Adeziunea muzicienilor din România la politica Partidului Comunist Român putea fi decelată prin acele LISTE care cuprindeau creațiile – recente – declarate pe proprie răspundere de către compozitorii români. Credem că acele lungi LISTE care menționau lucrări cu mesaj proletcultist (ode, imnuri și cantate) sau lucrări de ”muzică cultă” (simfonii, muzică de cameră, lieduri, opere și operete) au constituit un bun instrument în această privință. Și totuși! Un alt document găsit de noi în Dosarul de arhivă pe care-l cercetam, ne-a relevat faptul că pentru politrucii de la Societatea Compozitorilor Români acest lucru nu era de ajuns. Breasla trebuia cunoscută până în cele mai mici amănunte. ”Partidul” trebuia să știe nu numai ce lucra breasla, cum gândea breasla ci și pe ce meleaguri se afla breasla. În Țară sau… în afara ei!
DACĂ-I ORDIN….
Așa se face că aparatnicii de la Societatea Compozitorilor Români au mai primit o sarcină. De fapt, un ORDIN. Cei implicați în această acțiune de cunoaștere/investigare a breslei, vor fi înghițit în sec. Nu era o treabă ușoară întrucât, atunci, în anul 1949, mijloacele de informare/comunicare erau de tot precare. După anii de război Serviciile Poștei Române erau decimate. Cele de comunicații telefonice, erau tot așa. Un telefon într-o locuință individuală era un lucru rar. Cu toate acestea, aparatnicii – acei oameni mărunți și necesari în sistemul de funcționare al unei instituții – nu vor fi îndrăznit să spună nici pâs fără riscul de a-și pierde pâinea zilnică. Așa încât vor fi spus, cu o falsă încântare (sub care își ascundeau obida și neputința) ”păăăăăăăăi, dacă-i ordin….cu plăcere, tovarășeeeeee”. Și au purces la treabă! Și, după cum ne arată documentul cercetat de noi, ordinul a fost îndeplinit cu…plăcere. Și ceva în plus. Cu zel!
NICI ÎN GAURĂ DE ȘARPE – NU SCĂPAI
Concluzia – după lectura lui? Și în ”gaură de șarpe” dacă ai fi fost n-ai fi scăpat de ”ochiul” – de lupa – inventată de politrucii înfipti în organigrama Societății Compozitorilor Români. Spunem Societatea Compozitorilor Români întrucât titlul documentului cercetat de noi, poartă numele Societății. Astfel, și acest segment al operațiunii de…cunoaștere a breslei s-a petrecut sub emblema Societății Compozitorilor Români, când ea – încă – mai exista! Dar, la fel ca și în cazul celorlalte două ”liste”, pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare ale acestui mini serial (LISTA care cuprindea cântecele cu mesaj proletcultist: ode, imnuri și cantate) și LISTA care cuprindea lucrări de ”muzică cultă” – simfonii, simfoniette, muzică de cameră, lieduri), și această Listă a rămas anonimă. Ea nu poartă nicio semnătură. Nici a celui care a alcătuit-o și nici a celui care a inițiat-o. Mai ales, a acestuia! Doamne feri! Este anonimă! Se pare, că în anul de grație 1949, anonimatul era la mare înălțime, întrucât sub pulpana lui puteau fi îndeplinite multe dintre obiectivele securistoide inițiate de culturnicii și politrucii comuniști aflați la guvernare.
ARIA DE RĂSPÂNDIRE
Inițiatorul (din umbră) al operațiunii ”de cunoaștere”, voia să afle aria de răspândire a compozitorilor români. El era interesat nu numai de compozitorii aflați în București, ci și de cei aflați în Țară – în provincie. ”Provincia” – așa avea să fie intitulată Lista dedicată acestui subiect. Așa se face că în Dosarul de arhivă cercetat de noi avem o lungă Listă a compozitorilor, membri ai Societății, ”domiciliați în Provincie” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949. p. 139 – 140). Găsim aici – în ordine alfabetică – menționate numele compozitorilor și locurile lor de reședință: marile orașe ale țării, precum Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, Craiova, Arad, Oradea, Târgu Mureș dar și orașe mai mici – precum: Dej, Someș, Brăila, Galați, Bacău, Botoșani, Focșani, Târgoviște, Ploiești Bârlad, Roman, Râmnicu Vâlcea, etc., Sunt menționate chiar și comunele, satele unde unii compozitori, membri ai Societății Compozitorilor Români locuiau. Astfel, Emil Monția se afla în comuna Șiria, județul Arad, Ilarion Albu, în comuna Drăușeni, Târnava Mare, Nicolae Giulea, în comuna Rosnic-Dolj, Gavril Galinescu în comuna Hangu, județul Iași, Ede Nagy, în comuna Tășnad, județul Sălaj. În fața unor asemenea – să le numim cu eleganță – exigențe, concluzia nu poate fi decât una singură: în gaură de șarpe dacă te-ai fi aflat, n-ai fi putut scăpa de ”ochiul” aparatnicului anonim.
ASPIRAȚIILE
Totul trebuia știut despre membrii Societății: nu numai ce lucrau, nu numai unde locuiau, ci și ce aspirații aveau. Acestui din urmă punct – al aspirațiilor – îi poate fi adăogată și Lista celor care doreau să ajungă membri ai Societății, care depuseseră ”cereri” în această privință. (ibid. loc. cit. p. 141-142). În anul 1949, ”doritorii” menționați pe o asemenea ”Listă” erau numeroși: patruzeci și opt și ei veneau din mai toate orașele țării: Cluj, Sibiu, Timișoara, Iași, Târgu Mureș, Craiova, Arad, Brașov, Oradea, dar și din orașe mai mici, precum: Câmpina, Focșani, Lugoj, Beiuș, Călan, Caracal, inclusiv dintr-o comună din județul Vlașca, comuna Drăghiceanu. Toți aceștia doreau să devină membri plini ai Societății Compozitorilor din România. Criteriile pentru obținerea acestui Statut erau severe și complexe. Ele însemnau audieri, evaluări, întâlniri face-to-face, opinii și proiecte artistice convingătoare. În 1949, acestea erau criteriile de admitere în clubul cel mai select al breslei muzicienilor din România care funcționaseră în timpul Societății Compozitorilor Români. Curând, după desființarea Societății și înființarea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (ca urmare a deciziilor Conferinței Compozitorilor din România din 21-22 octombrie 1949) aceste criterii aveau să fie simplificate, îmblânzite, aproape abandonate. Căci ”partidul” elaborase o nouă politică de cadre, bazată pe alte principii. Acum, importantă era nu opera ci… dosarul. Această politică – unde opera nu mai era prioritară ci dosarul va fi fost foarte atractivă, încurajatoare, chiar, pentru ce ce se aflau la început de drum, pentru cei ce nu aveau operă, ci dosar. Citind cifrele menționate pe Lista celor ce doreau să devină membri ai Uniunii Compozitorilor, inițiatorul din umbră va fi avut un motiv de mulțumire. Iată, în țară, în Provincie, Societatea/Uniunea Compozitorilor constituia un punct de atracție, o speranță pentru obținerea unui statut oficial de către cei ce băteau la porțile muzicii. Ale marii muzici! Evident, și aceștia trebuiau cunoscuți, consemnați în ”Liste”. Doritorii erau importanți întrucât ei aveau să constituie segmentul nou, segmentul tânăr al breslei – mai ușor de modelat (ca să nu spunem manipulat), mai ușor de adus pe ”linie”. ”Linia” partidului!
ȘI TRANSFUGII
Dar zelul pentru cunoașterea breslei muzicienilor români nu se limita doar asupra celor ce trăiau pe teritoriul României ci a celor aflați în afara ei: transfugii! Punerea sub lupă a acestora era izvorâtă din strategia Partidului Comunist Român privind diaspora. Asupra diasporei – își ațintea ”ochiul” partidul, folosindu-se de mijloacele cele mai odioase: supraveghere, manipulare, promisiuni și momeli seducătoare. Prin intermediul Serviciilor de securitate, al cohortelor de agenți și informatori el, partidul, ținea sub supraveghere românii plecați din țară – indiferent când aceștia părăsiseră România, indiferent dacă acest lucru se întâmplase înainte ca România să fie strivită de tancurile Armatei Roșii, înainte ca ea să intre în sfera de influență a Moscovei, sub pulpana acesteia. Pentru culturnicii și politrucii de la București, toți aceștia – toți românii care nu se mai aflau în țară – purtau un nume: transfugi. Ca atare, trebuia știut totul și despre ei. Zelul – mai bine zis, absurdul – mergea până acolo încât pe aceste liste erau menționați nu numai vii ci și… morții! Inclusiv cei despre care nu se mai știa nimic, cei care erau…dispăruți! Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ. (1949) Transfugii. Câți vii? Câți morți? (Citiți!
