetelui său. Vi le prezentăm și noi, așa cum le-am descifrat din documentul de arhivă la care am avut acces ( ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956). Să citim: asanarea vieții și activității Uniunii Compozitorilor din România, reașezarea creației muzicale românești pe principiile și valorile ei tradiționale, ieșirea din corsetul dogmelor esteticii marxist leniniste și ale realismului socialist (promovate cu atâta ardoare și devotament, aproape fanatic, de către Matei Socor), reclădirea a tot ceea ce fusese demolat de Matei Socor și acoliții săi, reafirmarea în lume a muzicii românești, promovarea tinerelor talente, valorificarea potențialului creator al muzicienilor români, a zestrei înaintașilor, distanțarea, pe cât era posibil, de influența Moscovei și a obedienței față de ea!
OBIECTIVE AMBIȚIOASE! DAR CE ȘANSE AVEAU?
Ambițioase obiective – veți spune! Cine știe – poate tot așa își va fi spus și trimisul moscovit! Erau ele posibile în acei ani? În acel timp? Era Ion Dumitrescu un visător? Sau poate un ambițios, dominat de orgolii? Noul șef al breslei muzicienilor români nu era un naiv, un artist izolat în ”turnul său de fildeș”. Dimpotrivă! Era un muzician, un artist și, acum, iată și un diriguitor al muzicienilor români, care era puternic integrat în realitatea societății în care trăia. El știa că acest obiectiv – al distanțării față de Moscova – era unul de durată, și că el trebuia urmărit cu consecvență, tenace și subtil – dacă ar fi fost nevoie – întrucât cei care acceptaseră influența Moscovei și supușenia față de ea, cei care impuseseră dogmele esteticii marxist leniniste și vegheau la implementarea lor, erau liderii comuniști care se aflau la guvernarea României. Ei dețineau – încă – în exclusivitate, toate pârghiile puterii: de execuție și control. De coerciție, chiar. Ca ”om al cetății” noul diriguitor al muzicienilor români era la curent cu evenimentele care se petreceau în spațiul geopolitic european aflat în sfera de influență a Moscovei, evenimente care nu erau propice unui proces de destindere – care – dacă ar fi existat – ar fi facilitat acea distanțare de Moscova – pe care domnia sa o preconiza și pentru care făcuse, deja, niște pași. Cel mai recent – și mai descurajator pentru planurile sale – se întâmplase chiar în primăvara acelui an. În mai 1955, fusese înființată Organizația Tratatului de la Warșovia. Era o structură care integra într-o organizație militară toate statele socialiste europene aflate în sfera de influență a Moscovei. Limbajul de lemn, cu fraze pompoase și sforăitoare, uneori absconse, al comunicatelor oficiale și al documentelor elaborate, nu putea ascunde scopul ei adevărat. Căci, Organizația Tratatului de la Warșovia era, nimic altceva decât instrumentul militar, prin care ea, Moscova, lega de ea și mai strâns, și mai sufocant, statele socialiste europene ce intraseră sub pulpana ei, în sfera ei de influență. Acum, aceste state intrau sub comanda ei, până la sufocare. Erau ancorate și mai puternic, intereselor și poftelor ei de afirmare ca stăpân atotputernic în Europa și, nu numai! Pentru elitele intelectuale din România, dar și din statele socialiste ce se aflau în sfera de influență a Moscovei, înființarea Organizației Tratatului de la Varșovia indica faptul că destinderea așteptată după moartea lui Stalin, în martie 1953, fusese doar un vis.
ȘI TOTUȘI
Și totuși, la București, un muzician, un artist, un nou diriguitor al breslei muzicienilor români, formula obiective îndrăznețe și nu se sfia să-și afirme opiniile cu sinceritate și curaj. Căci, în întâlnirea cu oaspetele moscovit, Ion Dumitrescu nu renunțase la gândul său, la atitudinea sa, la conduita sa. Aceea de a nu face reverențe Moscovei. În virtutea acestei conduite, el prezentase măsurile reparatorii pe care le preconizase, precum readucerea în rândurile Uniunii Compozitorilor români a lui George Enescu, Stan Golestan și Marcel Mihalovici, mătrășiți de Matei Socor sub incidența perfidă a prevederilor noului Statut al Uniunii adoptat la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949. În virtutea acestei conduite, el nu uitase să arate că, după preluarea mandatului de șef al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, făcuse tot ce trebuia pentru reconsiderarea și readucerea în cadrul Uniunii Compozitorilor a marilor personalități ale muzicii românești contemporane, Mihail Jora, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri, puși ”la zid”, ostracizați și marginalizați, ei și creația lor, de către același Matei Socor. Dar, ceea ce fusese surprinzător pentru trimisul moscovit, era că șeful breslei muzicienilor români ”citise” Rezoluția din februarie 1948 a PCUS într-o cu totul altă cheie de cum o ”citise” predecesorul său, Matei Socor. Și nu se sfiise să prezinte punctul său de vedere oaspetelui său. Elegant – dar ferm – noul diriguitor al breslei muzicienilor români, spusese că acel document, de sorginte sovietică, avusese un impact negativ (ca să nu spunem devastator) asupra muzicienilor români și asupra creației muzicale românești. Dar el, fusese de circumstanță. Adică, trecător. Ceea ce era adevărat!
UN BILANȚ – PE REPEDE ÎNAINTE
Acum, Ion Dumitrescu arunca pe masa întâlnirii sale cu trimisul moscovit ”bilanțul” înregistrat după înlăturarea lui Matei Socor de la conducerea Uniunii Compozitorilor, la 1 martie 1954. Tema esențială a acestui bilanț era aceea a afirmării și consolidării școlii naționale românești de compoziție. Această sintagmă, ”școala națională românească de compoziție” va fi zgâriat, desigur, urechea fină a oaspetelui moscovit. Hm., hm., hm., își va fi spus el, murmurând în barbă, simțind perfect direcția și ascuțișul ei și înțelegând perfect mesajul și conjunctura, nouă, în care se petrecea vizita sa la București, dialogul său cu noul diriguitor al muzicienilor români. Da! Acum muzicienii români erau preocupați de școala muzicală românească! Se emancipaseră! Heheeee! Ei nu mai priveau, ca în timpul mandatului lui Matei Socor, spre ”Răsărit”. Pentru ei școala rusă, experiența muzicienilor sovietici nu părea să mai fie farul călăuzitor, exemplul de urmat, bla., bla., bla. Ei priveau acum spre interior, spre tradițiile lor istorice, spre valorile înaintașilor! Și priveau, fir-ar să fie, și spre ”Apus”! Spre valorile acestuia! Hm., hm., hm., Câtă deosebire față de ceea ce declarau diriguitorii muzicienilor români cu câțiva ani în urmă, pe vremea lui Matei Socor! El, I. I. Martînov, avusese cu Matei Socor și cu alți colaboratori ai săi, multe întâlniri, multe dialoguri directe cu ocazia acelei vizite din aprilie 1951! Ascultase, cu urechile sale, ceea ce spuneau! Erau atât de devotați (citește: obedienți), atât de convinși de justețea spuselor lor! Și nu trecuseră decât patru ani de atunci! Patru ani! Acum Ion Dumitrescu indica oaspetelui său lucrările realizate de compozitorii români care se înscriau, indubitabil, în strategia noului staff al Uniunii Compozitorilor: aceea a afirmării unei școli românești de compoziție. El sublinia faptul că întreaga breaslă a compozitorilor români sprijinea această strategie. ”Sub acest aspect – spunea Ion Dumitrescu – al unei școli românești, bazată pe tradițiile cele mai bune, compozitorii (români – n. ns.) se grupează azi, strâns, în jurul Uniunii (Compozitorilor din România” – n. ns.)” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 500/1954 –1955-1956, p.184) ”Am dobândit bune lucrări – spunea Ion Dumitrescu – în domeniul muzicii simfonice”. Aceste lucrări, al căror conținut era ”legat de viața și lupta poporului nostru”, ”de idealurile școlii noastre apropiate de folclor” dădeau substanță școlii românești de compoziție. În acest caz, domnia sa aducea câteva exemple pe care le considera revelatoare. Ele erau din domeniul pe care distinsul amfitrion îl considera ceva mai dificil: creația de operă. ”Putem să spunem că (…) și în domeniul mai dificil al creației de operă avem realizări”. Și arăta care erau acele…realizări. ”Este vorba – preciza domnia sa – de opera ”Ion Vodă cel Cumplit” de G(heorghe) Dumitrescu”, care intrase, deja, în repetiție la Teatrul de Operă și Balet (din București – n. ns.)”, de ”Opera ”Pană Lesnea” de Paul Constantinescu, definitivată de curând; precum și unele balete de valoare” (ibidem, loc. cit. p. 184). Și în domeniul muzicii de cameră, erau realizări. El aprecia că în acest domeniu, al muzicii de cameră, fuseseră realizate ”cele mai mari progrese”.
ÎNTOARCEREA LA ”IZVOARE”
Ion Dumitrescu nu pierdea prilejul să comunice oaspetelui său unul dintre succesele dobândite de Institutul de folclor. Echipele de etnologi români desfășuraseră o vastă și minuțioasă activitate de culegere și prelucrare a valorilor creației populare românești. Rezultatele acestei activități erau incluse într-o valoroasă Colecție de 200 de cântece și jocuri populare, care văzuse deja lumina tiparului. ”Am salutat cu bucurie – spunea amfitrionul oaspetelui moscovit – apariția unei Colecții de 200 de cântece și jocuri populare românești”. De asemenea, ”a lucrării despre marele nostru folclorist din veacul trecut, Anton Pan, și altele” (ibidem, loc. cit. p.183 – 184). Auzind aceste exemple oaspetele înțelegea că strategia promovată de Ion Dumitrescu și echipa sa, aceea a întoarcerii la ”izvoare” nu era o vorbă în vânt, un obiectiv măreț dar rămas pe hârtie! Preocupat de ideea de a da oaspetelui său imaginea cât mai exactă a interesului muzicienilor români pentru ”izvoare”, pentru cunoașterea și valorificarea creației populare românești, noul diriguitor al breslei muzicienilor români arăta că cercetarea și valorificarea creației populare românești, a tradițiilor muzicale ale poporului român se afla nu numai în atenția specialiștilor integrați în Institutul de folclor, ci și a muzicienilor, și, îndeosebi, a celor ”din provincie”, a celor care erau aproape de aceste izvoare. ”Aș dori să subliniez – spunea domnia sa – că muzicienii din provincie se ocupă intens de prelucrarea folclorului, îndeosebi pentru cor”.
O INVITAȚIE SUBTILĂ
Dar, în ansamblul creației muzicale existau și alte domenii care nu puteau fi trecute cu vederea: ”cântecele de masă (sic!), muzica ușoară și de dans”. ”Problemele ridicate de acestea – aprecia distinsul amfitrion – sunt ceva mai grele”. El nu preciza care erau acele probleme mai grele, dar – ce să vezi! – cerea ajutorul oaspetelui său! Hm., hm., hm., ”Vom face audiții – preconiza Ion Dumitrescu – și-l vom ruga pe tovarășul Martînov să ne dea concursul pentru a diseca împreună (subl. ns.) problemele de creație pe care acestea le ridică” (ibidem, loc. cit. p. 185). Auzind această propunere oaspetele va fi făcut ochii mari și-și va fi ațintit privirile asupra amfitrionului său! Un val de bucurie, un fior cald, îi va fi traversat ființa la gândul că vor fi făcute niște audiții. Era chiar împlinirea uneia dintre dorințele sale exprimate la începutul întâlnirii cu diriguitorul muzicienilor români. Nu spusese el clar? ”Aș vrea să ascult muzică, cât mai multă muzică” – ceruse el cu o modestie suspectă. Și acum, iată, această dorință i se împlinea! Iar amfitrionul mergea ceva mai departe atunci când lansa ideea unei disecții la care, evident, îl invita pe oaspetele său! O disecție? O disecție? Ahhhh! Acolo, la ”disecție” avea el, I.I. Martînov, cunoscutul și temutul critic muzical în lumea muzicienilor Moscovei, să-și arate știința, valoarea, superioritatea! Căci venea din ”Țara socialismului victorios”, nu-i așa? Și în așteptarea viitoarelor audiții și… disecții și a aprecierilor pe care avea să le facă – unde avea să se simtă în elementul său, și, mai ales, ca un oaspete însemnat, căci venea, drăgăliță, Doamne, de la Moscova, nu din cine știe ce capitală prăfuită și uitată până și de cartografi – trimisul moscovit se va fi așezat mai bine în fotoliul oaspeților ce-i fusese rezervat!
O PRIVIRE ÎN BUCĂTĂRIA PROPRIE
În bilanțul lui Ion Dumitrescu erau acum relevate aspecte tehnice, de ”bucătărie internă” – cum se spune. Amfitrionul bucureștean prezenta oaspetelui său amănunte privind structura Uniunii Compozitorilor din România, Secțiile care funcționau în cadrul ei, Secția de muzicologie – cu subsecțiile ei, de istora muzicii, critică și presă, folclor și didactică. Ion Dumitrescu releva un principiu de organizare pe care-l aplicase cu scopul de a lărgi baza de dezbatere a creațiilor muzicale realizate. Astfel, în aceste Secții erau antrenați nu numai membrii Uniunii ci și alți parteneri de dialog care – spunea domnia sa – chiar dacă nu erau ”de mare specialitate” ei își aduceau contribuția la ”discutarea problemelor legate de creația românească”. (ibid. loc. cit. p. 185) O chestiune spinoasă era aceea a tipăriturilor muzicale. Din 1951 (anul vizitei lui I. I. Martînov la București) Editura de Stat făcuse – aprecia Ion Dumitrescu – ”progrese mari în ceea ce privește volumul tipăriturilor”. Dar aceasta nu putea cuprinde solicitările Uniunii. În consecință era necesară o Editură, care să fie, în exclusivitate, a Uniunii Compozitorilor. Deși demersul era în derulare existau ”în prezent”, adică în 1955, perspective ca Uniunea să aibă ”o editură proprie”. Prezentarea creației muzicale românești ”la un nivel de înaltă măiestrie” era o chestiune ce se afla, de asemenea, pe agenda diriguitorului breslei muzicienilor români. Ion Dumitrescu împărtășea oaspetelui său că pentru atingerea acestui deziderat a fost dusă ”o muncă grea, de convingere a orchestrelor și dirijorilor” privind ridicarea nivelului de interpretare ”la un nivel de înaltă măiestrie”. Nu mai puțin complicată era, pentru Ion Dumitrescu și staff-ul său, chestiunea promovării creației muzicale românești în străinătate. Aici, în străinătate – constata domnia sa cu o oarecare amărăciune – ”nu am reușit să ne facem cunoscute gândurile noastre, creația noastră”. Pentru înlăturarea acestei situații fusese găsită, deja, o soluție: să fie editată o lucrare despre creația muzicală românească. ”În această privință – preciza Ion Dumitrescu – ne-am hotărât să scoatem o Carte despre creația românească în care toate problemele, aspectele și realizările muzicii românești să fie cuprinse”. Această ”Carte” avea să fie tradusă ”în mai multe limbi” și avea să fie trimisă în străinătate ”împreună cu lucrările realizate”. Scopul acestui efort editorial era unul foarte clar: cunoașterea și înțelegerea creației muzicale românești în străinătate, adică în ”Apusul ” atât de mult dezavuat în perioada mandatului lui Matei Socor! Iată -va fi gândit oaspetele moscovit – dovada cea mai clară că breasla muzicienilor români nu mai privea – ca în timpul mandatului lui Matei Socor, numai spre ”Răsărit”, ci că ei se întorseseră ”cu fața” și spre…”Apus”! Da, așa era! Intuise bine trimisul Moscovei că pentru muzicienii români, acum, ”Răsăritul” nu mai era ”farul călăuzitor”.
UN FESTIVAL GEORGE ENESCU – ÎN EMBRION?
În același program privind cunoașterea creației muzicale românești era integrat și un ansamblu de manifestări muzicale pentru ”sărbătorirea muzicii românești”. ”Noi am sugerat – declara Ion Dumitrescu – organelor superioare de stat o sărbătorire a muzicii românești care să aibă loc în anul 1956 sau 1957 la București. Va fi un festival de 15 zile, în cadrul căruia vom putea arăta creația (muzicală românească – n. ns.), interpretarea ei, realizările” . (ibidem. loc. cit. p. 186) ”În vederea acestui mare scop – preciza Ion Dumitrescu – când vom avea prilejul să discutăm mai adânc aspectele și problemele creației noastre, vrem să ne îndreptăm toate eforturile”. Prin urmare, la Uniunea Compozitorilor, la nivelul cel mai înalt al staff-ului său, în anul de grație 1955, era preconizată ”o sărbătorire a muzicii românești” care avea să ofere ocazia de a fi prezentate realizările creației muzicale românești, de a fi discutate ”mai adânc” problemele creației muzicale românești. Atât și nimic mai mult: o sărbătorire a muzicii românești! Am putea spune – cu o oarecare prudență, desigur – că aici se afla, în embrion, ca să spunem așa, viitorul Concurs și Festival Internațional George Enescu, eveniment ce avea să aibă loc trei ani mai târziu, în septembrie 1958!
UN DIALOG SINCER? O AUDIȚIE? DE CE NU!
În acest punct, bilanțul pe care Ion Dumitrescu dorise să-l prezinte oaspetelui său, ajunsese la final. Dar această întâlnire nu se putea încheia fără a avansa oaspetelui o invitație. Era, desigur, în spiritul ospitalității tradiționale a românilor de a face o invitație care să aducă bucurie celui ce-i trecuse pragul casei. În spiritul acestei tradiții Ion Dumitrescu lansa oaspetelui său moscovit invitația de a participa la audiția unor lucrări muzicale românești, așa cum de-altfel oaspetele ceruse încă de la începutul întâlnirii. ”Am dori – spunea politicos Ion Dumitrescu – să-l invităm pe tovarășul Martînov la o plenară”. Și pentru a nu trezi emoții (sau nedumeriri) oaspetelui său, amfitrionul preciza, cu o subtilă ironie: ”Nu o plenară oficială. Căci nu-l vom supune la tortura unei conferințe cu caracter oficial (împrejurare respinsă din startul întâlnirii de către oaspetele moscovit – n. ns.) ci la o reuniune într-un cerc prietenesc când vom schimba păreri cu privire la creație”. (subl. ns.) Ahhhhh! Daaaa! Aceasta fusese și dorința lui I.I. Martânov, pe care o precizase, fără echivoc, la începutul dialogului său cu noul șef al muzicienilor români: o întâlnire prietenească! Așa daaaaa – își va fi spus domnia sa, cu încântare! Iar amfitrionul său plusa: ”Ținem să-i cunoaștem părerea, sinceră, frățească, prietenească, fără discursuri” (subl. ns.). Cu alte cuvinte, Ion Dumitrescu lansa oaspetelui său, invitația unei întâlniri în cerc resrâns (doar cu staff-ul Uniunii) unde puteau fi discuții sincere. Adică aspre, dure, că așa era obiceiul în întâlnirile pe care liderii comuniști români le aveau cu liderii comuniști sovietici, Indiferent unde se purtau ele – la Moscova sau la București. Evident, mult mai des la Moscova! Discuții, frățești prietenești, bla., bla., bla.,
ȘI…CIREAȘA DE PE TORT
Reamintindu-și, probabil, programul foarte dens pe care I.I. Martînov îl avusese la București cu patru ani în urmă, în aprilie 1951, amfitrionul trimisului moscovit arunca oaspetelui său o momeală greu de evitat: o întâlnire cu publicul larg. O conferință! O conferință în cadrul căreia să vorbească despre – ați ghicit! – creația sovietică, problemele muzicologiei sovietice, superioritatea creației muzicale ruse și, evident, sau în primul, rând, sovietice! ”Dacă dorește o conferință – spunea Ion Dumitrescu – vom fi bucuroși să ne vorbească, la alegerea D-Sale, despre creația sovietică, despre problemele muzicologiei, etc.,” Și, cireașa de pe tort: ”o vom organiza și-i vom fi foarte recunoscători”! Recunoscători? Hm., hm., hm., În acest punct, distinsul muzicolog sovietic va fi ridicat din sprânceană! Dumnezeule! Câtă curtoazie – își va fi spus în gând trimisul moscovit! Dar până să-și exprime acordul sau, dimpotrivă, refuzul față de propunerea seducătoare a amfitrionului său, el, I. I. Martînov, trebuia să prezinte conținutul mandatului cu care fusese împuternicit de către cei care-l trimiseseră aici în misiune. O misiune dificilă, delicată, imprevizibilă: cunoașterea ”pe viu”, într-o întâlnire ”face-to-face”, a noului diriguitor al muzicienilor români. Până cum, ascultase cuminte! Poate își luase și…notițe? N-avem știre. Acum era rândul său! Să vorbească, să-și prezinte mandatul cu care fusese trimis.
Cum a decurs, în continuare, întâlnirea ”face-to-face” a oaspetelui moscovit cu amfitrionul său bucureștean? Citiți episodul următor: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (12) Cu glas…dulce
