Așadar, stabilindu-și conduita privind continuarea dialogului său cu Ion Dumitrescu, aceea de prieten, și nu de oficial, I.I. Martînov, s-a așezat mai bine în fotoliul său de oaspete. El a luat din panoplia uneltelor sale, polizorul și și-a ”lucrat” puțin glasul, ca lupul din Scufița Roșie, înlăturând orice asprime, orice ascuțiș care ar fi zgâriat urechea amfitrionului său. Își dorea un glas dulce, prietenos, plăcut auzului. Iar cuvintele, ah, cuvintele, cuvintele trebuiau să fie tot așa. Ele trebuiau să fie rotunde, frumoase, prietenoase, să curgă, precum mărgelele scăpate dintr-un colier. Am spus: își dorea! I-a și reușit? Să vedem!
CU GLAS DULCE
Cu ipocrizia carcteristică trimișilor Moscovei la București, oaspetele se declara mulțumit de primirea pe care amfitrionul său i-o făcuse și, mai ales, de conținutul plin de semnificații al expozeului acestuia. O și spunea: ”Cuvântul de primire al tovarășului Ion Dumitrescu, constituie un adevărat referat cuprinzător despre situația muzicii românești” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p.186). I.I. Martînov considera că un asemenea ”referat” ar fi trebuit să fie prezentat într-un cadru mai larg, nu într-un tete-a-tete, între doi demnitari din sfera creației și vieții muzicale. ”Socot – spunea el – că ar fi trebuit să fie ținut pe o scară largă”. Muzicologul sovietic, reținuse, desigur, exemplele concrete date de Ion Dumitrescu privind măsurile reparatorii întreprinse de domnia sa la începutul mandatului său: reprimirea în cadrul Uniunii Compozitorilor a lui Mihail Jora, Theodor Rogalski și alții, puși la ”zid”, ei și creația lor, de către Matei Socor și acoliții săi, reprimirea în Uniunea Compozitorilor, a lui George Enescu și a altor compozitori români aflați peste hotare, precum Stan Golestan și Marcel Mihalovici. Aflând despre toate acestea, trimisul moscovit a socotit necesar să vină și el, cu exemplele sale, să arate muzicienilor români că ei nu erau singuri, că prin asemenea încercări, trecuseră și alții, că greșeli, precum cele evocate de Ion Dumitrescu, se petrecuseră și pe alte meridiane. Moscovite? Nu era prea clar!
AU MAI GREȘIT ȘI ALȚII
”Doresc să vă spun – spunea I.I. Martînov – că problemele, greșelile care s-au făcut și care se fac sunt proprii și altora nu numai muzicii românești”. Pentru Ion Dumitrescu aceasta nu era nicio noutate. Căci documentele și indicațiile întocmite în laboratoarele secrete ale Kremlinului, nu erau impuse numai la București, ci în toate statele aflate sub obrocul Moscovei. Nou era faptul că trimisul Moscovei admitea acest lucru. Însemna oare că opiniile lui Ion Dumitrescu privind impactul Rezoluției PCUS din februarie 1948 și al altor documente de aceeași sorginte – unele elaborate chiar la București – erau admise de trimisul moscovit? Însă, nu era limpede care erau greșelile care, cum formula Martînov, ”se fac”, adică se fac acum, în prezent? Unde se făceau asemenea greșeli? În România sau la Moscova? Oaspetele moscovit nu preciza. Dacă se făceau, acum în România, însemna că el, I.I. Martînov, avea rezerve față de strategia lui Ion Dumitrescu și a echipei sale, strategie pe care, amfitrionul oaspetelui o prezentase atât de precis și cuprinzător. Sau, era vorba de greșeli care se făceau acum, la Moscova? Și această ipoteză era menită să creeze nedumeriri, aici, la București. Un exemplu, sau mai multe, care să fie edificatoare în acest sens, trimisul moscovit n-a dat. El a oferit, însă o ”sursă”, o bibliografie! El indica amfitrionului său de la București să citească revista ”Sovietskaia Muzîka”. ”Dacă citiți revista ”Sovietskaia Muzîka” – spunea el – ea ridică probleme asemănătoare”. Asemănătoare cu cele petrecute în breasla muzicienilor români? – se va fi întrebat amfitrionul oaspetelui! Nuuuuu! Nicidecum! Deoarece, ele, cele din Revista ”Sovietskaia Muzîka”, erau altfel, sau altele decât cele din România. Erau…specifice! În acest sens, oaspetele moscovit preciza: ”Probleme care, bineînțeles, capătă o formă specifică”. Cu toate astea, Martînov găsea unele similitudini cu cele petrecute la București. ”Mi-a făcut plăcere – puncta el – să le aud și aici”. Ce auzise aici? Exemple ca cele care erau publicate în ”Sovietskaia Muzîka”? Nu era limpede de loc. Dar, deloc!
PUȚINTICĂ RĂBDARE
În acest punct al expozeului trimisului Moscovei, amfitrionul de la București, precis a ridicat din sprânceană, precis a fost gata să arunce o întrebare, o întrebare care să-l determine pe partenerul său de dialog să fie mai explicit, mai concret, adică! Dar n-a făcut-o. Poate din dorința de a nu întrerupe pe….vorbitor? Domnia sa mai avea, încă, ”puțintică” răbdare! Ghicindu-i parcă nedumerirea, oaspetele arăta că ar fi putut să dea exemple ”analoage” dar aceasta ar fi fost greu ”în două cuvinte”. El admitea că greșelile prezentate de Ion Dumitrescu s-au datorat aplicării fanatice a dogmelor din documentele sovietice. Dar, prudent, nu își permitea să formuleze critici, opinii la adresa acestor documente sau la adresa altora, pe care le promovaseră cu osârdie, politrucii și culturnicii de la Moscova. El ar fi dat niște exemple ”analoage”, daaaaaa, dar ”în două cuvinte”, vezi bine, nu putea! Și astfel, aprecierile sale, opiniile, rămâneau la un nivel general. Erau fără adresă. Erau, ca să spunem așa, inodore, incolore….Nu supărau pe nimeni! Era confortabil, desigur, să spui ceva, dar de fapt, să nu spui nimic. Să te faci că spui adevărul, dar de fapt, să-l ascunzi. Ion Dumitrescu, înțelegea comportamentul ambiguu al trimisului Moscovei. În fond, acesta venise la București nu să critice ceea ce făcuseră compatrioții săi, acasă, la Moscova, politrucii și culturnicii sovietici în domeniul creației muzicale, ci să afle ceea ce făcuseră politrucii și culturnicii români, la București.
POLITRUCI ERAU PESTE TOT
Dar Ion Dumitrescu și echipa sa, nu se integra, nici pe departe, în această categorie – a culturnicilor, a politrucilor. Fusese politruc – cu asupra de măsură – Matei Socor! Dar, această ”specie” nu dispăruse odată cu plecarea lui și a acoliților săi din fruntea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Erau destui prin birourile călduțe al Uniunii, sau ale unor Ministere. Erau destui și prin birourile spațioase și confortabile din imensa clădire a Comitetului Central! În lupta pentru aplicarea strategiei sale și a colaboratorilor săi pentru asanarea vieții și activității Uniunii Compozitorilor, pentru reașezarea creației muzicale românești pe valorile și tradițiile ei, Ion Dumitrescu îi întâlnise adesea, se confruntase cu ei. Era conștient că mai avea bătălii de dat. Ceea ce prezentase, dintr-o suflare, oaspetelui său moscovit era doar începutul. De la preluarea mandatului său, de secretar al Uniunii, în martie 1954, trecuse mai bine de un an. Un an și jumătate! Dar, ceea ce făcuse până atunci, era temeinic și justificat. Fusese salutat de întreaga breaslă a muzicienilor români, de melomanii din spațiul public românesc – și nu numai – și arătase din start, încă din prima zi, ”linia” pe care era decis s-o dea Uniunii Compozitorilor, atâta timp cât ea avea să se afle sub oblăduirea sa! Alta, cu totul alta, decât aceea din timpul mandatului lui Matei Socor! Într-o asemenea stare de spirit, pozitivă, încurajatoare, era dispus să audă, în continuare, ce avea să mai spună oaspetele său moscovit. Era pregătit să asculte, să primească orice! Nu se simțea vulnerabil. Spiritul său critic, ironic uneori, și câteodată sarcastic, era viu!
DESPRE ENESCU?
”Subiectul” adus în discuție era, acum, George Enescu. Amfitrionul a ciulit urechea, cum se spune. Era curios să audă ce avea să spună I.I. Martînov despre marele muzician român. Cum îl aprecia pe George Enescu și creația sa. Cât știa el despre George Enescu și opera sa! La ce nivel de cunoaștere a acestui mare compozitor și artist al secolului XX, se afla, el, I. I. Martînov, în calitatea sa de muzicolog! Trecuse, oare, de Rapsodii și de Poema Română? Mai știa și altceva? Ascultase, analizase, din fotoliul său de critic muzical, vreuna dintre minunatele Sonate enesciene? Vreuna dintre simfonii? Ascultase cumva Dixtuorul? Sau altceva din minunatele lucrări de cameră ale marelui muzician român? Dar despre George Enescu, violonistul, dirijorul, profesorul – ce știa I.I. Martînov, marele muzicolog sovietic? Și atent, foarte atent, amfitrionul bucureștean l-a ascultat pe oaspetele moscovit. ”M-a bucurat extrem de mult acțiunea Dvs. de valorificare a moștenirii muzicale și, îndeosebi aceea a lui George Enescu – spunea I.I. Martînov. L-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, prețuindu-l nu numai ca muzician dar și ca om!” (subl. ns.) În acest punct, curiozitatea amfitrionului pentru oaspetele său a crescut vertiginos! Ah, ia te uită – și-o fi zis el bucuros. Am în față pe cineva care l-a cunoscut, personal, pe George Enescu. Și aștepta destăinuirile oaspetelui, cu speranța că, iată, la biografia marelui muzician român se vor adăoga informații, impresii, opinii noi. Poate și judecăți de valoare, așa cum era de așteptat din partea unui important muzicolog sovietic!
VORBE, VORBE....
Dar, nimic din toate acestea! Martînov n-a dezvoltat subiectul, iar curiozitatea amfitrionului s-a topit sub un val de tristețe și amărăciune. Dezamăgit, Ion Dumitrescu își spunea înciudat: ori Martînov nu l-a cunoscut în mod direct pe George Enescu, n-a stat de vorbă cu el – așa cum se laudă – ori, nu vrea să spună nimic! Ori a uitat! Deși, ar fi fost greu de admis că cineva care l-ar fi cunoscut în mod direct pe George Enescu ar fi putut să-l uite vreodată, la cât de fermecător, de frumos era, la chip, ca și la suflet, marele artist român! Însă, oaspetele moscovit n-avea nimic de povestit! Așa încât afirmațiile sale că-l cunoscuse pe George Enescu, că vorbise cu el, că-l prețuia ”nu numai ca muzician, dar și ca om” au rămas suspendate în aer. Vorbe, vorbe...și-o fi spus, cu amărăciune și dezamăgire amfitrionul oaspetelui moscovit. Ceea ce avea să adauge I.I. Martînov despre George Enescu era la fel de general. Încercarea lui de ”a drege busuiocul” – cum se spune – a dat greș! ”Amintindu-mi de situația creată în ultimii ani – a continuat trimisul moscovit – am constatat că (George Enescu) a rămas un fiu credincios al patriei și acest lucru capătă o semnificație înaltă”. Iarăși, vorbe, vorbe...Martînov dădea impresia că știa el ceva despre anii petrecuți în exil de George Enescu, despre ultimii săi ani de viață, ani grei, marcați de consecințele evenimentelor nefericite care-i afectaseră sănătatea, mobilitatea fizică și forța de creație! Știa el ceva și despre poziția lui George Enescu față de România, și mai ales, despre ”dorul de casă”, atât de des invocat de marele muzician român și atât de prezent în gândul său – până în ultima clipă a vieții! Dar, și de data aceasta oaspetele moscovit a rămas doar la afirmații generale din care nimeni, nici cel mai afurisit analist, n-ar fi putut înțelege sau descifra ceva: o atitudine, un gând, o opinie!
PENTRU NOI, ENESCU E – ENESCU! PUNCT
La fel de abscons (ca să folosim un termen elegant) a rămas I.I. Martînov și când s-a referit la locul lui George Enescu în creația muzicală românească, la rolul său de vector al acestei creații. Despre aceasta trimisul Moscovei avea, de asemenea, o formulare generală, stereotipă. El spunea: ”Un Enescu va împinge mult înainte muzica românească”. Atât. După cele spuse anterior de către oaspetele său, amfitrionul nu mai aștepta nimic. Da, iată, și-o fi spus el, dezamăgit și oarecum împăcat, ce și cât poate să spună un muzicolog sovietic, aflat la București, în chiar patria lui George Enescu, despre marele muzician român. Numai lucruri generale. Banale. Aflate din ziare și reviste destinate publicului larg, nu specialiștilor. Muzicologul sovietic nu părea să știe mai mult decât ceea ce se știa în cercurile mondene. Nu profesioniste! Cam puțin, cam puțin își va fi spus în sinea sa, amfitrionul trimisului Moscovei! Și, epitetul care după gândul său – gând amar și dezamăgit – i s-ar fi potrivit de minune oaspetelui său era extrem de adevărat: ”găunos”. Plin de ifose. Atât! Dar, el, el, Ion Dumitrescu, breasla muzicienilor români, mulțimea melomanilor – și nu numai – într-un cuvânt, românii, nu aveau nevoie de părerile absconse, sărace, reci, ale unui trimis! Fie el și din partea Moscovei, spre care priveau, încă mai priveau, liderii comuniști români aflați la guvernare și mulți dintre cei ce se aflau, în diverse funcții și ipostaze, în elita societății românești. Dar, – indiferent ceea ce ar fi știut, sau ar fi spus un oaspete străin, fie el și de la Moscova – pentru români – Enescu, era Enescu! Unic, inconfundabil și de neatins! Și Ion Dumitrescu și-a privit în ochi partenerul de dialog. Cu mândrie, cu liniște, cu răbdare. Aștepta, în continuare, cu aceeași curiozitate să audă ce mai avea de spus oaspetele moscovit. Și, s-a așezat mai bine în fotoliul său de amfitrion, gata să audă, gata să primească: vorbe, vorbe…. prietenoase, meșteșugite, șlefuite, sub care se ascundeau, uneori, (în buna tehnică a trimișilor moscoviți) și lovituri sub centură. ”Boală” grea, de care păreau contaminați toți cei care veneau la București după ce trecuseră prin birourile întunecoase, secrete, ale Kremlinului. Ce a urmat? Citiți episodul următor din serialul: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (13) Copilul cel mic al Moscovei. Citiți!
