În iulie 1917, George Enescu lua din nou drumul Rusiei. De data aceasta nu El – cu vioara lui, nu EL – într-o acțiune de binefacere, să strângă bani pentru sinistrații de război, nu EL – muzicianul, în carne și oase – ci sufletul său, inima sa, creația sa: manuscrisele. Era o ladă de lemn – lada cu eticheta ”Lot No. 91. Musique Manuscrite Georges Enesco”. Avea pe ea un greu sigiliu. Și pleca în Rusia. Tot cu un tren. Un tren special aflat sub pază militară. Nu era un tren militar, cum fusese cel cu care muzicianul român călătorise în februarie, ci un tren special. Un tren alcătuit din 24 de vagoane, trecut în paza și garanția Guvernului rus. Era trenul care ducea în Rusia, la Moscova, al doilea transport al Tezaurului României: tezaurul artistic și istoric. Tezaurul spiritual al românilor. În acest transport se afla – așa cum avea să declare mai târziu muzicianul român – și ”tezaurul său personal” : manuscrisele. Era 27 iulie 1917.
LA ORIZONT – UN NOU REFUGIU
Atunci, în vara anului 1917, George Enescu nu se putuse sustrage valului de îngrijorare și spaimă ce cuprinsese toată suflarea ieșeană: Regele, Regina, Guvernul, Parlamentul, staff-ul Băncii Naționale a României, Comandamentul Central al Armatei, Crucea Roșie Română, elitele politice, financiare și culturale ale României, cercurile diplomatice și miile de refugiați ce năpădiseră Moldova, fugind din fața ofensivei necruțătoare a generalului von Mackensen care în 1916, ocupase toată partea de sud a României, inclusiv Bucureștiul, Capitala țării! Acum, în iulie 1917, situația era și mai rea decât fusese în decembrie 1916 când plecase în Rusia primul transport al Tezaurului României în care se aflau stocul metalic, în lingouri și monede, adică aurul României și bijuteriile Reginei Maria. Problemele cu care se confruntau elitele politice și militare, inclusiv Casa Regală a României, erau mult mai grave. Stabilizarea frontului româno-rus pe granița de vest și de sud a Moldovei nu mai era o certitudine. Evenimentele petrecute în Rusia în perioada februarie/martie 1917, revoltele de stradă ce se transformaseră în revoluție, abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, căderea regimului țarist, înlăturarea Guvernului țarist și instaurarea unui guvern provizoriu, modificarea stării de spirit din armată, atinsă acum de morbul propagandei bolșevice, constituiau surse reale de îngrijorare. La Petrograd nu mai erau Țarul Nicolae al II-lea, Duma de Stat, Guvernul Cneazului Nicolai Golițîn, ci un guvern provizoriu, condus de socialistul Alexandr Kerenski. Un guvern care avea să fie chiar așa cum îi era numele: provizoriu. El avea să fie măturat în toamnă, în octombrie 1917, de revoluția bolșevică condusă de Lenin și acoliții săi. În plus, aici în România, Generalul von Mackensen pregătea o nouă ofensivă al cărei scop evident era ocuparea Moldovei, ceea ce ar fi însemnat pierderea întregii țări.
PRIBEGI ÎN RUSIA
În aceste condiții, la Iași, se vântura ideea unei noi evacuări: a Casei Regale, a Guvernului, a Parlamentului, a sediului și avutului BNR, a deputaților, senatorilor și magistraților, a funcționarilor publici și a populației. Un nou refugiu. Nu în Moldova, pe teritoriul României, ci în Rusia, pe teritoriul unui stat străin. Se părea că aceasta era singura soluție pentru salvarea structurilor oficiale ale statului român, pentru ființa Statului român. Guvernul a propus ca loc de refugiu pentru Casa Regală și miniștrii săi, o locație din Rusia: Poltava. Dar aceasta era suprapopulată de refugiații ruși. Autoritățile ruse au indicat atunci orașul Kerson, situat la gura Niprului unde urmau să fie instalați suveranii României, Regele, Regina și întreaga lor suită. În rest, birourile Parlamentului, deputații, senatorii, magistrații, funcționarii publici și cetățenii obișnuiți, erau lăsați să-și aleagă (singuri) locul de refugiu acolo unde s-ar fi putut. Îngrijorarea plutea peste tot, în toate straturile societății românești. În aceste condiții – celelalte valori care nu fuseseră trimise cu primul transport (cel din decembrie 1916) tezaurul spiritual al României, trebuia să fie și el pus la adăpost de urgia care se prefigura. Așa încât, guvernul și staff-ul BNR au decis evacuarea lui în Rusia, la Moscova.
TEZAURUL SPIRITUAL – LUA DRUMUL MOSCOVEI
La 18 iulie, Nicolae Titulescu, pe atunci Ministru de Finanțe, a propus strămutarea în Rusia a avutului BNR, a valorilor Casei de Depuneri și a altor instituții publice și particulare românești, inclusiv a persoanelor fizice care doreau acest lucru. Dacă în decembrie 1916 fuseseră trimise stocul metalic al BNR, în monede și lingouri, adică aurul României și bijuteriile Reginei Maria, acum erau trimise valorile istorice și artistice. Tezaurul spiritual al românilor. Picturile lui Nicolae Grigorescu și ale altor pictori din Pinacoteca Statului și a Muzeului Kalinderu, Odoarele mânăstirești din Moldova și Muntenia, Colecții ale Academiei Române, Documente originale, 300 de pergamente și peceți domnești, 25 de volume manuscripte române și slavone, portretul lui Avram Iancu în ulei făcut după natură de pictorul Rosenthal, Colecții de medalii vechi moldovenești și muntenești strânse de Dimitrie Sturdza, piese rare ale Muzeului de Antichități, precum ”Cloșca cu puii de aur”, Odoarele Brâncovenești de la Hurezu, Odoarele Cantacuzinești de la ”Mânăstirea dintr-un lemn”, Odoarele lui Atanaric, Odoarele mânăstirești de la Mânăstirile Neamț, Bistrița și Trei Ierarhi din Iași, Arhiva Creditului Funciar Rural, cuprinzând actele de proprietate ale unui mare număr de bunuri funciare, Arhivele multor instituții publice și particulare, Arhivele Statului, Actele orășenești ale Brașovului, etc., etc., ”Valori incalculabile” (subl. ns.) – nota cu amărăciune Mihail Gr. Romașcanu – în lucrarea sa consacrată tezaurului României trimis la Moscova în anii 1916 și 1917. (Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, 1934, p. 30). ”Tot ce era mai de preț, tot ce alcătuia o bogăție nobilă și sfințită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria și argintăria lucrată în nestemate, faima mânăstirilor și a singuratecelor schituri”. (ibidem. Mihail Gr. Romașcanu, op. cit. p. 30) Aceste valori trecuseră prin veacuri, salvate de către păstrătorii lor umili, (uneori cu pierderi de vieți) din incendii sau jafurile veneticilor sau năvălitorilor. Acum, cu bună știință, cu protocoale și acte în regulă, cu inventare minuțioase și sigilii ferme, în vagoane bine ferecate și păzite de soldați, în trenuri însoțite de înalți funcționari ai statului român erau trimise în Rusia, pentru a fi puse în siguranță, în locul cel mai nesigur cu putință, într-un timp ce ieșise din matca lui firească, împins de morbul revoluției bolșevice.
PANICA ELITELOR
Panica – era la ordinea zilei. Ea cuprinsese – deopotrivă – toate mințile luminate: Casa Regală, guvernanți, finanțiști, politicieni, elitele intelectuale. Se părea că nimeni nu mai era dispus (sau nu mai putea) să țină cont de realitate, să privească la ceea ce se întâmpla dincolo de granițe, în teritoriul Rusiei. Referindu-se la această situație Mihail Gr. Romașcanu, scria: ”În timp ce la Iași nu se pierdea nicio clipă, încărcându-se ziua și noaptea comorile țării pentru a fi transportate la Moscova, dincolo de Nistru fâlfâia steagul roșu”. (subl. ns.) ”Adesea ori – observa distinsul autor – s-a susținut că garanțiile scrise date de Guvernul rus și bubuitul neîncetat al tunului vrăjmaș de la hotarul împlântat în trupul țării noastre sângerânde, întunecase judecata tuturor și mai ales pe aceea a conducătorilor”. (ibid. Mihail Gr. Romașcanu, op. cit. p. 31). ”Mi se pare – continua Mihail Gr. Romașcanu – că la această concluzie se poate ușor ajunge atunci când, cu voie sau fără voie, se pierd din vedere fapte fără însemnătate în aparență, dar extrem de importante în realitate. Cine putea bănui oare, cine? – în acele clipe cumplit de dureroase pentru neamul și patria noastră, că Rusia, temuta și puternica Rusie, care înecase în sânge nenumărate răzvrătiri, se află la o mare răspântie istorică și că pierzarea (sic!) o pândește? Prin mintea cui putea să fulgere gândul că se va nărui Împărăția Romanovilor, care, veacuri de-a-rândul, înfruntase ca o stâncă de granit în Răsăritul Europei – valurile vremii?” . (ibid. Mihail Gr. Romașcanu, op. cit. p. 32.)
DAR AU FOST ȘI MINȚI LUCIDE
Se pare însă că în societatea românească, în condițiile dramatice de atunci, au existat astfel de…”minți” care au fost ”fulgerate” de asemenea gânduri, care au pus la îndoială decizia elitelor politice și financiare ale țării de a trimite Tezaurul României în Rusia, atât tezaurul metalic – aurul – cât și tezaurul istoric și artistic. Astfel de ”minți” lucide, sceptice, au existat nu numai în cadrul staff-ului BNR ci și în rândurile politicienilor și ale finanțiștilor, ale bancherilor ce activau în România, ale elitelor intelectuale și chiar și în rândurile acelor ”păstrători” anonimi ce vegheau (uneori cu prețul vieții) prin mânăstirile, bisericile și schiturile risipite, ascunse, uitate, de pe întregul teritoriu al României. O astfel de minte ”fulgerată” de îndoială a fost aceea a unui bătrân bancher, Mauriciu Blank. Nici premierul de atunci al României, vulpoiul politic Ion I. C. Brătianu, nu a fost ocolit de astfel de îndoieli.
GÂNDUL SECRET AL PREMIERULUI
Se pare că și mintea sa a fost ”fulgerată” de asemenea gânduri care l-au împins la o întâlnire – o întâlnire de taină – cu Mauriciu Blank. Dialogul dintre cei doi bărbați importanți ai acelui moment dramatic pe care-l traversa România a pus față în față două concepții – una politică și alta financiară. El a fost consemnat cu acribie de către Mihail Gr. Romașcanu, în lucrarea sa consacrată Tezaurului României trimis la Moscova. În cadrul dialogului bancherul a fost creativ și răbdător, lucid și tenace și nu și-a abandonat soluțiile. Iar avertismentele sale s-au adeverit întocmai. Din nefericire. Politicianul a rămas, însă, inflexibil, prins în țesătura intereselor și obligațiilor – unele derivate din înțelegeri și tratate militare. Fermitatea, încăpățânarea sa, au fost păguboase pentru România pe termen lung. Iar pierderile – n-au fost recuperate decât parțial, prin restituiri făcute cu mult tam-tam, construite pe o piramidă de interese politice din care au încercat să tragă foloase ambele părți: Rusia și România. Liderii politici. Atât cei din Rusia cât și cei din România.
Să-i urmărim pe cei doi bărbați importanți ai acelui moment istoric, în dialogul purtat într-o întâlnire – se spune – de taină: premierul României, Ion I.C. Brătianu și bancherul Mauriciu Blank. Citind aceste rânduri vă veți întreba: ce legătură ar fi putut avea această întâlnire cu trimiterea manuscriselor enesciene la Moscova? Are! Dacă ar fi avut câștig de cauză ”bancherul” atunci aventura Tezaurului României n-ar fi avut loc și, implicit, a manuscriselor lui George Enescu. Iar marele muzician român ar fi fost scutit de suferința – purtată ani de zile în suflet – la gândul că, manuscrisele, ”tezaurul său personal” va fi fost pierdut odată pentru totdeauna, precum aurul României. Să citim episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (2) O întâlnire de taină. Citiți!
