Episodul care urmează a fost inspirat de un Document pe care, la început, l-am considerat – să-i spunem blând – bizar, cumva, colateral acțiunii de investigare a muzicienilor din România, lansată în 1949, în perioada premergătoare Conferinței pe Țară a muzicienilor. După studiul Documentelor pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare ale mini serialului nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ, acest document, părea a fi ceva ÎN AFARA TEMEI DE BAZĂ A INVESTIGAȚIEI: cine agrea Partidul comunist, cine era de partea LUI – și cine NU. Răspunsul la această întrebare era vital, deoarece cu acești ”respondenți” aveau să fie puse în practică deciziile Conferinței care se pregătea, strategia politică a ”partidului” în domeniul creației muzicale românești. Daaaaaar, dacă politrucii de la Societatea Compozitorilor români, puneau întrebări și căutau răspunsuri, și NOI, cei care cercetam aceste documente – e drept cu o întârziere de peste o jumătate de veac – ne puneam întrebări și căutam răspunsuri. În cazul de față, întrebarea noastră era UNA SINGURĂ: de ce aveau ei nevoie să știe același lucru și despre cei care nu se mai aflau în Țară? Despre cei plecați? Ce nevoie aveau EI (politrucii) să știe TOTUL despre muzicienii români care erau în afara Țării? Despre …transfugi!
TRANSFUGII
Da! Transfugii – așa li se spunea în perioada comunistă, celor ce plecaseră din România. Transfugii – și epitetul avea o încărcătură de dispreț, de ură și…”mânie proletară”! Căci, în concepția politică a culturnicilor și politrucilor comuniști, a liderilor staliniști aflați la guvernarea României, aceștia – transfugii – erau cei care erau lipsiți de mândrie patriotică, de dragoste pentru poporul român, de prețuire pentru vatra strămoșească, etc., etc., Aceștia erau cei care întorseseră spatele Țării, și, mai ales, regimului comunist! Aceștia, cei plecați – transfugii – erau cei care nu voiau să participe la lupta poporului pentru construirea socialismului, la lupta pentru pace, etc., etc., Și, potrivit principiului kaghebist care năclăise mințile unora – ”cine nu e cu noi – e împotriva noastră”!- dacă ei – transfugii – nu erau de partea…. poporului, înseamnă că erau împotriva lui. Deci, în această logică, erau ”dușmanii poporului”! ”Dușmanii” din afara Țării, de unde, cu ajutorul unor forțe străine, capitaliste, imperialiste, reacționare, etc., etc., unelteau împotriva Țării, împotriva poporului, împotriva socialismului, bla., bla., bla. Nu era oare normal ca ”partidul” să-i știe pe cei care unelteau – sau, ar fi uneltit – împotriva sa? Nu era oare normal ca ”partidul” să-și cunoască ”dușmanii”? Căci, ”partidul”, dar și ”poporul”, se aflau într-o…luptă: lupta pentru construirea unei noi societăți, o societate mai bună și mai dreaptă, societatea socialistă….bla., bla., bla., Nu era normal să știe CU CINE LUPTA PARTIDUL? Cine erau – sau puteau deveni – dușmanii săi? Câți erau vii? Câți erau morți?
STRATEGIA
Toți aceștia – vii sau morți, ori… dispăruți – erau pentru ”partid” importanți. Căci ”partidul” trebuia să știe CU CINE SE LUPTĂ. Și, mai mult decât atât. Câți dintre aceștia puteau deveni din ”dușmani” potențiali, în ”prieteni” devotați. Câți puteau fi atrași pe ORBITA sa? Câți puteau deveni utili Țării? În acest punct, ”partidul” nu-și făcea griji. Avea metodele sale – verificate cu succes. Căci viața în exil nu era ușoară. Împinși de foame și de umilințe, cei ce trăiau departe de Țară – transfugii – puteau fi momiți, atrași să ”facă servicii Țării”, devenind informatori, purtători de mesaj sau…chiar influenceri pe lângă acei mari scriitori, muzicieni, artiști, diplomați, pe care ”partidul” îi voia întorși acasă. Aceasta era strategia (secretă) a Partidului Comunist Român față de cei care plecaseră din Țară. Iată de ce, în campania de investigare a muzicienilor români, inițiată în anul de grație 1949, cei plecați din Țară – transfugii – intraseră în orizontul de interes al culturnicilor și politrucilor comuniști. Și astfel ȘI EI – TRANSFUGII – fuseseră puși sub lupă. Documentul pe care l-am găsit în Dosarul 434/1949, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC, ne confirmă acest lucru. Să citim!
PARADOXUL
Dar, ce paradox! Luat la ”bani mărunți” – cum se spune – acest Document ne dezvăluie aspecte contradictorii! Căci citind numele celor aflați în Lista cu cei plecați în afara Țării constatăm că aici se aflau nu numai cei care întorseseră spatele regimului comunist din România. Nu numai cei care, într-un fel sau altul, plecaseră din România după instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, (6 martie 1945) sau după izgonirea Regelui Mihai de pe tronul României (30 decembrie 1947) ci și cei care plecaseră cu mult, muuult înaintea instaurării comunismului în România. Concluzia? ”Partidul” voia să știe TOTUL și despre cei care nu aveau nicio legătură cu comunismul din România. DE CE? Ce treabă avea ”partidul” cu cei care nu fugiseră din calea sa? Ce treabă avea ”partidul” cu cei care se aflau în afara Țării, încă din tinerețe, cu cei care, aici, în afara Țării, fie că se numea Paris, Viena, Berlin, Londra sau America, făcuseră studii, se afirmaseră ca personalități artistice în domeniul muzicii și literaturii sau în domeniul științei și tehnicii?
CRITERIUL
Care era criteriul sub incidența căruia fuseseră puși sub lupă TOȚI muzicienii aflați în afara Țării? Erau cei care fugiseră de regimul comunist? Erau cei care voiau – cu prețul vieții – să-și păstreze demnitatea și libertatea de gândire și creație? Da, aceasta ar putea fi o explicație. Dar, ea este infirmată imediat după ce parcurgem NUMELE celor aflați pe această Listă, deoarece aici, se află consemnate și numele unor muzicieni care au plecat din Țară cu mult, mult înainte de instaurarea comunismului în România. Să înțelegem, deci, că nu acesta a fost criteriul potrivit căruia politrucii de la București au luat în vizor muzicienii români aflați în afara Țării. Și mai ciudată ne apare situația atunci când constatăm că sunt puși sub lupă nu numai vii – dar și morții. Și, culmea – chiar și...dispăruții! Căci așa este intitulată LISTA care a inspirat acest episod: Compozitorii membri (ai) Societății (Compozitorilor Români – n. ns.) plecați din țară sau dispăruți (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 137-138) Să menționăm că aparatnicul care întocmise această LISTĂ își făcuse treaba în același fel în care lucrase la alcătuirea LISTELOR pe care vi le-am prezentat, deja! Aceleași carențe. Nici aici nu avem date cronologice. Nici acest document nu este datat și semnat, aparatnicul anonim fiind interesat doar de trei ipostaze ale celor aflați în afara țării: plecați, morți sau dispăruți.
53 de NUME
Pe lista pe care o avem în față se află cincizeci și trei de nume și nu credem că ea este exhaustivă. Fie! Să citim numele consemnate pe coloana dedicată celor plecați în străinătate. Vom face o selecție aleatorie, întrucât rigorile spațiului ne obligă. Deci: Agârbiceanu Nicolae, Albu Alexandru (Sandu), Boskoff George, Brăiloiu Constantin, Caravia Niculae, Constantinescu Mihail, Constantin Ion, Enescu George, Lipatti Dinu, Moscopol Jean, Sandu Marcu, Perlea Ionel, etc ., Să notăm și câteva nume de pe coloana rezervată celor dispăruți. Printre aceștia: Bartzer Emerich, Coca Eugen, Cugler Grigorie, Fray Alfred, Golner Ernest (Erno), Hacken Emanuel, Hoffman Francisc, Hoffman Felix, Kautz Alexandru, Moga Margareta, Pușcașu Mihail, Pâslaru George, Dan Stănescu, Zavulovici Alexandru, etc., (ibidem, loc cit., pp. 137 – 138).
DAR ȘI DESPRE…MORȚI
Dar, inițiatorul din umbră al acestor liste voia să știe TOTUL și despre morți. Această ”listă” ni se pare de un cinism uriaș. Nu numai cei vii, cei din țară, erau puși sub lupă ci și cei plecați în afara ei, inclusiv cei morți sau ”dispăruți” despre care, poate, nici rudele nu știau nimic, sau poate știau, dar inițiatorul din umbră nu părea interesat de destine ci de cifre, de NUME înșirate pe o pagină albă – A4. Este evident că pentru strângerea unor date pe domenii atât de diverse privind situația compozitorilor români în anul de grație 1949, a fost depus un efort uriaș și s-a cheltuit timp. Mult timp. Deci, întocmirea acestor ”liste”, a fost o chestiune ”gândită” din vreme. Și a fost declanșată, din vreme! S-a purtat o corespondență cu zeci de persoane! Din nefericire, această corespondență nu a fost păstrată. Ea nu se află în dosarele cercetate de noi. Poate în alte locuri? În alte arhive? Sau cine știe, a luat calea coșului de hârtii?
APARENT ANONIME!
După lectura acestor ”liste”, pe care am încercat să vi le prezentăm, să încercăm o concluzie. Acestea erau liste cu caracter oficial. Nu aveau nimic de ascuns. Nu erau – ne place să credem – secrete. Ele puteau circula prin birouri, la lumina zilei, lăsate (uitate?) pe masa de lucru. Erau dactilografiate, deci trecuseră pe sub ochii unei (unor) dactilografe. Dar, erau nedatate și nesemnate! Deci, nu implicau pe nimeni. Erau anonime. Aparent anonime. ”Anonimă – dar să știm și noi”, cum spunea eroul lui ”nenea Iancu”. Cu siguranță știau aparatnicii care le întocmiseră. Ei nu se puteau angaja, de capul lor, fără un ”ordin” venit de la cineva, de undeva, de ”sus”. Ei nu puteau lansa și susține o acțiune de informare, de investigare atât de complexă, atât de amplă.
”ANDRISANTUL” NECUNOSCUT
Pentru întocmirea acelor ”liste” găsite de noi într-un Dosar de arhivă, aparatnicii de la Societatea Compozitorilor au depus un efort uriaș întrucât atunci mijloacele de comunicare erau puține, telefonul era un lux, iar în locuințele particulare era aproape inexistent. Singurul mijloc accesibil și, cât de cât funcțional, era Poșta Română. Niciunul dintre documentele cercetate de noi nu poartă vreun indiciu în acest sens. Nu știm pentru cine au fost făcute, nu știm cui i-au fost adresate. ”Andrisantul” necunoscut – cum ar spune ”nenea Iancu!” Și aparatnicii, cei care le-au întocmit, au rămas la fel. Acesta se pare, era ”stilul” pe care-l practicau – pe scară largă – aparatnicii din birourile Societății Compozitorilor Români. Stilul kaghebist – se infiltrase adânc în stilul de lucru al politrucilor și aparatnicilor de la Societatea Compozitorilor Români, și apoi, mai cu sârg, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, îndeosebi în mandatul lui Matei Socor. El a fost aplicat și documentului pe care-l vom prezenta în continuare. Este tot o ”Listă”, o listă pe care autorul ei a dorit-o secretă. Așa ar fi rămas dacă n-ar fi intrat într-un Dosar de arhivă. Era, într-adevăr o ”listă” secretă. O listă olografă. O listă neagră”. Veți vedea. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ (1949) Olografa secretă (1) Activi, dubioși, de…scos! Citiți!
