Episoadele care urmează fac parte dintr-un studiu mai amplu consacrat Conferinței Compozitorilor și Muzicologilor din România care a avut loc la București în zilele de 21-22 octombrie 1949. Conferința a fost pregătită de Matei Socor, membru al Societății Compozitorilor Români și, în același timp, președintele Radiodifuziunii Române, împreună cu o echipă de colaboratori – compozitori și muzicologi – membri ai Societății Compozitorilor Români, coagulați în jurul său. După 23 august 1944, aceștia făcuseră o piruetă spectaculoasă: intraseră în slujba Partidului Comunist Român – ca membri ori doar ca simpatizanți – și deveniseră ”soldați credincioși” ai Partidului. Iar această ipostază le netezise drumul spre omul care – în curând, în urma Conferinței – avea să devină personajul cel mai important (și mai fanatic) în aplicarea ”liniei” Partidului și în domeniul creației muzicale românești: Matei Socor.
STRATEGIA – LOR
Conferința din 21-22 octombrie 1949 – prima conferință pe Țară a muzicienilor din România în perioada postbelică – trebuia să fie primul pas, fundamentat pe documente programatice, al aplicării ”liniei” partidului și în domeniul creației muzicale românești. Aceasta însemna demolarea vechii structuri organizatorice a breslei muzicienilor români, precum era Societatea Compozitorilor Români, înființată în anul 1920, și înlocuirea ei cu o nouă structură, după model sovietic, numită Uniune. Ea însemna, de asemenea, aprobarea unui nou Statut și evaluarea creației muzicale românești din perspectiva esteticii marxist-leniniste, a realismului socialist. Pusă în practică în campania de pregătire a Conferinței, apoi în cadrul Conferinței, prin Rapoartele și Documentele ei programatice, această strategie a însemnat preluarea ad-litteram a unor dogme și metode elaborate în cabinetele secrete moscovite, orientarea creației muzicale românești către ”Răsărit”, distanțarea de valorile ”Apusului”, punerea ”la zid” a unor mari compozitori români și a creației lor. Organizatorii Conferinței – plasați în tot felul de Comitete și ”Comiții” – au avut ca…. îndreptar experiența sovietică. Ei au pregătit Conferința ghidându-se după metodele și principiile politice moscovite. Rapoartele generale – precum Raportul susținut de Matei Socor, Raportul la Statut, susținut de Zeno Vancea și Raportul privind specificul național în creația muzicală, susținut de Constantin Bugeanu – cât și Rezoluția și Statutul – au fost expresia concretă a obedienței cu care organizatorii Conferinței au preluat conceptele și directivele unor documente moscovite.
OK-UL TOVARĂȘEI ANA
Sub impactul acelorași concepte au fost gândite – (”gândite” ?????) – și discursurile care aveau să fie susținute în timpul Conferinței de către cei ”aleși”. ”Aleșii” erau cei care trecuseră prin etapele de ”verificare” de către ”tovarășii de la partid”, cea mai înaltă (dar secretă) fiind aceea făcută de Ana Pauker. Pentru susținerea acestor discursuri au fost alcătuite ”punctaje” care trebuiau să fie respectate întocmai. Să precizăm că ”aleșii” – care figurau pe lista celor ce urmau să ia cuvântul în a doua zi a Conferinței – ”lista lui Socor” – nu erau niște anonimi, niște ”neica nimeni”. Dimpotrivă! Ei erau muzicieni care se afirmaseră – deja – în spațiul muzical românesc. Ei erau compozitori ”cu operă”, profesori universitari cu o îndelungată activitate la catedră, autori ai unor volume de scrieri teoretice destinate învățământului universitar muzical și cu multe serii de studenți care îmbogățiseră rândurile creatorilor români. Ei erau personalități ale vieții muzicale românești contemporane, personalități pentru care ”partidul” manifesta un interes deosebit întrucât prezența lor pe orbita sa ar fi dat un plus de legitimitate strategiei sale politice în domeniul creației muzicale românești. În viziunea liderilor politici staliniști aflați la guvernarea României, aceste personalități erau – cum se spune – precum ”Perlele Coroanei”. Pentru a le capta, pentru a le atrage și menține pe ”orbita” sa, ”partidul” își va pune în mișcare toate mijloacele - venituri materiale, titluri științifice, decorații, funcții, posturi la catedre universitare, prime audiții, promovarea creației artistice în programele Radiodifuziunii române, deschiderea porților Academiei Române, etc., etc., Iar pentru toate acestea ”partidul” nu dorea nimic altceva decât ca cei ce intrau pe ”orbita” sa, să sprijine strategia sa. Cum? Prin creațiile lor artistice, prin discursuri, dezbateri, etc., etc.,
CLIȘEELE LUI SOCOR
Aceasta era, desigur, și viziunea lui Matei Socor. Sub impactul acestei viziuni procedase el atunci când își alesese oamenii cu care dorea să pornească la drum – ”drumul” pe care-l știa deja, acela de viitor președinte al breslei muzicienilor români. Sub impactul acestei viziuni își aplecase privirea asupra muzicienilor români și scotocise prin biografiile lor – mânat de un interes (parșiv) nu pentru realizările lor artistice, cât mai ales, pentru orientările lor politice. Sub impactul acestei…viziuni procedase el atunci când întocmise liste, supervizase criterii de promovare și punctaje pentru discursurile ce aveau să fie susținute de la tribuna Conferinței. Sub impactul acestei viziuni procedase el atunci când își alesese ”oamenii de încredere”. Unul dintre cei ”aleși” – era Marțian Negrea! Pentru Matei Socor, muzicianul ardelean era încă unul dintre acele exemple care demonstrau că din rândurile poporului se puteau ridica elemente valoroase, că la sat nu se născuse numai veșnicia, așa cum formulase un mare poet și filozof al culturii române, Lucian Blaga (pus la index de către comuniști) ci iată, se născuseră și… muzicieni! Prin originea sa….sănătoasă (țărănească), Marțian Negrea putea fi așezat alături de alți muzicieni de mare prestigiu ai momentului care – și ei – se ridicaseră din rândurile…poporului! Studiind ”dosarul” muzicianului român, Matei Socor va fi constatat cu încântare că exemplul acestuia confirma, fără putință de tăgadă, justețea unuia dintre principiile de bază ale politicii de cadre a Partidului Comunist Român – principii pentru aplicarea cărora domnia sa lupta fără ostenire și care avea un singur nume: dosarul!
DILEMELE LUI SOCOR
Pentru discursul pe care urma să-l țină, Marțian Negrea primise în plic – așa cum primiseră toți ceilalți vorbitori – un ”punctaj”. Aflat la ”butoane” și în cea de a doua zi a Conferinței – zi consacrată (pe hârtie) dezbaterilor – Matei Socor, care ”moșise” întreaga Conferință, se va fi întrebat: avea să respecte Marțian Negrea acest punctaj? Acceptase el ”linia” partidului? Era el de acord cu principiile esteticii marxist leniniste, cu realismul socialist, cu proletcultismul și pro sovietismul promovate de Partidul Comunist Român? Era el dispus să facă o ”piruetă” și să includă în creația sa și lucrări cu mesaj proletcultist? Era el gata să facă ”pactul cu diavolul” și să se alăture celor care-l făcuseră deja? Ceva, ceva, în această privință aflase Matei Socor în perioada de pregătire a Conferinței, când trecuse prin ”sită” personalitățile muzicale ale momentului pe care le dorea a fi ”mâna sa dreaptă”. Atunci analizase ”dosarul” muzicianului, etapele devenirii personalității sale artistice și universitare, palmaresul său componistic și, îndeosebi, cel din primii ani postbelici. În această privință, oglinda cea mai fidelă erau acele LISTE pe care aparatnicii Societății Compozitorilor le alcătuiseră cu creațiile recente ale compozitorilor români – adică cele realizate de după 23 august,1944.
PRIMELE SEMNE
Studiind aceste LISTE, Matei Socor avusese o oarecare surpriză. În 1949, pe LISTA celor care scriseseră cântece cu mesaj proletcultist – imnuri, ode și cantate – numele muzicianului ardelean NU SE AFLA. El se afla, însă, pe LISTA celor ce scriseseră ”muzică cultă”. Continuând investigația sa, Matei Socor observase că numele lui Marțian Negrea NU SE AFLA nici pe acea LISTĂ olografă secretă care cuprindea numele muzicienilor membri de partid (ai Partidului Comunist Român, firește). Și nu se afla acolo întrucât – în anul de grație 1949 – distinsul muzician nu era membru de partid. Concluzia lui Matei Socor? Iată, în 1949, deși trecuseră patru ani de la instaurarea Partidului Comunist la putere (6 martie 1945) Marțian Negrea – nu făcuse pasul spre ”partid”. Se ținuse departe de politică. Până acum – constata cu oarece speranță – Matei Socor. Până acum! Dar viitorul? Se va fi întrebat, în sine, distinsul politruc Matei Socor! Ehhhhh,….viitorul! Viitorul….putea aduce surprize – își va fi răspuns domnia sa, cu oarece speranță! Ori – ori! Ori departe de ”partid”- ori împreună cu el, adică în rândurile lui! Cu toate acestea, Matei Socor nu putea să ignore datele certe aflate în aceste LISTE. Pentru urechea sa – de politruc fanatic, nu de muzician – ele erau semnele unei atitudini pe care avea s-o afle în viitor. Ceea ce era cert, era că Marțian Negrea nu putea fi cuprins în limitele unui ”clișeu”, un clișeu construit pe principiile strategiei politice a Partidului Comunist Român.
ÎN CUMPĂNĂ
Dar, anii care au urmat vor pune în cumpănă dilemele pe care distinsul ”prezident” Matei Socor le va fi avut în dimineața zilei de 22 octombrie 1949! Căci muzicianul Marțian Negrea nu putea fi cuprins într-un ”clișeu” îmbibat de dogmele proletcultiste. Da! Marțian Negrea avea într- adevăr o origine țărănească dar aceasta însemnase angajarea sa, de mic copil, într-o luptă tenace pentru depășirea limitelor sociale și economice, pentru înfrângerea prejudecăților, a neajunsurilor materiale, pentru efectuarea unor studii la școli înalte, pentru afirmarea talentului său nativ, pentru integrarea sa în elitele muzicale ale timpului său și recunoașterea valorii palmaresului său artistic și didactic. Viața sa n-a fost un drum presărat cu petale de trandafiri. Iar traseul său artistic și universitar – nici atât. El va rămâne credincios crezului său artistic chiar și în vremuri tulburi, alunecoase, atunci când compromisul bătea la ușă în fiecare dimineață. Dârz, consecvent și răbdător, muzicianul își va urma calea. Și va trece, astfel, prin vremi! Cum? Pentru a afla – să întoarcem primele pagini ale biografiei sale, să mergem la obârșia muzicianului, la rădăcini! Sau, mai nou, cum le plăcea culturnicilor și politrucilor comuniști să spună – dosarul. Să citim, deci, episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (2) Dosarul, dosarul! Citiți!
