NU S-AU OPRIT
Listele întocmite de aparatnicii de la Societatea Compozitorilor Români, liste pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare, le-am citit cu interes, încercând – în pofida anonimatului și a celorlalte carențe – să înțelegem scopul pentru care au fost ele întocmite. Era limpede că aceste ”liste” fuseseră inițiate și întocmite din dorința de a cunoaște ”atitudinea” breslei compozitorilor români față de schimbările care avuseseră loc în societatea românească, față de politica Partidului Comunist Român. Dar, interesul culturnicilor și politrucilor de la Societatea Compozitorilor Români, nu s-a oprit aici. Ei voiau să ducă mai departe acțiunea lor de cunoaștere a breslei muzicienilor din România. Să pătrundă mai adânc în conștiința breslei. Și au făcut-o în cel mai mizer stil kaghebist! Un aparatnic (sub acoperire, firește,) si-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă. A întocmit – și el – o LISTĂ. O Listă altfel decât cele pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare. Ea a rămas în varianta ei olografă. N-a fost încredințată unei dactilografe – oricât de fidelă ar fi fost ea! Pentru că era secretă! Să citim!
DUPĂ MODEL SOVIETIC
În anul 1949, breasla muzicienilor din România se afla în fața unui mare eveniment: Conferința pe țară a Compozitorilor și Muzicologilor – prima conferință postbelică a muzicienilor din România, prima Conferință ținută în condiții istorice noi, determinate de instaurarea unui nou regim politic: regimul comunist. În concordanță cu strategia liderilor politici staliniști aflați la guvernare, această Conferință avea să aducă mari schimbări în viața muzicienilor din România și în creația muzicală românească. Prima – și cea mai agresivă – avea să fie desființarea Societății Compozitorilor Români și înființarea (după model sovietic) a Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română. Prin documentele ei programatice – un nou STATUT, REZOLUȚIA – cât și prin noul său staff – unde în posturile cheie aveau să fie promovați muzicienii care își exprimaseră adeziunea față de doctrina comunistă, față de Partidul Comunist Român, această nouă structură avea să asigure aplicarea strategiei Partidului Comunist Român și în domeniul creației muzicale românești. O strategie a cărei sursă de inspirație erau principiile esteticii marxist-leniniste, documentele programatice ale creației muzicale sovietice. Conferința din 21-22 octombrie 1949, avea să înlăture (să măture!) cu acte în regulă, vechiul staff al Societății (de fapt, ce mai rămăsese din el) în frunte cu Mihail Jora, cât și alți membri fondatori ai Societății Compozitorilor, printre care se afla și George Enescu.
ÎN STIL KGB
În pregătirea acestui eveniment au fost puși sub lupă, în fel și chip, toți cei care erau membri ai Societății Compozitorilor Români – compozitori, critici muzicali și muzicologi. Astfel, a putut fi aflată ”zestrea” Societății din punct de vedere artistic și uman. Și, mai mult decât atât, prin inventarea unui set de întrebări privind creația recentă (adică acea creație realizată după 23 august 1944, după instaurarea la putere a Partidului Comunist Român – 6 martie 1945) a putut fi testat gradul de aderență al muzicienilor la procesele politice care aveau loc în societatea românească. Numeroasele liste întocmite au fost mijlocul de a afla cum gândeau compozitorii, care era gradul lor de adeziune la politica Partidului Comunist Român, adeziune exprimată, în mod concret prin creația lor. Erau, așa cum am spus, deja, liste dactilografiate, liste ce puteau întârzia pe orice masă de lucru, ce puteau trece prin orice fel de mâini, evident, din interiorul Societății. Liste exacte, întocmite pe baza unor date certe, obiective, culese direct de la posesorii datelor solicitate. Conținutul lor nu putea fi bănuit de subiectivism. Dar iată că, în același Dosar 434/1949 din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, întâlnim și altfel de liste. O listă olografă. O listă subiectivă. După gândul și vrerea unui singur om – autorul ei. O listă care a fost întocmită în cel mai mizer stil kaghebist .
OLOGRAFA…. ANONIMĂ
Este o listă olografă, scrisă cu o cerneală albastră, spălăcită, decolorată de timp – căci de atunci a trecut mai bine de o jumătate de secol – cu multe ștersături și sublinieri. Scrisă grăbit, cu un scris mărunt, urât, puchinos, cu litere lipsă, ”mâncate” de graba cu care au fost așternute sau, poate, din obișnuința sau incultura autorului, acesta fiind ”scrisul lui”, de totdeauna, scrisul unui analfabet funcțional. Un analfabet funcțional – cum spunem astăzi, cu ironia de rigoare. Atunci, însă, nimeni n-ar fi îndrăznit să folosească un asemenea epitet, întrucât autorul era un ”tovarăș devotat” recrutat din rândurile clasei muncitoare, un ”tovarăș cu dosar” și pus acolo să aplice ”linia partidului”. Este o listă care a rămas așa cum a fost ea elaborată, fiind ferită de ochii celei mai obediente dactilografe. O listă destinată să rămână secretă, de nimeni altcineva știută, decât de autorul ei. Un autor – pentru noi – anonim! E de mirare cum a ajuns, totuși, într-un Dosar de arhivă. Cu siguranță autorul nu s-a gândit nicio clipă că gândurile sale ascunse, comentariile sale, calculele și propunerile sale formulate pe un ton sentențios, aproape decizional, consemnate într-un singur cuvânt, cel mult două, vor ajunge la lumina zilei, sub privirile cuiva – ale unui cercetător – fie și cu o întârziere de peste o jumătate de secol! Este o ”listă” cu o încărcătură subiectivă, vizibil politică și ea indică începutul unui proces dramatic în interiorul breslei muzicienilor români: suspiciunea, epurarea! Este o listă ”neagră! Azi, ea stârnește spaima și dezgustul. Atunci – nesiguranța, teroarea! Să citim.
ÎN COLOANE
În buna tradiție a ”stilului” împământenit în rândurile aparatnicilor Societății Compozitorilor (deși, credem că autorul acestei liste pe care o avem în față nu este un aparatnic mărunt, ci un șef, cu putere de decizie) ea nu este datată. Nici semnată! Rămâne anonimă! Așa cum au fost și celelalte ”liste” pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare. Conținutul ei ne demonstrează că autorul nu a avut drept scop o evaluare profesională, artistică, ci una politică. Veți vedea! Pe trei coli A3 sunt scrise numele unor compozitori care trec prin ”filtrul” subiectiv al autorului. Fiecare coală A3 este împărțită în șase coloane. Fiecare coloană are notată în partea de sus a paginii categoria în cadrul căreia vor fi incluși ”subiecții” autorului, – adică membrii Societății Compozitorilor aflați sub ”lupa” sa, luați de el în vizor! Aceste categorii sunt: I.- foarte activi; II. – activi; III. – merită a fi activați; IV. – inactivi – sau necunoscuți; V. – dubioși; VI.- de scos. (numerotarea cu cifre romane a coloanelor ne aparține). Să citim. În coloana I-a, a celor ”foarte activi” sunt nominalizați 17 compozitori. În dreptul unora autorul precizează situația lor politică. Adică dacă erau membri de partid. Singura ”situație politică” avută în vedere de autor era aceea de membru PMR (Partidul Muncitoresc Român). Normal! În1949, pe scena politică românească nu mai exista nicio altă formațiune politică importantă, demnă de luat în seamă!
ACEEAȘI MĂRIE CU ALTĂ PĂLĂRIE
După ce se instalaseră la putere, în 6 martie 1945, liderii comuniști staliniști avuseseră grijă să înlăture din viața politică toate celelalte forțe politice care existaseră înainte de război. Acum, după răsturnările politice care avuseseră loc în România după 23 august 1944, și mai cu seamă după 6 martie 1945, când prin intermediul Guvernului Petru Groza, Partidul Comunist se instalase la guvernarea României, aceste partide nu mai aveau un impact semnificativ pe scena politică a României. Ele se găseau destrămate în disidențe și ”aripi”, decimate de controverse interne și ambiții personale și decapitate – la propriu – de liderii lor. Implicați în procese politice scandaloase și umilitoare, instrumentate de culturnicii și politrucii obedienți Moscovei, acești lideri, inclusiv alte personalități ale vieții politice românești, au fost trimiși după gratii, unde și-au găsit sfârșitul. Congresul ”de unificare” din februarie 1948, desfășurat sub egida Partidului Comunist Român, înghițise și ultimele rămășițe ale unui partid de stânga (dar nu comunist) Partidul Social Democrat – ”aripa Titel Petrescu”. Partidul Comunist Român, însuși, ieșise din acest Congres cu o altă titulatură: Partidul Muncitoresc Român. Era culmea perfidiei deoarece, noul partid apărut pe eșichierul scenei politice românești era… ”aceeași Mărie, cu altă pălărie”.
TRASE LA INDIGO
Să precizăm, că asemenea ”metamorfoze” se petrecuseră și în celelalte state vecine României care – după război – intraseră în sfera de influență a Moscovei. Transformări de fațadă, cameleonice! Trase la indigo. Crearea PMR (Partidul Muncitoresc Român), a unui singur partid, nu era invenția comuniștilor români, ci aplicarea indicațiilor întocmite în laboratoarele moscovite, ca parte a strategiei Moscovei de a face din aceste state – prin liderii lor autohtoni – sateliții săi absoluți! Partidele ”unice” care au apărut aproape simultan în statele intrate sub obediența Moscovei, au fost metoda ascunsă prin care liderii comuniști autohtoni, ajunși la putere, sprijiniți și îndemnați de diriguitorii lor de la Kremlin, au pus capăt sistemului politic pluripartidist. Practic, ei au desființat orice urmă de democrație în viața statelor lor. Sub oblăduirea Moscovei, aceste partide au devenit singurele partide pe scena politică din țările lor. Și, fiind partide unice – fără concurență – ele au avut acces liber spre guvernare și astfel au devenit partide de…guvernământ, partide ”conducătoare”. Era deci firesc ca autorul anonim să considere calitatea de membru al Partidului Muncitoresc Român ca fiind criteriul de bază al aprecierii calității celor luați în vizorul său. Subliniem: calitate politică, nu profesională! Nu artistică!
Să vedem ce a consemnat autorul anonim în ”lista” sa olografă! O ”listă” care – credem – că va fi fost pentru breasla compozitorilor români, o listă ”neagră”. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ (1949) Olografa secretă (2) Activi, dubioși, de…scos. Citiți!
