Să urmărim, pe cât e cu putință, concertul de la sala Teatrului Mariinski din ziua de 25 februarie/10 martie 1917. Care a fost programul lui George Enescu în acest concert? Care au fost opiniile cronicarilor muzicali? Cercetând presa de la Petrograd, muzicologul Octavian Lazăr Cosma aflat, în anii 1954-1959, într-un stagiu de studii doctorale la Conservatorul de muzică Rimski-Korsakov din Leningrad (noul nume al Sankt Petersburgului dat de bolșevici întru slăvirea marelui lor ”revoluționar”, Vladimir Ilici Lenin) nu găsise nimic. Sau aproape nimic! Și tânărul muzicolog afirma acest lucru – sus și tare! Să citim.
CRONICI ÎN ZIARE NU EXISTĂ
În studiul ”Interpreți români în Rusia”, publicat la București în 1957 în Revista Probleme de muzică, Nr. 5, 1957, pp. 73-78, Octavian Lazăr Cosma, afirma foarte limpede: ”Cronici în ziare nu există asupra acestui concert”. Din cauza revoluției care începuse – preciza tânărul muzicolog român – la Petrograd nu mai apăreau ziarele. (ibid. Octavian Lazăr Cosma, loc. cit. p. 78) Este explicabil. La Petrograd aveau loc evenimente profunde așa încât Concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski, nu mai interesa pe nimeni. Sau aproape pe nimeni. Inclusiv pe jurnaliștii și criticii muzicali captați acum de evenimente grave, hotărâtoare pentru destinul țării în care trăiau și, desigur, și pentru destinul lor. Amplificarea revoltelor de stradă, radicalizarea lor cu sloganuri politice, criza guvernamentală, criza regimului țarist, abdicarea țarului, înlăturarea regimului țarist, apariția semnelor unui nou regim politic – regimul comunist – erau evenimente grave care trezeau îngrijorări profunde. Ei trăiau – pe viu – revoluția. Nu-i mai interesa muzica. Nici măcar un concert la Teatrul Mariinski cu muzicieni de talie internațională precum Alexander Siloti, George Enescu sau artista lirică, domnișoara M. B. Cerkaskaia. Pentru ei, și pentru publicul meloman din frumosul oraș de pe Neva, nu avea (nu mai avea) nicio importanță ce evenimente artistice aveau loc la Teatrul Mariinski! Și, totuși, acel concert a stârnit interesul! Și despre el avea să scrie cineva! Cine? Nu un critic muzical – ci un diplomat! El se numea Maurice Paleologue și era Ambasadorul Franței în Rusia.
UN FRANCEZ ASCULTĂ
Prezența ambasadorului francez la concertul muzicianului român se explica, desigur, prin interesul profesional al unui diplomat față de un eveniment cultural. Un concert, o recepție, un cocktail constituie întotdeauna, pentru un diplomat (nu numai francez) prilejul pentru exercitarea misiunii sale: noi contacte, revigorarea celor vechi, decelarea ”pulsului” zilei, culisele unor evenimente politice și, mai ales, militare. Și chiar și…bârfe! Pentru un diplomat, un eveniment cultural, un eveniment monden, o invitație în salonul de muzică, sau la ”ceai”, la contesa, principesa, ducesa….cutare sau…. cutare…. constituie o ”mină de aur” ce nu trebuie ocolită niciodată. Iată de ce, prezența unui (unor) diplomați la astfel de evenimente nu sunt excepții ci un fapt obișnuit, aproape banal – un loc comun. Dar prezența ambasadorului Maurice Paleologue la concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski era mai mult decât un ”un loc comun”. Era o chestiune de suflet. Căci Maurice Paleologue, deși se născuse la Paris, și era francez cu acte în regulă, era român. Român – după tată. Iar unul dintre protagoniștii concertului, George Enescu, era român. Din această cauză, acest eveniment ce se desfășura în zile atât de tensionate precum erau cele ce le trăia Capitala Rusiei țariste, va fi avut pentru ambasadorul francez o semnificație aparte. Maurice Paleologue, francezul, se ducea la concert pentru George Enescu, românul. Tatăl său, Alexandru Paleologu va fi fost foarte mândru că fiul său, Maurice, nu ignora un reprezentant, un muzician celebru din țara sa de obârșie: România. Pentru a evita o posibilă confuzie este necesară o precizare. Nu vorbim aici de Alexandru Paleologu, scriitorul (contemporan cu noi) care a trecut prin închisorile comuniste și a apucat să vadă prăbușirea sistemului comunist din Europa și, în decembrie 1989, și din România, ci de Alexandru Paleologu, revoluționarul de la 1848. Alexandru Paleologu, tatăl lui Maurice Paleologue, era român după mamă, fiind unul dintre cei trei fii (nelegitimi) ai Elisabetei Văcărescu. Nu Elena Văcărescu – ci Elisabeta! În tinerețe el participase la acțiunile revoluționare de la 1848 din Țara Românească. După înfrângerea Revoluției, ca mulți alți revoluționari români, plecase în Franța, într-un exil asumat. Zece ani mai târziu, în 1859, la Paris, se năștea fiul său, Maurice. Maurice a făcut studii strălucite de Drept și de Drept internațional și a intrat de tânăr în diplomație. În 1880, când avea doar 21 de ani, era deja funcționar în Ministerul de Externe al Franței.
AMBASADOR LA PETROGRAD
Apoi, după o succesiune de mandate ca ministru al statului francez (Tanger, Beiging, Sofia) fiul românului Alexandru Paleologu, era numit Ambasadorul Franței în Rusia Țaristă. El va funcționa aici într-o perioadă extrem de tensionată pentru Rusia cât și pentru Europa: anii 1914-1917. Cu suplețe și inteligență profesională, Maurice Paleologue și-a desfășurat activitatea în cercurile înalte ale regimului țarist, în conformitate cu strategia politică și diplomatică a guvernului său, a președintelui Franței din acei ani, Raymond Poincare, aducându-și – se spune – o contribuție importantă la deciziile Rusiei privind intrarea sa în primul război mondial. În timpul mandatului său, diplomatul francez nu s-a ferit să-și arunce privirea spre existența personală (intimă) a Țarinei Alexandra Feodorovna, atras (sau împins) de rumorile contradictorii, scandaloase, din spațiul public rus privind relația și locul lui Rasputin în viața privată a Țarinei. El va elabora o fascinantă analiză asupra destinului tragic al acestei ultime Țarine a Rusiei. De asemenea își va extinde interesul (și cercetarea) asupra altor doi Țari ai Rusiei, Alexandru I-ul și Alexandru al II-lea. Însă cea mai valoroasă lucrare a sa privind spațiul Rusiei Țariste este excelenta monografie, în trei volume, privind participarea Rusiei Țariste la primul Război Mondial: ”La Russie des Țars pandant la Grande Guerre (1921 – 1923)”. Evenimentele de la Petrograd, cele petrecute în spațiul public dar și dincolo de ușile închise, în cabinetele particulare sau în saloanele aristocratice, au constituit pentru diplomatul francez surse de cunoaștere și de inspirație pentru viitoarele sale lucrări eseistice și memorialistice. Grație însemnărilor sale despre evenimentele de la Petrograd din februarie 1917, consemnate în Volumul III al Memoriilor sale, avem câteva informații pertinente, emoționante chiar, despre Concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski din ziua de 25 februarie/10 martie 1917.
GEORGE ENESCU – SINGUR PE PODIUM
Așa dar, să ne întoarcem la ziua concertului de la Teatrul Mariinski, din ziua de 25 februarie/10 martie (pe stil vechi). În pofida evenimentelor grave, copleșitoare care aveau loc la Petrograd, în plină revoluție, Maurice Paleologue s-a dus la Teatrul Mariinski, să asculte muzică. Să asculte un muzician român, pe George Enescu. Diplomatul francez nu va fi fost mirat că celebra sală a Teatrului Mariinki, altădată arhiplină, era acum aproape goală. Publicul meloman din frumosul oraș de pe Neva – era acum pe străzi sau ascuns prin ”case”, privind evenimentele de după draperiile grele de catifea sau brocart franțuzesc. Cei care altădată ar fi izbucnit în aplauze, acum izbucniseră în strigăte de revoltă. Cei care, altădată, ar fi umplut sala, lojile, foaierele umpleau acum bulevardele și străzile orașului. Sau – fugeau din calea valului necruțător al revoltei celor mulți! Căci erau și din aceștia. Iar la Mariinski, pe podium se afla un muzician român. Un muzician ce străbătuse, într-un tren militar, stepele ruse, măturate de viscol și inundate de zăpezi. Un muzician ce venise în orașul de pe Neva să cânte, nu pentru publicul meloman, sofisticat și aristocratic, ci pentru cei aflați în suferință: pentru sinistrații de război. Iar acest fapt, era un eveniment ce nu trebuia ocolit. Da, sala de concert era aproape goală și puținii spectatori se vor fi întrebat dacă evenimentul pentru care veniseră nu avea să fie amânat. Tot așa se va fi întrebat, din fotoliul său anume rezervat și diplomatul francez. Dar…. ”Din fericire – scrie Maurice Paleologue în Memoriile sale – iată că apare pe scenă violonistul George Enescu”. Fin observator, diplomatul francez a urmărit chipul muzicianului român. Atitudinea sa. Chiar privirea sa. Era normal ca George Enescu să fie marcat de evenimentele ce se petreceau în stradă. De faptul că sala în care cânta era aproape goală.
TRIBUTUL
Iată! Pentru o sală aproape goală străbătuse el, într-un tren militar, stepele ruse, în plină iarnă siberiană! Pentru o sală aproape goală, străbătuse el, în vreme de război, drumul până la Petrograd! Da! Acesta era tributul pe care-l dădea impulsului său intim, de înaltă noblețe, de a cânta pentru cei suferinzi, pentru a susține concerte de binefacere, pentru a aduna bani pentru cei loviți de război. Era desigur, o tristețe adâncă ce nu putea fi ascunsă sub pleoape. Iar distinsul ambasador francez, care prin tatăl său, era înrudit cu România, deci cumva și cu violonistul român, a reținut această privire. Tristețea ei. Amintindu-și momentul trăit, acea privire a muzicianului român, el avea să scrie mai târziu în Memoriile sale: ”După ce a parcurs cu privirea întristată sala aproape goală, el (George Enescu – n. ns.) se apropie de fotoliile pe care le ocupam jos, în colțul orchestrei, ca și cum ar fi voit să cânte numai pentru noi. Niciodată admirabilul virtuoz român, demnul emul al lui Issaye (Eugen Auguste Yasaye – n. ns.) și Kreissler, (Friederich, ”Fritz”, Kreisler – n. ns.) n-a produs asupra mea o impresie atât de vie prin cântul său simplu și larg, capabil de ondulațiile cele mai delicate și avânturile cele mai tumultoase. O fantezie de Saint-Saens – pe care el o executa până la urmă, este minunată și prin romantismul său înfrigurat”. (apud, Cornelia Barbu, ”Aș vrea să cânt răniților. Mă cheamă George Enescu”, Revista Flacăra, Nr. 27, iulie 1981). Evenimentul muzical din seara aceea dobândise astfel un aspect neobișnuit. Muzicianul român – scria diplomatul francez – se apropiase de fotoliile ocupate, ca și cum ar fi vrut să cânte numai pentru cei aflați acolo. În marea și celebra sală a Teatrului Mariinski nu erau în acea seară mai mult de cincizeci de persoane! Nici orchestra de pe podium nu se afla în formula ei numerică, obișnuită. ”Se pare că și orchestra Concertelor Zilotti (….) era descompletată din pricina evenimentelor” (George Enescu, Monografie, Coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, Vol. I, p. 455)
LA MARIINSKI – ULTIMUL GONG!
Da! Atunci, la Petrograd, în plină revoluție, când străzile frumosului oraș de pe Neva, celebrul Nevski Prospect, erau inundate de manifestanți, de femei, bărbați și soldați, în acea sală aproape goală, a Teatrului Mariinski, cu o orchestră ”rărită” din pricina evenimentelor, George Enescu a cântat – așa cum spunea adesea – ”de la inimă la inimă”. ”Credincios devizei sale de a transmite vibrația muzicii cu aceeași fervoare, fie că se afla în fața unei săli arhipline, fie a unui auditoriu modest sau restrâns (….) el s-a situat imediat în cadrul intim al concertului, cântând ”de la inimă la inimă” pentru cei puțini, dar cu adevărat îndrăgostiți de artă”. (ibidem, George Enescu, Monografie., p. 455) Alte amănunte despre concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski, diplomatul francez nu ne dă. Din relatarea sa nu știm ce a urmat. Ce program va fi avut acest concert despre care ziarul ”Novoe Vremia” scria că acesta avea să fie ultimul concert la Teatrul Mariinski al lui Alexander Siloti. Nu știm dacă pe podiumul de concert va fi apărut și artista lirică, domnișoara M.B Cerkaskaia, și dacă la pupitrul dirijoral se va fi aflat celebrul muzician Alexander Siloti. În Memoriile sale diplomatul francez trece mai departe căci evenimentele petrecute în orașul de pe Neva în acele zile erau numeroase și cu consecințe uriașe: abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, căderea țarismului, o revoluție care avea să fie preludiul instaurării unui nou regim politic, regimul comunist. Ce impact a avut acest concert asupra protagoniștilor săi și asupra cronicarilor muzicali din metropola țaristă? Desigur, era revoluție și ziarele nu apăreau! O spunea răspicat, o jumătate de secol mai târziu, un tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma, după ce, în anii 1956, 1957, va fi ”tocat” ziarele timpului. Așa încât inexistența comentariilor era explicabilă. Și totuși, protagonistul principal, George Enescu nu va uita acele zile. El va povesti despre ele, dar mult mai târziu, cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. De ce? Nu știm. Marele muzician român nu a ”a dat samă”. Dar, când a sosit momentul potrivit a făcut-o fără reticențe! Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (27) Presa a tăcut mâlc. Dar și Enescu! Citiți!
