SĂ NE APLECĂM PUȚIN ASUPRA UNUI MOMENT CARE – CREDEM – CA VA FI CONSTITUIT SURSA IMPULSLUI PE CARE-L VA FI SIMȚIT TÂNĂRUL MUZICIAN ROMÂN, GEORGE ENESCU, ÎN ACEA ZI GEROASĂ DE IARNĂ CÂND A HOTĂRÂT SĂ PLECE ÎN RUSIA! APARENT ERA UN MOMENT BANAL. UN BĂRBAT TÂNĂR, ÎNTR-O SANIE TRASĂ DE UN CĂLUȚ SLĂBĂNOG, STĂ ȘI PRIVEȘTE CUM TREC PRIN FAȚA OCHILOR SĂI, COLOANE DE OSTAȘI. CUI NU-I PLACE SĂ SE UITE LA OSTAȘI – ATUNCI CÂND TREC ÎN COLOANE? ȘI MAI ALES ATUNCI CÂND CÂNTĂ? VĂ AMINTIȚI POATE CUM SUNĂ GLASURILE LOR? CUM CÂNTECUL ÎMPRUMUTĂ CEVA DIN RITMUL PAȘILOR LOR? CUM GLASURILE LOR CAPĂTĂ UN TIMBRU APROAPE EGAL, CALM ȘI ÎN ACELAȘI TIMP BĂRĂBĂTESC? ESTE UN MOMENT EMOȚIONANT! ÎNĂLȚĂTOR! IAR OSTAȘII CARE TRECEAU PRIN FAȚA OCHILOR SĂI ERAU OSTAȘI TINERI. OSTAȘI RUȘI. OSTAȘI – CE PARADOX – ECHIPAȚI CU MANTALE NOI, CU CĂCIULI ȘI CIZME NOI, DE PARCĂ AR FI MERS LA PARADĂ, NU ÎN TRANȘEE, ÎN BĂTAIA GLOANȚELOR, NU PE FRONT – NU SPRE MOARTE! ÎN ACELE ZILE, LA IAȘI, ERAU MULȚI SOLDAȚI. IAR TRECEREA LOR ÎN COLOANE ERA APROAPE UN MOMENT BANAL! DA, DAR, ÎN DIMINEAȚA ACEEA, ACEST ”MOMENT BANAL” ERA TRĂIT DE UN OM ÎNZESTRAT CU O ÎNALTĂ NOBLEȚE SUFLETEASCĂ, DE UN ARTIST CAPABIL DE O ÎNATĂ DĂRUIRE. DE GEORGE ENESCU!
”BĂDIA” JORJ
Era în 9/22 februarie 1917” (pe stil vechi – n. ns.) scrie Alexandru Cosmovici, văr după mamă al lui George Enescu. ”Drumurile erau încă înzăpezite după o lună de iarnă grea. Birja cu care venea de obicei Jorj, urcând dealul Copoului până la noi se transformase într-o săniuță trasă de același cal slăbănog” (Alexandru Cosmovici. George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990, p. 26). Din însemnările lui Alexandru Cosmovici înțelegem că George Enescu, ”bădia Jorj” – cum i se spunea tânărului muzician în familia Cosmovici – era un vizitator frecvent în casa fratelui mamei sale, Corneliu Cosmovici, ”Moș Leon” cum era alintat în numeroasa familie Cosmovici. Aici, la Iași, erau în primul rând copiii care-l adorau pe ”bădia Jorj”. Se jucau cu el ”de-a muzica”, în casă fiind numeroase instrumente muzicale: o mandolină, o chitară, un flaut, două țitere, una mare, una mică, castaniete, un armoniu, viori, un pian cu coadă, o pianină, etc., etc., (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 11) Acum, însă, vizitele sale erau mai dese, întrucât, din cauza războiului, George Enescu se refugiase la Iași, în ”România mică”, așa cum se refugiaseră Guvernul, Casa Regală, elitele intelectuale și artistice ale țării, Comandamentul Central al Armatei Române, echipele Crucii Roșii Române, etc., etc., Aici, la Iași, se afla și iubita sa, prințesa Maria Cantacuzino, care împreună cu alte înalte doamne ale societății românești, intrase în serviciul Crucii Roșii Române. Într-un oraș sufocat de refugiați și de trupe române și ruse, muzicianul român își găsise într-o pensiune ceva mai retrasă, pe strada Vovideniei, două cămăruțe modeste, unde exista (lucru mare) și un pian acordat și putea lucra în ceasurile (puține) de liniște.
MULȚI MILITARI RUȘI
În ziua de 9/22 februarie (stil vechi), George Enescu, era din nou musafirul familiei Cosmovici. Dar, contrar obiceiului său, acum întârziase. ”Fusese blocat în sania lui la întretăierea străzilor Asachi și Codrescu, unde a trebuit să oprească până la scurgerea regimentelor rusești” – scrie Alexandru Cosmovici -. La Iași, datorită războiului și obligațiilor ce decurgeau din alianța militară a României cu Rusia, erau și militari ruși. Mulți militari ruși. Prezența lor stârnise comentarii, unele nu tocmai încântătoare, din partea localnicilor și mai ales, a edililor. Aceștia se confruntau cu grave probleme de cazare și aprovizionare a puhoiului de lume ce, sub presiunea războiului, se refugiase la Iași. Iar prezența militarilor ruși le accentuaseră. În Jurnalul său de război, Regina Maria a României scria: ”Rușii veniți ca salvatori s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus, fiindcă au venit ca un puhoi fără sfârșit. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranța de a ne păstra o parte din teritoriu, dar la început nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foametea! Mulțimea aceasta nenumărată de ruși, trebuia să mănânce!” (Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, traducere de Anca Bărbulescu, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, București, Vol. I, p. 354) În coloane nesfârșite treceau și în dimineața zilei de 9/22 februarie 1917. De data asta toți erau tineri. ”În dimineața acelei zile – scrie Alexandru Cosmovici – treceau pe strada noastră în marș neîntrerupt, venind dinspre Prut, prin Sculeni, tinere trupe rusești, echipate cu mantale și căciuli groase noi, ca scoase din cutie. (subl. ns.) Mergeau spre fronturile din sudul Moldovei sau din Bucovina”. Atras, ori poate uimit, de spectacolul pe care-l avea sub ochi, Alexandru Cosmovici a privit coloanele de soldați ruși intrați în România prin gara Sculeni. ”Am stat în poarta casei – scrie el – și am privit ore întregi cum trec în șiruri nesfârșite”. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 26)
ÎN HAINE NOI – ERAU TRIMIȘI SĂ MOARĂ
La fel va fi stat și George Enescu în sania lui trasă de acel căluț slăbănog. La fel va fi privit și el, chipurile arse de ger ale acelor ostași tineri în mantale și căciuli noi, scoase din depozitele serviciilor de intendență rusești. Imaginea acestor tineri ce fuseseră luați de pe la casele lor și trimiși pe front, în tranșee, sub gloanțe – va fi stârnit tânărului muzician, un gând trist, amar, pe care nu va ezita să-l împărtășească gazdelor sale. ”În timpul mesei – scrie Alexandru Cosmovici – ne-a povestit, impresionat încă, despre bieții băieți, abia adolescenți care, rupți de pe la casele lor, fuseseră înregimentați forțat ca să completeze golurile tranșeelor acestui crunt război ce se tot prelungea”. Lui George Enescu i se părea că trimiterea pe front a acestor tineri era o gravă nedreptate. Și mai grav i se părea sacrificiul la care erau împinși. În timpul mesei el a dat glas gândurilor sale îndurerate: ”să mori pentru alții, fără rost” și să rămână în urmă ”atâtea familii amărâte” – notează Alexandru Cosmovici, spusele vărului său. Erau gânduri despre grozăviile războiului pe care tânărul muzician le întâlnea zi de zi în spitalele din Moldova, unde cânta aproape zilnic. Erau gânduri ce-i trecuseră prin minte, privind chipurile îmbujorate de ger ale acelor tineri ostași al căror viitor părea pecetluit. Umblând prin spitalele de campanie, cu vioara sub braț, el văzuse, înfășurate în bandaje, alte și alte chipuri, și ele tinere, ce supraviețuiseră urgiei tranșeelor și canonadelor de artilerie. Această întâlnire inopinată cu coloanele de ostași tineri ce veneau din stepele ruse, aceste gânduri grave privind viitorul lor nesigur, datorită războiului, vor fi fost pentru tânărul muzician român, ”punctul critic” al deciziei sale de a pleca în Rusia. După cum ne lasă să înțelegem Alexandru Cosmovici, până să vadă acele coloane cu soldați ruși ce au mărșăluit prin fața sa, George Enescu nu era – încă – decis să plece în Rusia. Dar – scrie el – ”după cele ce văzuse în dimineața aceea” avea să se hotărască ”să meargă în Rusia să concerteze, la ei acasă (acasă la ostașii ruși, adică în Rusia – n. ns.) pentru Crucea Roșie Rusă” (ibidem, Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 26-27).
ÎN RUSIA – PE CONT PROPRIU
Potrivit aceluiași autor, muzicianul român avea să plece în Rusia imediat. O făcea nu la propunerea Crucii Roșii Române, ci (așa cum avea să spună mai târziu într-un interviu) sub un impuls propriu, acela ca prin arta sa, prin muzica sa, să aducă alinare celor atinși de război, răniților sau familiilor îndurerate ale acestora. George Enescu era încredințat că muzica avea un efect binefăcător asupra celor suferinzi. ”Mi-a fost dat nu odată să observ – declarase el – câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o înșiruire de sunete” (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica. Cu o prefață de Sir Yehudi Menuhin, Editura Humanitas, București, 2011, p. 123-124). ”În joia ce a urmat – scrie Alexandru Cosmovici – el s-a pregătit de plecare”. A doua zi, vineri, George Enescu pleca spre Petrograd, (numele nou dat Capitalei țariste – Sankt Petersburg). Tot de la Alexandru Cosmovici aflăm cât a durat turneul lui George Enescu în Rusia. El a lipsit din Iași – notează Alexandru Cosmovici – ”aproape două săptămâni”. (subl. ns.) Așa dar, din însemnările lui Alexandru Cosmovici, cel care a fost cel mai aproape de tânărul muzician înainte de a pleca în Rusia înțelegem că George Enescu pleca în Rusia, animat de un gând umanitar: acela de a cânta și acolo, așa cum cânta și în România, pentru a strânge fonduri pentru sinistrații de război. Pentru a aduce alinare celor suferinzi. Cum a călătorit George Enescu până în Capitala Rusiei țariste, în vreme de război? Cum a parcurs el stepele ruse, măturate de viscol și inundate de zăpezi? Cum l-a primit, acum, în vreme de război, frumosul oraș de pe Neva? Dar criticii muzicali, elitele muzicale și publicul sofisticat al orașului de pe Neva? Altfel decât în urmă cu un deceniu, în acel octombrie însorit al anului 1909? A reușit el să atingă scopul acestei călătorii plină de riscuri: să cânte și să strângă bani pentru sinistrații de război? Citiți episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (24) Cu trenul militar. Citiți!
