Consecințele evenimentelor politice și sociale care au avut loc în capitala țaristă – Petrograd – ÎN FEBRUARIE/MARTIE 1917, au fost uriașe. Pentru Rusia – și nu numai. Rapiditatea cu care s-a consumat acest moment a fost năucitoare și aproape incredibilă. S-au emis critici, regrete și s-au născocit metafore. Un observator politic înzestrat cu imaginație aprecia, cu ironie amară, că ultimul vlăstar al dinastiei Romanov, Țarul Nicolae al II-lea, renunțase la tron, la Imperiu, cu ușurință – ”precum un comandant al unui escadron de cavalerie”.
CAVALERIA LUI…LENIN
Dar ”escadronul” pierdut de Țar era acum pe străzi. Și el era alcătuit – metaforic vorbind – nu numai din soldați ci și din civili – bărbați și femei din uzinele Petrogradului și din cartierele sărace ale orașului. Curând, Lenin avea să scoată pe străzi, la Petrograd, la Moscova și în alte orașe ale Rusiei, escadronul său, cavaleria sa, ”cavaleria bolșevică”. Cu ea el avea să treacă prin foc și sabie tot ceea ce constituise până atunci baza regimului țarist înlăturând o dictatură, dictatura Țarului, cu o altă dictatură, dictatura proletariatului. În tumultul unor asemenea evenimente sosea la Petrograd, în februarie 1917, George Enescu. Cum am spus, documentele de impresariat privind turneul lui George Enescu la Petrograd în februarie 1917, ne lipsesc. Fie nu există – era război, era revoluție – fie n-au fost căutate de exegeții vieții și operei marelui muzician român. Așa încât nu știm când, în ce zi anume , va fi sosit muzicianul român la Petrograd și cât va fi stat el acolo. Alexandru Cosmovici menționează în lucrarea sa, pe care am citat-o în episodul anterior, că turneul lui George Enescu în Rusia din februarie 1917 ar fi durat două săptămâni. În aceste ”două săptămâni” era inclus și drumul – dus-întors? Poate că da! Căci drumul cu trenul de la Iași la Petrograd dura câteva zile – în condiții normale, de pace. Dar acum, acum era război și căile ferate ruse și așa precare, erau înțesate de soldați și echipamente militare pentru front. Și toate trenurile aveau o singură direcție: spre vest. Spre România! Adică spre Europa!
MARTOR OCULAR?
Zilele petrecute de George Enescu la Petrograd – data sosirii și aceea a plecării – sunt importante pentru că astfel putem să știm la ce evenimente va fi fost martor muzicianul român. Va fi văzut el, cu ochii lui, pe viu, cum se spune, marșul pașnic al femeilor din 23/8 martie 1917? Va fi urmărit el, din camera de hotel sau de pe stradă, evenimentele ce au urmat care, după cum am arătat, n-au mai fost atât de pașnice? Va fi văzut el confruntarea civililor pașnici cu soldații? Va fi auzit el împușcături și va fi văzut cu ochii săi, morți și răniți sângerând pe caldarâm? Va fi fost el la Petrograd în acele zile tensionate când Țarul încerca să-și salveze coroana trecând-o fiului său, Țareviciul Alexei și mai apoi fratelui său, Marele Duce Mihail? Va fi asistat el la desfășurarea unui eveniment politic uriaș: căderea regimului țarist, sfârșitul unei dinastii, dinastia Romanov care s-a aflat pe tronul Rusiei 300 de ani? Octavian Lazăr Cosma, un tânăr muzicolog român care, în anii 1954-1957, a beneficiat de o bursă de studii doctorale la Conservatorul de Muzică Nicolai Rimski Korsakov din Leningrad (noul nume dat de regimul sovietic fostei metropole țariste) încearcă să fixeze, calendaristic, zilele petrecute de George Enescu la Petrograd în februarie 1917. Să citim.
CE SPUN ”SURSELE”?
În studiul său intitulat ”Interpreți români în Rusia”, publicat în revista ”Probleme de muzică” Nr. 5, din 1957, tânărul bursier român, precizează că la Petrograd George Enescu a intrat în concert (concertul organizat de Alexander Siloti la Teatrul Mariinski – n. ns) ”abia sosit” (subl. ns.) ”Nu avem probe – scrie domnia sa – să considerăm că a fost vreun turneu dinainte organizat deoarece solist al concertului din 25 februarie era fixat violonistul rus Kahanski” (Paul Kochanski, violonist rus, de etnie poloneză – n. ns.) (Octavian Lazăr Cosma, ”Interpreți români în Rusia”, Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, p. 77.) Așa dar, potrivit acestei precizări știm că George Enescu a concertat la Petrograd în ziua de 25 februarie 1917 pe stil vechi, adică în 10 martie 1917, pe stil nou. Să reținem că Marșul femeilor din Petrograd pentru pâine a avut loc cu ocazia zilei de 8 martie, Ziua Internațională a Femeilor. Deci, este posibil ca muzicianul român să fi fost la Petrograd în acea zi. Cu siguranță el va fi fost în zilele următoare întrucât, așa cum notează Octavian Lazăr Cosma, concertul său de la Teatrul Mariinki a avut loc în 10 martie pe stil nou. Punând sub lupă presa cotidiană de la Petrograd, Octavian Lazăr Cosma găsește o informație scurtă în ziarul ”Novoe Vremia” unde se menționează: ”În concertul de astăzi (ultimul din această stagiune) al lui A. Zilotti (Siloti – n. ns.) la Teatrul Mariinski în locul violonistului Kahanski apar domnișoara M. B. Cerkaskaia și renumitul violonist român George Enescu abia sosit la Petrograd (subl. ns.) care a mai apărut, în 1909, la aceste concerte” (Concertele Siloti – n. ns.) (ibidem. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 78). Atât. ”Cronici în ziare – notează Octavian Lazăr Cosma – nu există asupra acestui concert deoarece – explică tânărul student român – în zilele următoare, din cauza revoluției care începuse, nu apar ziarele”. Și tânărul muzicolog conchide: ”Enescu este deci la Petrograd la izbucnirea revoluției din februarie”.
O ÎNTREBARE FĂRĂ RĂSPUNS
Distinsul autor pare interesat și de durata prezenței muzicianului român la Petrograd în acele zile tulburi. Dar, pe baza datelor de care dispunea atunci – sursele deschise, evident – nu putea afla nimic, așa încât precizează: ”Cât timp a stat aici, nu știm” (subl. ns.) (ibid. loc. cit.) Împins de curiozitatea sa, de acribia sa, Octavian Lazăr Cosma mai găsește un indiciu asupra prezenței în Rusia, în februarie 1917, a muzicianului român. ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta” (Gazeta muzicală rusă) din 12/25 martie 1917 publica o scurtă referire la George Enescu. Muzicologul rus făcea aprecieri pertinente asupra muzicianului român. ”Foarte interesant este – scria autorul rus – violonistul George Enescu; acesta este un distins muzician, sensibil, cu ton, tehnică și un simț ritmic admirabil”. Cercetătorul român, Octavian Lazăr Cosma, observă că textul nu poartă o semnătură ci doar inițialele autorului rus: B.T. Astfel, presa rusă este extrem de lapidară privind prezența la Petrograd, în februarie/martie 1917, a muzicianului român. Niciun cuvințel despre programul acelui concert. Doar câteva referiri, cele din ”Ruskaia Muzîkalnaia Gazeta”, privind măiestria artistică a violonistului român. Dacă ne uităm bine, ele nu se deosebesc prea mult de cele făcute în cronicile publicate la Moscova și Petersburg în octombrie 1909 cu ocazia primului turneu al lui George Enescu în Rusia. De atunci trecuse aproape un deceniu. Dar, se pare, jurnaliștii și criticii muzicali de la Moscova și Petrograd, rămăseseră prizonierii acelorași șabloane. Ei nu-și schimbaseră opiniile despre muzicianul român.
LA MARIINSKI – SE TRAGE CORTINA
Precizarea din ”Novoe Vremia” potrivit căreia acesta era ultimul concert al stagiunii concertelor de la Teatrul Mariinski conduse de marele muzician și manager, Alexander Siloti, indica situația gravă din Capitala țaristă, răvășită acum de mitinguri, proteste, greve și împușcături. Din cauza evenimentelor, a Revoluției, o stagiune muzicală, lansată, ca de obicei în toamnă, sub emblema unei personalități muzicale a spațiului muzical rus, precum era Alexander Siloti, se încheia precipitat, la începutul anului, în februarie/martie 1917. Astfel, pentru Alexander Siloti, concertul cu George Enescu și M. B. Cerkaskaia de la Teatrul Mariinski avea să fie, așa cum preciza ”Novoe Vremia”, ultimul. Și credem că așa a fost. Peste câteva luni, după ce bolșevicii conduși de Lenin vor ieși victorioși în ceea ce s-a numit Revoluția din Octombrie, Alexander Siloti va fi destituit și supus acțiunilor agresive ale teroriștilor bolșevici: percheziții, confiscarea unor documente și cărți de valoare, trimiterea sa la închisoare. În urma acestor umilințe și suferințe, în 1919, distinsul muzician rus va lua drumul exilului. La fel ca mulți alți mari muzicieni ruși – compozitori și interpreți. Și nu numai.
LUI KOCHANSKI – I-A FOST FRICĂ!
Grație informațiilor din presa cotidiană de la Petrograd depistate și puse în pagină de tânărul (pe atunci) muzicolog Octavian Lazăr Cosma, știm că George Enescu avea să cânte în ziua de 25 februarie/10 martie 1917 (pe stil vechi) la Teatrul Mariinski în locul violonistului Paul Kochanski care – se spunea – era bolnav. Să-și fi anunțat violonistul polonez imposibilitatea de a participa la Concertul organizat de Alexander Silotti cu mult înainte de data Concertului? Să fi fost acest ”refuz” determinat de evenimentele ce se preconizau la Petrograd? Să fi fost el mai bine informat, pe ”surse”, și să fi găsit acest pretext – al unei stări de sănătate precare – pentru a ocoli riscul unei întâlniri cu un oraș răvășit de nemulțumiri și revolte cu urmări imprevizibile? Cu siguranță, această decizie îl va fi pus pe Alexander Siloti, iscusitul manager al Concertelor Siloti, care-și câștigaseră o faimă internațională și care se bucura de respectul și participarea celor mai mari personalități ale vieții muzicale europene, într-o situație limită: aceea de a renunța la Concertul de la Teatrul Mariinski. Sau de a-l susține, cu orice preț! Să fi ales Alexander Siloti – această ultimă variantă, găsindu-l pe George Enescu drept înlocuitor al violonistului polonez? Acesta să fi fost gândul care va fi stat la baza acelei solicitări urgente făcute de Alexander Siloti muzicianului român invitându-l la Petrograd, să cânte în locul violonistului polonez? Așa cum avea să declare mai târziu, George Enescu plecase la Petrograd, în vreme de război, în plină iarnă siberiană, traversând stepele ruse, într-un tren militar, la invitația lui Alexander Siloti. Va fi coincis această invitație cu dorința sa de a face un turneu în Rusia pentru a strânge fonduri pentru sinistrații de război? Iar această decizie era o inițiativă personală a muzicianului român și nu o misiune dată de Comandamentul Central al Armatei Române sau a Crucii Roșii Române.
PENTRU CINE VENISE?
Cel care făcea această precizare era chiar muzicianul român. În 1946, pregătindu-se să plece într-un nou turneu în Rusia, Rusia Sovietică, George Enescu făcea declarații despre turneele sale din Rusia țaristă. Despre turneul din 1917, care avusese loc în împrejurări atât de dramatice și pline de riscuri, el releva motivele care-l determinaseră să înfrunte riscurile provocate de război, inclusiv cele ale unei revoluții. Muzicianul român declara că în 1917 plecase ”din Iașii înfometați și decimați de exantematic” să ceară ajutoare prin simpla sa ”calitate particulară”. ”Încercam să obțin ajutoare prin relațiile mele personale”, preciza muzicianul român. (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21 aprilie 1946, pag. 4, în volumul, George Enescu , Interviuri din presa românească (1898-1946, Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 402). Acesta va fi fost impulsul care va fi determinant decizia sa de a accepta invitația lui Alexander Siloti? Acesta va fi fost factorul determinant al hotărârii sale de a lua drumul Rusiei în plină iarnă siberiană – traversând stepele ruse, într-un tren militar? Va fi sperat muzicianul român că va obține beneficii pecuniare? Că la Petrograd, prin truda și capacitatea organizatorică a lui Alexander Siloti, va susține unul, sau mai multe concerte și că astfel se va împlini dorința sa de a strânge fonduri pentru sinistrații de război? Pentru mamele și tații, pentru frații și surorile acelor tineri ostași pe care-i urmărise la Iași, îmbrăcați în mantale și cizme noi, cu chipurile arse de ger, mergând tăcuți în coloane ce aveau o singură țintă: frontul, tranșeele? Privindu-i cum trec tânărul muzician se va fi întrebat: câți dintre ei aveau să se mai întoarcă acasă? Câți aveau să rămână întregi – la trup și la minte? Câți aveau să scape din ghiarele morții care pândea peste tot? Câți aveau să se întoarcă în izbele lor sărace? Câți? Iată, pentru aceștia, trebuia el să cânte! Dar visul – altfel minunat și plin de noblețe – avea să se lovească de o realitate pe care tânărul muzician român n-a avut cum s-o anticipeze! Revoluția! În condițiile când mulțimea era pe străzi și regimul țarist, dinastia Romanov, se prăbușea după o dominație de trei sute de ani, concertul programat de Alexander Siloti la Teatrul Mariinski devenea o aventură, o extravaganță! A mai urcat George Enescu pe podiumul de concert când afară, pe străzi, se auzeau împușcături și mureau oameni? Da! A urcat! Ce paradox! Pe străzi – împușcături, sânge, strigăte și morți! La Teatrul Mariinski – muzică! Un muzician – cântă! Și un ambasador ascultă! Paradox? Sau Curaj? Citiți episodul următor din acest serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (26) Rondo capriccioso. Citiți!
