O NOUĂ PARADIGMĂ EXISTENȚIALĂ
În urma evenimentelor din vara anului 1940, Marțian Negrea se rupe dureros de viața sa artistică și didactică desfășurată cu dăruire în spațiul cultural clujean. El părăsește Clujul intrat, ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, sub stăpânirea Ungariei horthiste. Alege, nu Sibiul – unde se refugiaseră elitele culturale clujene – ci Timișoara. Familia sa – soția Cornelia, împreună cu cei trei fii, Marian, Sorin și Alexandru – se stabilește la Timișoara – iar muzicianul la București. A fost o dureroasă decizie, dar Bucureștiul oferea muzicianului o catedră la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Prin decesul compozitorului și profesorului Ion Nonna Otescu catedra acestuia rămăsese vacantă. Pentru ocuparea ei existau mai mulți pretendenți dar, datorită palmaresului său artistic și universitar, muzicianul ardelean a fost cel ales. Transferul i-a fost aprobat de forurile competente ale Ministerului Artelor dar și ale Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică, unde postul de Rector era ocupat de una dintre cele mai strălucite personalități ale spațiului muzical românesc al acelor ani: Mihail Jora. Și astfel, în toamna anului universitar 1941, Marțian Negrea își va începe activitatea ca profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București. La București este primit cu simpatie și respect. După cum precizează distinsul profesor Vasile Vasile – autorul unei sinteze de excepție privind viața și activitatea lui Marțian Negrea, muzicianul ardelean este primit ”cu căldură” iar la prima întâlnire cu Consiliul profesoral ”este aplaudat cu însuflețire” (Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea, reprezentant de frunte al muzicii românești și al spiritualității ortodoxe, Editura Andreiană, Sibiu, 2021, p. 80). Aici, Marțian Negrea va preda Armonia și Contrapunctul și va continua munca – începută la Cluj – de redactare unor noi Tratate teoretice.
UN NOU ÎNCEPUT
Era încă tânăr. Avea 48 de ani și se afla în fața unui nou început. Un început dureros, imprevizibil, asaltat de evenimente politice și militare profunde cu implicații – și urmări nefaste – pentru viitorul tuturor românilor și al Țării. Deci – și al său. Departe de ai săi – soție, copii, prieteni, studenți și colaboratori – Marțian Negrea va îndura cu stoicism toate vicisitudinile aduse de război în viața de zi cu zi a tuturor concetățenilor săi bucureșteni: camuflajul, frigul din case, regimul cartelat al alimentelor, bombardamentele avioanelor inamice, ambițiile dictatoriale ale Generalului Antonescu, controversele politicianiste, deruta și neputința partidelor politice, creșterea gradului de obediență față de Germania nazistă. Pentru orice observator politic era limpede că după plecarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) România intrase sub zodia zeului Marte – zodia războiului. Căci zeul – zgâlțâit din Palatul său clădit pe morminte, cu sânge și lacrimi – începuse să sufle amarnic și spre România! Colegii de breaslă de la Academia din București îl primiseră cu simpatie și aplauze. Muzicianul simțise solidaritatea lor, empatia lor izvorâtă față de un semen împins de evenimente politice străine de viața și profesiunea lui – să-și părăsească locurile natale, casa, biblioteca și cărțile, masa de lucru, pianul, sala de concert, aproape tot, tot. Și, ceea ce era mai dureros, să se rupă de familie – soție și copii. Să fie singur. Singur, într-un oraș nou, aproape necunoscut! Să-și asume povara singurătății! Căci aplauzele, empatia, prețuirea, vorbele frumoase, rămâneau acolo unde fuseseră rostite. Atât. Dar, ele nu țineau de foame. Nici de cald. Nu puteau înlocui viața de familie – cu bune și rele.
AVEA PROIECTE AMBIȚIOASE
Pentru Marțian Negrea, viața în Bucureștiul aflat sub impactul războiului avea să fie plină de dificultăți. După peregrinări prin mai multe locuințe (în strada Emanoil Bacaloglu, apoi în Calea Moșilor) compozitorul a fost nevoit să accepte propunerea lui Mihail Jora care i-a oferit….o sală de curs de la sediul Academiei de Muzică din Strada Amzei. Locul îi asigura muzicianului un acoperiș deasupra capului. Atât. Nu însă și confortul elementar pentru a se așeza la masa de lucru și a scrie. Căci, în pofida vicisitudinilor războiului, a schimbărilor din viața sa – profesională și de familie – muzicianul avea și un program componistic ambițios. În 27 august 1945, el scria prietenei și colaboratoarei sale, Veturia Ghibu din Cluj, aflată acum în bejenie la Sibiu, despre condițiile sale de viață. Distinsul muzician era îndurerat de faptul că îi lipsea un ”confort elementar” și că, datorită acestui lucru, nu mai putea lucra. ”Mă frământă zi și noapte – scria el – nu atâta că n-am un confort elementar, așa cum aș merita la vârsta mea, ci, mă doare nespus de mult, că n-am posibilitatea să lucrez”. (subl. ns.) Îngrijorarea sa era, desigur, justificată, întrucât avea pe ”șantier” un program ambițios. Un program pe care-l dezvăluia cu sinceritate prietenei sale, celebra artistă lirică Veturia Ghibu, cu care colaborase adesea pe podiumul de concert în zilele fericite de dinainte de război. ”Să închei Parastasul (Recviemul-Parastas – operă fundamentală în creația sa de muzică sacră la care începuse să lucreze încă din anul 1938 – n. ns.), să compun o simfonie mare și o sonată pentru vioară și pian – cerută de Maestrul Enescu” (George Enescu – n. ns). Ori – sublinia el – pentru realizarea acestei (acestor – n. ns) lucrări nu mi-ar trebui decât o cameră (subl. ns.) De unde s-o iau, Veturia dragă? Ah! Dacă ai ști câte camere stau neîntrebuințate în București, iar nevoiași ca mine, n-au unde să se adăpostească!” (Veturia Dimoftache, Marțian Negrea, Editura Novum, Iași, 2003, p. 184) Dar, la toate aceste griji și neîmpliniri personale, se adăugau cele care erau provocate de ceea ce se întâmpla în viața cetății.
PULSUL CETĂȚII
Aflat sub frisonul Zeului Marte, muzicianul ardelean urmărea ”viața cetății” – puternic ancorată la aceea a frontului, a victoriilor și pierderilor – mai mult sau mai puțin anunțate. Căci victoriile sau înfrângerile, ofensivele construite în Cancelarii ministeriale sau campusuri militare, sub ochiul aspru și neîndurător al celor doi dictatori de la Berlin și Moscova (Hitler și Stalin), indicau semnele răsturnărilor ce aveau să se producă. Ele indicau viitorul Europei! Ele indicau viitorul politic și social al statelor care se angajaseră în război, ele anunțau configurația politică a Europei postbelice. O Europă care avea să intre – pe trei sferturi – sub pulpana Moscovei. La București, în Capitala Țării – aceste ”semne” se vedeau mai mult decât în oricare parte a Țării. Căci Bucureștiul era inima României. A României Mici, deoarece România Mare, România momentului de glorie al anului 1918, nu mai exista. După rapturile teritoriale suferite în anul 1940 (Basarabia ocupată de Rusia Sovietică, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop și Transilvania de nord, ocupată de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, din august 1940, încheiat sub presiunea lui Adolf Hitler) acea Românie devenise istorie. Ea avea să rămână ca un obiectiv perpetuu în mintea și inima tuturor românilor și pe agenda unor politicieni doritori să obțină simpatia și votul unor mulțimi prea puțin informate asupra jocurilor schimbătoare ale politicii și diplomației! Marțian Negrea fusese împins de război chiar în inima acestei Românii. Și ființa sa – trăia în ritmul bătăilor ei! Aici, în inima Țării, în Bucureștiul unde muzicienii și profesorii de la Academia Regală de Muzică și Artă dramatică îl primiseră cu căldură și aplauze, Marțian Negrea avea să simtă frisonul războiului, frisonul Zeului Marte, și, mai apoi, frisonul înfrângerii – cu toate consecințele sale. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (10) Uriașa povară: Țara sub pulpana Moscovei! Citiți!
