Al doilea turneu pe care George Enescu l-a făcut în Rusia a fost în 1917. La începutul lunii FEBRUARIE muzicianul român sosea la Petrograd (noul nume al Capitalei Țariste, Sankt Petersburg) pentru a da concerte în folosul sinistraților de război. Desigur, el nu uitase prima sa întâlnire cu Rusia cu ocazia turneului său din octombrie 1909. Nu uitase aprecierile criticilor muzicali la adresa Rapsodiilor Române. De asemenea primirea rece a publicului meloman din Petersburg și Moscova. Ba, la Moscova, de undeva, de prin fundul sălii de concert se auziseră și niște fluierături.
DAR ACUM NU MAI ERA PACE! ERA RĂZBOI!
EL NU UITASE NIMIC
Trecuseră opt ani! Dar muzicianul român nu uitase nimic. Despre opiniile cronicarilor muzicali nici nu voia să-și aducă aminte. Ele erau atât de opuse criticilor muzicali din capitalele europene încât nici nu știai ce să crezi. Lipsă de profesionalism? Sau rea credință? Atunci, în 1909, venise să prezinte în premieră la Petersburg și Moscova, două dintre creațiile sale de succes, Rapsodiile Române. Venise să cânte pentru un public meloman aristocratic pentru care un concert era mai curând un eveniment monden decât un eveniment muzical. Acum venise să cânte pentru sinistrații de război. Pentru suferinzi. Circumstanțele celui de al doilea turneu în Rusia, din februarie 1917, erau acum cu totul altele decât cele din toamna anului 1909. Nu mai era pace! Era război.
NU MAI ERA PACE
Primul război mondial. În acest război se aflau grupate în două tabere, două mari coaliții politice și militare: ANTANTA, în care erau grupate mari state europene precum: Marea Britanie, Franța, Rusia, Italia, Japonia, SUA, Serbia și din 1916 și România. Apoi cealaltă grupare, intitulată PUTERILE CENTRALE, în care erau grupate Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria, și altele. Aparent, războiul a pornit de la un atentat local cu iz naționalist: atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 în care au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand al Austriei și soția sa, ducesa Sophie. Evenimentul a provocat o febrilă criză diplomatică ce și-a găsit soluția pe câmpul de luptă. O lună mai târziu, în 28 iulie 1914, Austro-Ungaria (țara victimei) declara război Serbiei (țara ucigașului). Nemulțumirile mocnite, spiritul de revanșă al celor două mari coaliții politice europene ce existau atunci în Europa, Puterile Centrale și Antanta, au dat în clocot. Căci relațiile dintre statele componente ale celor două tabere erau măcinate de conflicte vechi, în special teritoriale. Declarațiile de război au început să curgă în cascadă.
DECLARAȚII DE RĂZBOI
La 1 august 1914 Germania declară război Rusiei. Apoi, la 3 august 1914 declară război și Franței. La 4 august 1914 Marea Britanie se implică în conflict dând un ultimatum Germaniei care trecuse intempestiv peste granițele Belgiei. La 7 august Muntenegru declară război Austro-Ungariei. La 11 august1914 Franța declară război Austro-Ungariei. La 23 august 1914 Japonia declară război Germaniei ș.a.m.d. Doi ani mai târziu, după ce parcurge un zbuciumat an de ”neutralitate”, și sub presiunea unui ultimatum, România intră și ea ”în horă” de partea ANTANTEI, declarând război PUTERILOR CENTRALE și implicit Germaniei, țara de origine a dinastiei regale a României, a regelui Ferdinand I. Astfel, moartea arhiducelui Franz Ferdinand și a ducesei Sophie, a fost ocazia și nu cauza acestui război. Pornit de la un incident demn de cronica mondenă a revistelor de cancan ce circulau în saloanele aristocratice, acest război s-a întins la scara întregii Europe și a devenit mondial după intrarea în luptă a două mari state situate pe alte două continente: SUA (în America) și Japonia (în Asia).
PREȚUL PLĂTIT
El a mobilizat imense resurse materiale. Milioane de oameni au fost înrolați în armate, mai mult sau mai puțin echipate. Generali și mareșali iluștri au relansat strategii gândite în laboratoare secrete și dezbătute în cancelariile militare și politice. Războiul a transferat viața cotidiană a milioane de oameni simpli în tranșee, sub cerul liber, în bătaia vântului și a ploii, în viscol și ger aruncându-i în fața morții – a morții provocată de gloanțe, de foame sau de tifos; a lăsat în urmă milioane de morți și milioane de răniți – unii mutilați pe viață; a modificat granițe și a destrămat imperii; a resuscitat doctrinele naționaliste; a împins în prim planul vieții politice lideri noi și etnii ținute sub obroc; a modificat configurația geopolitică europeană prin coagularea unor noi state: state naționale. La încheierea lui, Europa – cu rănile sângerânde și trauma vie a pierderilor umane – arăta lumii un chip nou, înflorit de culorile vii ale steagurilor naționale ale noilor state. Un chip nou care – în curând – avea să fie mutilat de două mari orori: nazismul și comunismul.
REGELE ÎȘI ASUMĂ RISCUL
”România a intrat în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei și Bulgariei la sfârșitul lui august 1916, când ofensiva pornită de ruși, în vară, începea să se clatine. În momentul în care Puterile Centrale au început să avanseze din nou, pe frontul de est, România s-a văzut foarte repede într-o situație fără speranță. Suferea pierderi grele și valuri întregi de răniți umpleau spitalele improvizate”. (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica, cu o prefață de Sir Yehudi Menuhin, în românește de Carmen Pațac, Editura Humanitas, 2011, p. 123) Sub presiunea ofensivei armatelor Puterilor Centrale, ale victoriei generalului von Mackensen care cu o viteză năucitoare (în trei luni) a ocupat toată partea de sud a României, inclusiv Capitala țării, Bucureștiul, Guvernul, Casa Regală, elitele politice și culturale al țării, au luat drumul refugiului, stabilindu-se la Iași și în alte orașe și locații apropiate. Printre aceștia se afla și George Enescu. El renunțase la concertele și turneele sale din capitalele europene, la Franța (unde locuia într-un frumos apartament din Paris) și se întorsese acasă, în România. ”Acasă” – în Moldova răvășită de război, de lipsuri și foamete, de grava epidemie de tifos exantematic.
ENESCU ȘI ARMA SA – MUZICA
Aici, în acest ”acasă”, George Enescu avea să se implice într-o luptă pe care o ducea cu singura sa armă: muzica. La Iași, în anii de război, George Enescu avea să polarizeze în jurul său numeroși artiști pe care îi va organiza în ”echipe artistice”, echipe ce vor concerta în spitalele de campanie sau în spitalele din orașele singurului teritoriu liber aflat în administrația românească: Moldova sau, cum se spunea cu tristețe și disperare, ”România mică”. ”Enescu – scrie Noel Malcolm – dădea acum, aproape în fiecare zi, concerte pentru (răniți) pentru a-i ajuta financiar și a le (…) alina suferința”. Sub același imperativ va pleca el în Rusia. De data aceasta nu la invitația unor mari muzicieni ruși (ca în 1909) ci – cum avea să declare mai târziu unui jurnalist interesat de turneele sale în Rusia – sub un impuls propriu. ”Plecasem din Iașii înfometați și decimați de exantematic să cer ajutoare în simpla mea calitate particulară. Încercam să obțin ajutor prin relațiile mele personale” (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21 aprilie 1946, pag. 4) Așadar, nu la propunerea Comandamentului Central al Armatei Române sau a Crucii Roșii Române, așa cum se menționează în unele lucrări consacrate vieții și operei lui George Enescu. În 1917, George Enescu luase drumul Rusiei să ceară ajutoare pentru sinistrați prin simpla sa calitate particulară, să obțină bani prin relațiile sale personale. Era februarie 1917.
INCONȘTIENȚĂ? CURAJ? SAU DĂRUIRE?
Azi, după mai bine de un secol de la consumarea acestui eveniment, ideea prezenței unui muzician (oricare ar fi fost el, nu numai a unui muzician de valoarea lui George Enescu) pentru a susține concerte de binefacere în Rusia, într-un teritoriu răvășit de război, pentru a strânge ”ajutoare” financiare, adică bani, de la o societate civilă aflată în colaps, în pragul unui viitor economic și politic nesigur, ni se pare năucitoare! De-a dreptul iresponsabilă! Datorită prestigiului său cât și activității sale aproape cotidiene în spitalele de campanie unde susținea concerte pentru răniți, cu o dăruire impresionantă, învingând condițiile aspre impuse de război – foamea, frigul, distanțele – George Enescu era bine cunoscut în cercurile înalte ale Comandamentului Central al Armatei Române. Tot atât de bine cunoscut era în cercurile înalte ale Crucii Roșii Române. În 1916, după intrarea României în război, el lansase inițiativa unor concerte de binefacere pentru sinistrații de război. Grație propunerii sale artiștii români – muzicieni, artiști lirici, sau dramatici – se organizaseră ”în echipe” care sub egida Crucii Roșii Române colindau spitalele din orașele Moldovei, inclusiv spitalele și corturile sanitare de pe front. Iar George Enescu era coordonatorul lor. Astfel, absența sa nu putea trece neobservată. Iar obiectivul său, un turneu în Rusia, era plin de riscuri. Să nu-l fi prevenit nimeni – asupra lor? Oare nu știau cohortele de ofițeri și comandanți de la Comandamentul Central al Armatei Române sau de la Crucea Roșie Română ce se petrecea în Rusia? Nu ajunseseră până la ei știrile care vesteau revoltele de stradă, ”revoluția”, care avea să ducă la căderea regimului țarist și la instaurarea sistemului comunist? N-ar fi putut ei să-l prevină pe marele muzician asupra riscurilor unui asemenea turneu? Dar George Enescu – știa? Va fi fost el conștient de riscurile pe care și le asuma, plecând la drum în vreme de război, într-un punct terminus atât de îndepărtat precum era capitala Rusiei țariste, Petrograd? Va fi fost el mai bine informat? Pleca el în Rusia împins doar de impulsul intim al misiunii sale binefăcătoare datorată muzicii? Își asuma riscul? Ce era? Inconștiență? Curaj? Sau dăruire? Cum și când a luat el decizia pentru acest turneu? Când a plecat și când s-a întors? Cât timp a durat acest turneu și cum s-a desfășurat el? Cum l-au primit – de data aceasta – elitele muzicale, iubitorii de muzică? A fost el apreciat, altfel, decât în 1909 când se afla la primul său turneu în Rusia? Documentele de impresariat privind acest turneu – ne lipsesc. Fie n-au fost elaborate și arhivate – era război, era revoluție și, cum avea să declare mai târziu, însuși George Enescu, era o inițiativă proprie, particulară – fie n-au fost căutate de către exegeții vieții și operei lui George Enescu. Să vedem ce ne spune Alexandru Cosmovici, văr, după mamă cu muzicianul român. Citiți episodul următor din acest serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (23) Impulsul. Citiți!
