Deși procedurile de trimitere a Tezaurului României în Rusia erau în plină desfășurare, Ion I. C. Brătianu, primul ministru al Guvernului României știa că ”în cetate” erau și voci sceptice privind oportunitatea trimiterii Tezaurului în Rusia. Desigur, avea și el, gândurile sale. Premierul dorea să afle și alte păreri: nu de la un militar, nu de la un istoric, nu de la un politician. Ci de la un bancher, de la un personaj care se mișca în apele alunecoase și nesigure ale afacerilor financiare. Și l-a ales pe Mauriciu Blank, unul dintre cei mai versați și longevivi finanțiști ai României. I-a solicitat o întâlnire. A fost – se spune – o întâlnire de taină. Citiți.
O VOCE DIN ”CETATE”
În decembrie 1916, în timp ce se duceau tratative cu reprezentații oficiali ai Rusiei privind transportul Tezaurului României la Moscova, al tezaurului BNR în monede și lingouri, aurul României și bijuteriile Reginei Maria, premierul Ion I. C. Brătianu a avut o întâlnire cu un bancher, Mauriciu Blank privind oportunitatea trimiterii Tezaurului României în Rusia. Ce speranțe va fi avut distinsul ministru liberal de la acea întâlnire pe care o solicitase bătrânului bancher? Știa că lucrurile intraseră ”în linie dreaptă”! Că aproape nu mai putea fi schimbat nimic! Dar distinsul premier liberal își avea gândurile, spaimele sale secrete, îndoielile sale privind oportunitatea trimiterii Tezaurului României în Rusia. Dorea să le verifice, să se convingă dacă ele nu erau doar niște ”gânduri negre”, niște fantasme ce-i invadau lui mintea în ceasurile de noapte! Mai erau și alții ”în cetate” care erau bântuiți de asemenea gânduri? Mai erau și alte ”voci sceptice”? – se va fi întrebat premierul tulburat de neliniști la gândul răspunderii uriașe pe care și-o asuma? Da, mai erau! Una dintre aceste ”voci” era aceea a lui Mauriciu Blank, bancherul. Iar premierul a dorit să asculte o asemenea voce și i-a cerut bancherului o întâlnire. O întâlnire de taină! Cine era Mauriciu Blank?
PARTENERUL DE DIALOG – UN BANCHER DE SUCCES
În decembrie 1916, când a avut loc această ”întâlnire de taină”, Mauriciu Blank era unul dintre bancherii de succes ai României, cu un prestigiu consolidat în această lume aflată în continuă mișcare, plină de surprize și evenimente imprevizibile care – azi te pot ridica pe val, valul celebrității și al banilor aflați în seif, – iar mâine, te pot trimite sub val, sufocat de datorii și cu prestigiul compromis pentru totdeauna. Nu era cazul lui Maurice Blank. Virtuțile pentru o activitate de succes în lumea afacerilor financiare Maurice Blank și le afirmase de timpuriu astfel încât a devenit repede colaboratorul și omul de încredere al unui vestit bancher din România acelor ani, Jacob Marmorosch. Succesul în afaceri, colaborarea și încrederea dintre cei doi bărbați vor evolua astfel încât tânărul Maurice se va instala la cârma Băncii lui Marmorosch și va deveni apoi, cofondatorul unei noi instituții bancare de succes ce va include pe firmamentul său două nume: Marmorosch și Blank , restul de co-participanți fiind ascunși sub sintagma ”& Co”. Cei doi bărbați, bancherul Maurice Blank și politicianul Ion I. C. Brătianu, se cunoșteau foarte bine din câmpul afacerilor bancare, dar cu urmări politice spectaculoase, iscusitul bancher fiind unul dintre susținătorii participării Băncii Marmorosch – Blank &Co., la finanțarea guvernului României în campania de susținere a participării Armatei române la Războiul ruso-turc din 1877. Victoria în acest război a adus României independența, dobândirea statutului său de stat independent și suveran. A fost o victorie fundamentală ce a permis României un salt spectaculos în evoluția sa internă și internațională. Iar acest lucru, vulpoiul liberal Ion I. C. Brătianu nu-l uitase. Ulterior, Banca Marmorosch-Blank s-a implicat în finanțarea unor mari proiecte ce vizau dezvoltarea economică a României, industrializarea sa – obiectiv primordial în strategia liderilor politici liberali: construcția de căi ferate, fabrici de hârtie, de zahăr, de încălțăminte, industria forestieră, petrolieră, construcții edilitare și maritime. Nu mai puțin importantă, definitorie, salvatoare am spune, a fost contribuția Băncii la negocierea cu succes a unor împrumuturi externe sau la evitarea unui colaps economic prin acordarea, în 1899, în plină criză economică, a unui împrumut substanțial Ministerului Finanțelor. Întrucât partenerul său de afaceri, bătrânul Jacob Marmorosch trecuse (în 1904) în lumea umbrelor, mai tânărul Maurice, rămăsese ca una dintre figurile cele mai impozante în lumea bancherilor români. Grație colaborării de succes pe care o avuseseră, al prestigiului dobândit, Maurice Blank putea fi pentru premierul României, partenerul unui dialog pe o temă extrem de delicată și importantă: aceea a trimiterii tezaurului României în Rusia. Era oportun să fie trimis Tezaurul României în Rusia? Ce credea iscusitul bancher despre această inițiativă care intrase, deja, ”în linie dreaptă”?
O ÎNTÂLNIRE DE TAINĂ
Întâlnirea între cei doi bărbați – a fost una ”de taină” întrucât primul ministru al Guvernului nu putea face publice îndoielile sale privind o decizie care nu era numai a sa. Unii comentatori și analiști ai împrejurărilor care au dus la decizia trimiterii Tezaurului României în Rusia pun această întâlnire sub semnul întrebării întrucât ”fiind de taină”, spun ei, nu poate fi probată cu documente. Cu această rezervă a fost preluată și de către Mihail Gr. Romașcanu în lucrarea sa, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, 1934. O relatare despre această întâlnire, găsită de domnia sa într-o revistă de specialitate (Argus), i se părea plauzibilă ea dând la iveală faptul că ”vocilor sceptice” care existau în spațiul public românesc privind trimiterea Tezaurului României la Moscova li se mai adăoga una. Cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui maestru al afacerilor: Mauriciu Blank. Distinsul autor Mihail Gr. Romașcanu n-o trece sub tăcere dar, prudent, o plasează într-o notă de subsol. Să urmărim și noi, pe baza datelor consemnate de Mihail Gr. Romașcanu în lucrarea mai sus menționată, cum va fi decurs dialogul dintre cei doi protagoniști: premierul și bancherul.
PREMONIȚIA BĂTRÂNEI CASANDRE
Aflând despre decizia trimiterii tezaurului României în Rusia Mauriciu Blank s-ar fi exprimat într-un limbaj sincer, fără ocol, în termenii cei mai înțelepți cu putință. ”Cunosc Rusia – ar fi răspuns bătrânul finanțist – cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care calcă acest imperiu. Un asemenea depozit (Tezaurul României – n. ns.) nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice” (Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, 1934, p. 9). Ce premoniție! Dar vorbele bancherului au căzut în gol! Vulpoiul politic, Ion I. C. Brătianu, va fi făcut ochii mari și urechile pâlnie așteptând ce avea să mai spună bătrânul finanțist care, iată, se erija într-o Casandră autohtonă. Dar bătrânul finanțist și el un ”vulpoi” în lumea sa, avea soluții pe care le sugera cu sinceritate și argumente. ”Mult mai indicat ar fi – sugera bătrânul bancher – să trimitem Tezaurul la Londra”. (subl. ns.) Însă, premierul a respins imediat propunerea și i-a oferit partenerului său de dialog un argument pe care-l considera indubitabil. ”I s-a replicat – scrie Mihail Gr. Romașcanu – că ”rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferim (sic !) puternica Anglie Țărei (sic!) lor. Și-apoi, călătoria Tezaurului până pe coasta Norvegiei și, de acolo, cu vaporul spre Londra ar costa ca ”primă de asigurare” vreo zece milioane”. Dar replica dată de politicianul liberal, aflat acum în fotoliul primului ministru al țării, acolo unde se luau deciziile ce priveau prezentul și viitorul românilor, al Tezaurului lor, al valorilor strânse de veacuri, nu l-a descurajat pe bătrânul finanțist. ”Consider – ar fi răspuns bancherul, netulburat de inflexibilitatea omului pe care-l avea în față – că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război o ”primă de asigurare” chiar de zece milioane pentru Tezaurul țării noastre, nu e exagerată”.
EL AVEA UN ”SET” DE SOLUȚII
Și dacă aceasta părea o soluție costisitoare, Maurice Blank mai avea o propunere. ”Dar mai este și o altă cale” – ar fi spus el premierului român. ”Ce ar fi dacă am încredința Tezaurul nostru Băncilor din Cristiania? Am lua, eventual, cu chirie la acele Bănci atâtea safeuri câte trebue (sic!) și vom avea toată liniștea”. Dar nici această propunere nu a fost agreată de premierul român. ”Obiecțiunea că Rusia s-ar simți ofensată în cazul când România ar depozita tezaurul în altă țară a fost din nou ridicată – scrie Mihail Gr. Romașcanu. Însă ”pachetul de propuneri” pe care pe semne bătrânul bancher îl avea în buzunarul de la vestă, nu se epuizase. Așa încât Maurice Blank ”nu s-a lăsat învins”. ”Bine a continuat el – notează Mihail Gr. Romașcanu, urmărind ”pachetul” de propuneri al bancherului – în acest caz am putea recurge la următoarea combinație care să scoată România din joc. Vom spune guvernului rusesc că România încheie la Londra un împrumut important și că în acest scop ni se cere ca ”gaj” Tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez ca să confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea Tezaurului nostru într-o țară neutră”.
NICI DUMNEZEU NU L-A CLINTIT
Dar, politicianul n-a primit nici această propunere. În final, excedat de reticența, de inflexibilitatea premierului, bătrânul bancher ar fi făcut un ultim apel ce demonstra că ajunsese la capătul răbdării. ”Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteți în Rusia!” (subl. ns.) Dar nici această formulare fermă, ce suna aproape ca un strigăt, ca un ultimatum, n-a fost luată în seamă! Nu este greu să ne imaginăm cum a decurs întâlnirea ”de taină” a celor două personalități ale spațiului public românesc al acelor ani. A fost, am putea spune un ”dialog al surzilor”. Fiecare dintre cei doi interlocutori a rămas pe poziția sa. Bancherul nu ieșea din corsetul viziunii sale financiare, uitând poate, că era război, și că un drum pe Mare era nesigur. Ceea ce, premierul, politicianul, nu uita. Dimpotrivă! Căci Rusia era aliatul militar al României. Un aliat (nesigur, așa cum avea să se vadă curând) într-un război ai cărui sorți de izbândă, atunci, când cei doi bărbați se întâlniseră în taină, erau greu de prevăzut. ”Ultima propunere – notează Mihail Gr. Romașcanu – a avut aceeași soartă ca și celelalte. Tezaurul nostru a fost pus în siguranță acolo unde nesiguranța era atotstăpânitoare”. (subl. ns.) Adică Rusia! Decelat acum, după mai bine de un secol, dialogul dintre cele două personalități însemnate ale spațiului public românesc, este aproape incredibil. El demonstrează înțelepciunea și premoniția bătrânului finanțist, Mauriciu Blank, dar și luciditatea (amară), încăpățânarea, inflexibilitatea experimentatului politician Ion I. C. Brătianu aflat acum în menghina unor evenimente inexorabile care depășeau voința lui politică, puterea sa de decizie. Opinia sa intimă? Ahhhhhh! Ea nu conta! Dar întâlnirea de taină cu bătrânul bancher, Mauriciu Blank, îi va fi fost de folos. El avea astfel, încă o dovadă că iată, în ”cetate” erau și alte linii de gândire privind calea aleasă pentru punerea în siguranță a Tezaurului României. Că erau și alte modalități de percepție și alte ”voci” ce se doreau auzite. Dar – după cum se vede – nu erau!
”JORJ” – ERA LA CURENT CU EVENIMENTELE
Asemenea ”voci sceptice” existau nu numai în cercurile politice și financiare ale societății românești ce luase drumul pribegiei. George Enescu avea să le audă chiar în familia sa, familia Cosmovici .”Jorj (așa era alintat George Enescu în familia unchiului său, Leon Cosmovici – n. ns.) era la curent cu toate evenimentele zilei și chiar cu cele diplomatice datorită relațiilor pe care le avea cu persoane din guvern, ori cu șeful Misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot și cu contele St. Aulaire, Ministrul Franței în România. Astfel, într-o zi – scrie Alexandru Cosmovici – el ne-a adus vestea că s-a hotărât transferarea în Rusia a tezaurului Băncii Naționale, împreună cu toate bunurile particularilor depuse în seifurile Băncii în momentul refugiului din București” (Alexandru Cosmovici, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București, 1990, p. 22). Din cercurile pe care le frecventa tânărul muzician era la curent cu preocupările ce existau în rândurile guvernanților români privind stabilirea localităților de pe teritoriul Rusiei unde aveau să se refugieze Casa Regală, Guvernul, Parlamentul, Comandamentul Militar Central, Crucea Roșie Română, Banca Națională a României, înalți funcționari ai statului român, magistrați, etc., etc., ”în cazul în care și Moldova ar ajunge să fie cuprinsă de germani”. (ibid. Alexandru Cosmovici, op. cit. p. 23)
TEZAURUL SĂU
Contaminat de asemenea ”știri” tânărul muzician nu putea rămâne liniștit. Avea și el tezaurul său: manuscrisele. Erau singurele sale bunuri de care pentru nimic în lume n-ar fi dorit să se despartă, necum să le piardă. Le ținea într-un seif la Banca Națională a României. Erau partituri sau manuscrise ale unor lucrări recente precum ”Simfonia a II-a”, ”Suita a doua pentru orchestră”, Primul ”Cvartet pentru pian”. De asemenea primele ciorne de libret și primele schițe ale operei sale Oedip. Se aflau acolo și lucrări de tinerețe. Îngrijorările sale erau nutrite și de ceea ce se spunea într-un cerc mai restrâns, intim, în cercul iubitei sale, prințesa Maria Cantacuzino. Maruka, așa cum era ea alintată în saloanele mondene pe care le frecventa, fusese cuprinsă și ea de ”val”. Aflată în refugiu la Iași și integrată în activitatea Crucii Roșii Române care-i dăduse pe mână chiar un spital pentru răniții de pe front, Maruka era una dintre puținele doamne din înalta societate ce câștigaseră simpatia și prețuirea Reginei Maria. Datorită acestui fapt, avea și ea ”sursele” sale, obținute din cercurile cele mai înalte ale societății românești bulucită la Iași.
MARUKA A DECIS
Maruka era la curent cu planurile privind organizarea unui nou transport în Rusia cu alte valori ale Tezaurului României. Mai pragmatică, mai energică, mai detașată, poate, prințesa Maria Cantacuzino și-a adunat cu grijă bunurile cele mai de preț pe care le adusese cu ea în refugiu: covoare, argintărie, blănuri de zibelină, de hermină, de chinchila, bijuterii, dantele, etc. etc. Le-a așezat cu grijă în lăzi pe care le-a cetluit cu ceară și și-a scris numele. Erau ”bunuri” cu o mare încărcătură sentimentală și, din acest punct de vedere, valoarea lor era inestimabilă. În acele lăzi, cetluite cu ceară, prințesa Maria Cantacuzino, închidea clipe de viață cu speranța că ele nu se vor pierde și că astfel se vor păstra peste timp. Din nefericire – așa cum avea să noteze mai târziu în memoriile sale – nu le-a mai văzut niciodată! (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Edția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 320-321) .
DILEMA MUZICIANULUI
Tânărul muzician se afla astfel sub presiunea ”valului” ce cuprinsese toată suflarea ieșeană, mai ales elitele aflate în refugiu. Nu se putea decide. Să-și trimită – și el – ”tezaurul său personal”, manuscrisele, în Rusia? Dilema sa era cu atât mai mare cu cât în urmă cu câteva luni, în februarie, făcuse o călătorie la Petrograd, unde se dusese (ce naiv sau ce curaj!) să strângă bani pentru sinistrații de război și unde nimerise în tumultul evenimentelor de stradă și văzuse o revoluție pe viu! Iar tăvălugul schimbărilor sociale și politice din Rusia era abia la început. Țarul abdicase, țarismul căzuse, dinastia Romanov intrase în lada strâmtă a istoriei, bolșevicii prindeau aripi. În aprilie, Lenin venise din exil și ”masele”, ah ”masele”, acest lut greu, pe cât de mult, pe atât de ușor de modelat, îl ascultau năucite de elocința lui, de obiectivele mărețe pe care le lansa. Îl aplaudau frenetic și îl urmau orbește. Ce mai era sigur în Rusia? Rusia era acum, ca o mare agitată, ca o mare ce-și aruncă hula neagră din adâncuri, la suprafață. Să-și arunce ”sufletul”, creația sa de până atunci, manuscrisele, care erau ”tezaurul” său personal, în această ”mare agitată” care devenise Rusia? Să-și trimită manuscrisele în Rusia? Avea nevoie de un sfat! De un îndemn! De argumente ca să-și alunge îndoiala din suflet. Cui să le ceară? Marukăi? În niciun caz! Ea se lăsase cuprinsă de ”val”! Își adunase toate ”bunurile”, acele nimicuri femeiești – blănuri, covoare, bijuterii, scrisori și poze de familie – aduse cu ea în valizele cu care plecase în refugiu. Le aranjase în lăzi pe care-și scrisese numele și le cetluise cu ceară roșie! Cui să ceară sfatul – se va fi întrebat tulburat tânărul muzician! Poate lui ”Moș” Leon, unchiul său, fratele mamei sale?
Cum a decurs această întâlnire și ce sfaturi i-a dat ”Moș” Leon nepotului său? Citiți episodul următor din serialul nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (3) Moș Leon. Citiți!
