Presa de la Petrograd n-a scris nimic despre Concertul lui George Enescu de la Teatrul Mariinski din ziua de 25 februarie/10 martie (pe stil vechi). Explicabil. Era revoluție și ziarele nu apăreau. Această precizare, foarte fermă, venea după aproape patruzeci de ani și ea aparținea unui tânăr muzicolog român, Octavian Lazăr Cosma aflat la studii, în anii 1954 – 1959, la Conservatorul de muzică ”Rimski-Korsakov” din Leningrad. Tânărul bursier ”tocase” pe îndelete ziarele vremii din cele două metropole ruse – Petrograd și Moscova și știa ce spune.
PRESA A TĂCUT MÂLC
Dar, se pare, nici presa română nu s-a grăbit să comenteze, în vreun fel, evenimentul! Este semnificativ că nici George Enescu – cel care trăise evenimentul – nu se va grăbi să povestească despre turneul său de la Petrograd din februarie/martie 1917, despre evenimentele pe care le-a trăit acolo, despre concertul în care a cântat la Teatrul Mariinski. El n-a dat interviuri despre această experiență formidabilă, unică, în viața sa de artist: o revoluție trăită pe viu! În volumul, George Enescu, Interviuri din presa românească (1898 – 1946), Editura Muzicală, București, 2005, Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, nu există vreun interviu pe care muzicianul român să-l fi acordat presei române în 1917, imediat după întoarcerea sa din Rusia. N-ar fi fost oportun? Poate! Rusia era (încă) aliatul militar al României. Apariția în presa română a unor impresii privind revoltele de stradă, revoluția, abdicarea Țarului și căderea țarismului, ar fi fost mai mult decât o gafă! Ar fi fost o imensă ofensă adusă ”aliatului” de la Răsărit. În consecință, jurnaliștii români nu s-au arătat (în mod public) interesați de experiența insolită dobândită de marele muzician român în cel de al doilea turneu al său în Rusia. Toți au tăcut mâlc!
ȘI BĂDIA ”JORJ” – A TĂCUT
Ciudat e că nici Alexandru Cosmovici nu povestește nimic în lucrarea sa, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București 1990, deși, cum am văzut, deja, în episoadele anterioare, el oferă relatări extraordinar de interesante despre plecarea lui George Enescu în Rusia, în februarie 1917. Căci, de la Alexandru Cosmovici știm în ce context s-a decis muzicianul român să plece în Rusia să strângă ajutoare financiare pentru sinistrații de război. De la Alexandru Cosmovici știm că George Enescu a călătorit la Petrograd într-un tren militar, împreună cu un grup de ingineri de la Căile Ferate Române; de asemenea că turneul muzicianului român în Rusia – în care a fost inclus și drumul (dus-întors) – a durat două săptămâni. Este puțin probabil ca George Enescu, atât de prezent în familia Cosmovici, mai ales în perioada refugiului în Moldova, să nu fi povestit nimic despre ce văzuse și trăise el în Rusia. Este puțin probabil ca ”Bădia Jorj” care venea la masă în familia Cosmovici în zilele de joi și de sâmbătă să nu se fi retras cu ”Moș Leon” în biroul acestuia și să nu fi povestit despre evenimentele la care asistase la Petrograd. Evenimente tulburătoare. Unice. Istorice! El asistase la evenimente cu consecințe uriașe: căderea Țarului, sfârșitul dictaturii unei dinastii care se aflase pe tronul Rusiei mai bine de trei secole, primii pași ai instalării unui nou regim politic, regimul comunist. Evenimente epocale! Văzuse pe viu – o revoluție! Asemenea evenimente nu puteau fi uitate ușor. Dar Alexandru Cosmovici nu relatează nimic despre astfel de destăinuiri. Deși, credem, ar fi putut s-o facă întrucât lucrarea sa, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, apare în 1990, deci după căderea sistemului comunist în România, după înlăturarea cenzurii comuniste. Autorul ar fi avut, astfel, libertatea de a povesti și despre acest eveniment din viața lui George Enescu: turneul de la Petrograd, din februarie 1917. Dar, n-a făcut-o. De ce? Consemnarea relatărilor lui ”Bădia Jorj” despre ceea ce văzuse și trăise la Petrograd în februarie/martie 1917 ar fi întregit de minune informația, extrem de precară, pe care o avem până acum, despre acest moment din viața și activitatea marelui artist român. Nici în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, George Enescu nu va povesti nimic despre acest episod tulburător din viața sa. (vezi pe larg, Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982). Îl uitase? Imposibil! El care avea o memorie diabolică, năucitoare, să fi uitat evenimentele trăite în februarie 1917 la Petrograd? De necrezut! De ce atâta reticență? De ce această tăcere? De ce acest mister?
PRIMELE DECLARAȚII – DUPĂ 20 DE ANI
Abia în aprilie 1946, după mai bine de douăzeci de ani, în timp ce se pregătea să plece din nou în Rusia (Rusia comunistă, Rusia sovietică) George Enescu avea să ofere câteva amănunte despre turneul său în Rusia din februarie/martie 1917. O făcea, însă, în stilul său: lapidar, telegrafic, aproape. Fără amănunte. Fără comentarii. În relatarea sa erau prea puține fapte față de densitatea și gravitatea evenimentelor care se petrecuseră sub ochii săi. Într-un interviu acordat jurnalistului Andrei Tudor de la ziarul ”România liberă”, muzicianul român spunea: ”A doua călătorie în Rusia am făcut-o în 1917. Plecasem din Iașii înfometați și decimați de exantematic să cer ajutoare în simpla mea calitate particulară. Încercam să obțin un ajutor prin relațiile mele personale. Am ajuns la Petrograd într-o joi. A doua zi a izbucnit revoluția iar în duminica următoare am concertat la sala Mariinski unde fusesem chemat de Zilotti (Alexander Siloti – n. ns.) pentru a înlocui în program pe violonistul Kohanski (Paul Kochanski, violonist rus de etnie poloneză – n.ns.) care tocmai se îmbolnăvise. Și în plină revoluție am cântat Rondo Capriciosso de Saint-Saens ”. (Andrei Tudor, Cu maestrul Enescu în drum spre Moscova, România liberă, București, 3, Nr. 521, 21 aprilie 1946, pag, 4; Cf. George Enescu, Interviuri din presa românească (1898 – 1946) Ediția a II-a prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 402). Atât. Atât spusese George Enescu despre turneul său la Petrograd în februarie/martie 1917, atât spusese el despre evenimentele care avuseseră loc la Petrograd în februarie 1917, despre Revoluția pe viu – pe care o trăise! Și aceasta, după o tăcere de aproape douăzeci de ani! Nici în declarațiile pe care le-a dat atunci, în 1946, altor jurnaliști despre turneul său din 1917, muzicianul român nu a dat mai multe amănunte! Din nefericire, până acum, nici arhivele nu ne-au spus mai mult. Așa cum am spus, documentele de impresariat ale acestui turneu al muzicianului român în Rusia, în februarie/martie 1917, nu au fost scoase la lumină. Fie n-au fost elaborate, căci după cum preciza George Enescu, era o inițiativă particulară, cu scopul de a obține, prin relațiile sale personale, ajutoare financiare pentru sinistrați, fie n-au fost căutate, exegeții vieții și operei marelui muzician român nefiind interesați de acest aspect unic din viața marelui artist. Dar, după cum se știe, cercetarea e plină de surprize, iar arhivele gem de secrete.
SĂ TRAGEM LINIE – ȘI SĂ ADUNĂM
La finalul acestui mini ciclu se cuvine să tragem linie și să adunăm. Al doilea turneu în Rusia al lui George Enescu, cel din februarie/martie 1917, s-a deosebit radical de primul, cel din 1909. N-a fost un turneu muzical. A fost un segment de viață, un segment tulburător prin ineditul lui. El i-a oferit muzicianului român prilejul de a vedea – pe viu – o revoluție, prăbușirea unei dinastii care a stat la cârma Rusiei trei sute de ani, preludiul instaurării unei noi dictaturi: dictatura proletariatului, sublimată într-un partid unic: partidul comunist bolșevic. Dar, prin prezența sa la Petrograd, în această împrejurare insolită, muzicianul român ne-a arătat, încă odată, una dintre laturile personalității sale: impulsul generos, de o înaltă noblețe, de a veni în sprijinul celor suferinzi. Sub forța acestui impuls el a pornit – așa cum spunea – să strângă prin mijloace personale, prin relațiile sale, ajutoare pentru sinistrații de război. Iar pentru îndeplinirea acestui scop n-a ezitat să meargă într-un tren militar, să înfrunte viscolul și zăpezile stepelor ruse, să poposească într-un oraș răvășit de revolte și să cânte Rondo Capriccioso de Saint-Saens într-o sală aproape goală. În mod sigur muzicianul român va fi cântat acolo și alte compoziții celebre scrise pentru instrumentul său favorit, vioara și aflate în repertoriul său permanent. Atunci, în 1917, el a cântat în sala aproape goală a unui teatru celebru: Teatrul Mariinski iar acest fapt era o chestiune de excepție în cariera sa muzicală întrucât sălile în care cânta erau, întotdeauna, arhipline! Acest al doilea turneu în Rusia al marelui muzician român, ignorat de presa rusă, de presa română, aruncat, se pare, de protagonistul său într-o cutie a amintirilor pentru care, poate, pierduse ”cheița”, a fost tratat cu ușurință – deși termenul ni se pare prea blând – de către comentatorii și exegeții vieții și operei marelui muzician român. Cum am spus, arhivele sunt pline de secrete. Ele așteaptă. Și este posibil, ca peste ani acest episod tulburător și unic din viața lui George Enescu să fie conturat, reconstruit și înțeles pe măsura importanței și semnificației sale.
EXPERIENȚELE ENESCIENE – CONTINUĂ
Dar experiențele – bune, rele – ale lui George Enescu cu Rusia nu se vor opri aici. În același an, 1917, câteva luni mai târziu, în iulie, George Enescu își va întoarce din nou privirea, gândul (poate și speranța) spre Rusia. El se va lăsa cuprins de valul de spaimă, de încredere (oarbă) al elitelor politice, financiare și intelectuale ale României care, sub presiunea ofensivei năucitoare a generalului von Mackensen, ce preconiza trecerea armatelor sale și în Moldova, hotărâseră să trimită în Rusia, la Moscova, al doilea transport al Tezaurului României – tezaurul istoric și artistic. Erau anii tulburi, dramatici pentru România, ai primului război mondial când armatele române, alături de cele ruse, căci Rusia – Rusia țaristă – era aliatul militar al României, sufereau înfrângeri după înfrângeri. George Enescu se va lăsa cuprins de ”val” și va trimite – și el – tezaurul său: manuscrisele. Rodul creației sale de până atunci. Cum a parcurs marele muzician român această împrejurare dureroasă din viața sa? Care i-au fost dilemele? Speranțele? Citiți episoadele următoare consacrate trimiterii manuscriselor enesciene la Moscova, în 1917, odată cu al doilea transport al Tezaurului României, și restituirii lor, în 1924, în urma demersului unor prieteni ai săi – muzicieni și diplomați. Citiți primul episod din mini-ciclul MANUSCRISELE din serialul GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (1) Panica! Citiți.
