PRIMIT CU VII APLAUZE
Anunțat de la tribună de către distinsul ”prezident” Matei Socor, Marțian Negrea a fost primit ”cu vii aplauze”, semn că se bucura de simpatia și aprecierea participanților la Conferință. Stenograma avea să consemneze acest aspect, așa cum făcuse și în cazul altor ”vorbitori”, precum Sabin Drăgoi, Achim Stoia, etc., etc., Desigur, ei, confrații săi, îl aplaudau pe Marțian Negrea pentru ceea ce era EL în anul de grație 1949 în spațiul muzical românesc! Ei îl aplaudau pe compozitorul, profesorul și pe muzicianul român care cercetase misteriosul și încâlcitul Codex Caioni, scosese la iveală documentele eludate cu încăpățânare de alți muzicologi – în special maghiari – privind obârșia valahă a marelui reprezentant a Renașterii din Transilvania secolului al XVII-lea și selectase de acolo un set de zece cântece în caracter popular românesc! Ei îl aplaudau pe Marțian Negrea, nu pentru discursul ce urma să-l susțină, ci pentru palmaresul artistic și universitar pe care-l avea! Ei îl aplaudau pentru trecutul său! Aceste ”vii aplauze” constituiau și pentru organizatori confirmarea că alegerea lui Marțian Negrea pentru susținerea unui discurs în plenul Conferinței fusese una inspirată. Cu toate acestea, din locul unde se afla în dimineața aceea, Matei Socor se va fi întrebat, cu oarece îngrijorare: avea să respecte Marțian Negrea punctajul întocmit pentru el? Și cu această întrebare în minte, distinsul ”prezident”, aflat ”la butoane” încă de la prima oră a dimineții, își va fi ascuțit auzul și-și va fi concentrat atenția asupra discursului muzicianului ardelean.
FĂRĂ TEMENELE
După ce s-au potolit viile aplauze cu care fusese primit, Marțian Negrea a intrat în subiect ex-ab-rupto. Fără formulările stereotipe și temenelele de rigoare la adresa ”onoratului” prezidiu, la adresa ”onoratei” asistențe, bla., bla., bla., Era semnul că el nu agrea pe cei care se aflau la masa prezidiului care, de bună seamă, fuseseră puși acolo la propunerea lui Matei Socor întrucât își dovediseră, deja, obediența față de acesta, deveniseră ”oamenii săi”, se coagulaseră în ceea ce avea să fie în viitor ”nucleul dur” al președintelui. Marțian Negrea era decis să intre repede în subiect. El ceruse participanților la Conferință permisiunea să arate ”în câteva cuvinte” ”rolul covârșitor pe care îl are melodia, ca elementul cel mai expresiv al limbajului muzical în creația muzicală”. Fixând melodia ca subiect al pledoariei sale, el aborda, în mod subtil, curentele novatoare ale creației muzicale contemporane, datorate acelor mari compozitori europeni, Arnold Schonberg, Paul Hindemith, Alban Berg, Igor Strawinski și alții, ale căror nume nu le rostea. Și astfel, indirect, el își fixa poziția sa în polemica lansată de Matei Socor și acoliții săi împotriva acestor compozitori și curentelor moderne lansate de ei. O polemică de lungă durată, întrucât ea avea să fie continuată în Plenarele Uniunii Compozitorilor, în dezbaterile din cenacle, în studii și articole preconizate și susținute de Matei Socor și acoliții săi.
FĂRĂ DIATRIBE
Să citim stenograma. Pledoaria lui Marțian Negrea privind melodia și rolul său în creația muzicală nu avea nimic agresiv și incriminant. Căci distinsul muzician ardelean nu agrea sarcasmul, diatribele pe care Matei Socor le lansase în cadrul Raportului său susținut cu o zi înainte, în prima zi a Conferinței. Cu o simplitate seducătoare a limbajului, Marțian Negrea lansa opiniile sale despre curentele novatoare ale creației muzicale contemporane europene. Să citim din textul Stenogramei la care am avut acces: ”Urmărind îndeaproape dezvoltarea istorică – spunea domnia sa – vedem că melodia, atâta timp cât n-a fost ruptă de realitate, sau mai precis, atâta timp cât a putut fi gustată de marele public, de popor, rolul său educativ a fost asigurat”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 441/1949, p. 306). Exemplele pe care le oferea participanților erau indubitabile, întrucât ele porneau de la ”marii clasici”- Beethoven, Bach, Haydn ”și urmașii lor, romanticii” care, spunea muzicianul ardelean, ”au fost pe deplin convinși de serviciul imens pe care este chemat să-l presteze melodia în educația muzicală”. ”Muzica acestor titani – preciza Marțian Negrea – trăește (sic!) de sute de ani și va mai trăi foarte mult timp, deoarece a fost creiată (sic!) pentru popor, izvorâtă fiind din cele mai nobile sentimente umane”. (ibidem, loc. cit. p. 306)
MELODIA – REGINA MUZICII
Distinsul muzician ardelean considera perioada când melodia trona ca o regină în educația muzicală, ca un fel de bunăstare. Dar această ”bună stare” se încheiase în urmă cu peste o jumătate de secol. Când s-a produs ceva foarte important – o cotitură! ”Până acum vreo 50 – 60 de ani – preciza domnia sa – când deodată, melodia a luat o cotitură serioasă, rupând orice legătură cu trecutul, cu realitatea”. Marțian Negrea făcea trimiteri către acei compozitori care ”stricaseră” rostul melodiei. Cine erau ei? Erau compozitorii moderni care rupseseră orice legătură cu trecutul, cu realitatea, bla., bla., bla., ”Au apărut – explica Marțian Negrea – compozitori noui (sic!) care s-au numit ”moderni” și care, în goană după o originalitate bolnăvicioasă, au început să compună niște melodii schimonosite care nu sunt în stare să ne spună ceva și care ne provoacă mai degrabă nedumeriri, sau chiar repulsii în loc de mulțumiri sufletești”. (ibidem, loc. cit.)
LE ZICE BINE…”MONȘER”!
Ahhhhhhh! La auzul acestor aprecieri, distinsul ”prezident” Matei Socor va fi fost gata să izbucnească în aplauze! ”Le zice bine, monșer”! își va fi spus domnia sa, în gând, aducându-și aminte de ”zicerile” lui ”nenea Iancu”. Și va fi fost mulțumit, că iată, în discursul muzicianului ardelean nu fusese ocolit ”punctajul” întocmit de către organizatori, sensul dezbaterilor care aveau loc în spațiul public privind valoarea fundamentală a melodiei și caracterul ”nociv” al lipsei melodiei, adică al….atonalismului! Hm., hm., hm., – va fi murmurat în barbă distinsul ”prezident” Matei Socor, mulțumit că ”linia” pe care o dăduse Comitetului de organizare a Conferinței nu dăduse greș! Da! Acel ”punctaj” își jucase pe deplin rolul! Nu mai puțin ”lucrul” pe textele discursurilor care urmau să fie susținute de ”vorbitori”. Căci, iată, și în discursul lui Marțian Negrea, la fel ca și în alte discursuri, frazele ”țintă” care fuseseră puse de către echipa de jurnaliști (citește scribi) de la ”biroul” de presă special organizat, se cunoșteau de la o poștă! Țâșneau! Iar ”vorbitorii”, prudenți, sau docili, sau încredințați că asemenea fraze vor fi repede uitate, căci ”verba volant”, le rosteau așa cum se aflau ele în textele discursurilor pe care le susțineau! În acest punct, eliberat de grijile pe care le avusese la începutul discursului lui Marțian Negrea în privința respectării de către acesta a ”punctajului” întocmit și a textului discursului pe care trebuia să-l țină în fața breslei, distinsul ”prezident” Matei Socor va fi fost mulțumit! Acum, nu mai era îngrijorat! Ca la început!
VORBITORUL – NU BLAMA ”APUSUL”
Marțian Negrea își continua calm discursul, ca și când s-ar fi aflat la una dintre orele sale de la catedră. El nu oferea participanților la Conferință niciun exemplu concret. Nu evoca niciun nume din categoria acelor compozitori moderni care, prin creațiile lor, determinaseră o cotitură serioasă în istoria modernă a creației muzicale. Nu arăta pe nimeni cu degetul! Nu punea pe nimeni la stâlpul infamiei! I se părea suficient că făcuse acea precizare foarte importantă, indicând cotitura istorică pe care acești compozitori o determinaseră în creația muzicală contemporană! Sub greutatea acestei aprecieri, adjectivele acelea – folosite de Matei Socor în Raportul său din prima zi a Conferinței, privind creațiile compozitorilor moderni – care făceau ”tabula rasa” din legile melodiei, căzuseră unul după altul, precum popicele într-o sală de joc! Și, bazându-se pe cultura profesională a confraților săi muzicieni, pe inteligența lor, pe capacitatea lor de a ”citi printre rânduri”, el nu rostea, la scenă deschisă, numele unor compozitori care erau autorii acelei cotituri istorice pe care o invocase – precum Arnold Schonberg, Paul Hindemith, Alban Berg și alții. Nu voia să ”zgârie” prea mult urechile ”tovarășului” prezident Matei Socor și ale acoliților săi, nu voia să le stârnească sfânta lor ”mânie proletară” împotriva tuturor valorilor ”Apusului” pe care-l considerau acum, putred și decadent, uitând că ei înșiși se formaseră, sorbiseră din frumusețile și valorile acestui ”Apus”!
DAR NU UITA DE…”RĂSĂRIT”
Dar textul discursului pe care trebuia să-l susțină îl ”trăgea de mânecă”. Acel ”punctaj” întocmit pentru domnia sa îl trimitea – volens/nolens – la exaltarea valorilor ”Răsăritului”! ”Vechea melodie cu care ne-au obișnuit marii clasici și romantici”, spunea de la tribuna Conferinței Marțian Negrea, urmărind în continuare textul discursului său, ”a fost înlocuită cu niște frânturi ritmice cu aspect grotesc, caricatural, fără nicio noimă, absurde” (ibid. loc. cit.) O adevărată anarhie! Dar, slavă Cerului, această anarhie a fost oprită la timp. Cine erau cei care salvaseră creația muzicală de ”anarhia” înspăimântătoare și păguboasă pe care o declanșaseră acei ”noui (sic!) compozitori” care erau considerați moderni? Aici, discursul distinsului muzician, deschidea larg fereastra! Era o fereastră deschisă spre Răsărit. Căci, în anul de grație 1949, dinspre Răsărit venea nu numai lumina – cum declarase un mare scriitor român (Mihail Sadoveanu), luat și el de ”val”, intrat și el în capcana proletcultismului și pro sovietismului promovat de liderii politici staliniști instalați la guvernarea României – ci iată venea și salvarea! Salvarea melodiei! Salvarea muzicii și a scopului ei primordial: educația maselor! ”Această anarchie (sic!) în domeniul artei muzicale luase niște proporții înspăimântătoare – spunea Marțian Negrea – și cine știe unde ar fi răbufnit și ce pagube ar fi făcut dacă ea nu era oprită la timp de către Rezoluția din Februarie a C.C. al P.C (b) al U(niunii) S(ovietice)” (ibid. loc. cit. p. 306). Cine o elaborase, ce idei miraculoase (???!!!) conținea această Rezoluție de a putut ea să fie…. salvatoarea muzicii, a melodiei? Marțian Negrea nu spunea! El pornea de la premisa că cei care-l ascultau auziseră de acest document, îl cunoșteau. Și poate că nu greșea!
ELOGIUL REZOLUȚIEI – UN TRUC?
De la lansarea acestei Rezoluții, care avusese loc în februarie 1948 la Moscova, și până acum, când Conferința compozitorilor avea loc (era octombrie 1949) trecuse mai bine de un an, timp suficient ca un asemenea document să fie cunoscut, întors pe toate fețele, citit, și mai ales, învățat. Pe de rost – dacă s-ar fi putut! Iar unii – precum erau organizatorii Conferinței, în frunte cu Matei Socor, care era promotorul organizării acestui eveniment în viața breslei compozitorilor români – și-l însușiseră bine și acum trecuseră la aplicarea lui. Cât despre cunoașterea acestui document de către liderii comuniști aflați în sferele înalte ale puterii comuniste nu existau niciun fel de îndoieli! Ei erau aceia care-l promovau, care-l impuneau prin intermediul culturnicilor și politrucilor lor. În discursul rostit de Marțian Negrea erau relevate consecințele benefice (????) ale acestui document. ”Mulțumită intervenției energice a Partidului Comunist din URSS, noi astăzi suntem pe calea cea mai bună de a reveni la matcă, la adevăr, la realitate”, bla., bla., bla., Textul citit de distinsul compozitor Marțian Negrea explica participanților la Conferință că această Rezoluție a fost ”emanată dintr-un adânc sentiment de dragoste față de ideia (sic!) socialistă” și că ea a trebuit să vină ”tot din URSS, țara în care s-au plămădit operele nemuritoare ale lui Glinka, Ceaikovski și a(le) ”grupului celor cinci”. Uffffffffffff! Această frază părea ruptă din cel mai grosier limbaj de politruc. Și era expresia compromisului – cel mai cel – pe care distinsul muzician fusese nevoit să-l facă!
DAR TRUCUL- NU PUTEA FI ASCUNS
Pentru participanții la Conferință această frază nu era altceva decât o frază împrumutată, pusă acolo ca să ”dea bine”. Un truc! Și era limpede că distinsul muzician ardelean nu putea fi autorul lui. El nu era un culturnic stalinist. Cuvintele scrise pe foile discursului său nu făceau parte din vocabularul său. Era străin de ele. El nu era un politruc. Ci un compozitor, un profesor, un artist! Da, așa era! Dar iată, acum, în acest octombrie târziu, fusese pus într-o situație delicată: să susțină un discurs pentru care primise un ”punctaj”, un ”punctaj” care îi indica ce să spună. Dacă ar fi fost după voia sa discursul său despre problema melodiei ar fi arătat altfel, cu totul altfel. El ar fi fost gata să facă recurs la istorie! El ar fi fost gata să arate cum s-a născut curentul novator care detronase melodia. El ar fi fost gata să prezinte pe creatorii acestui curent, inclusiv operele lor! El ar fi fost gata să demonstreze de ce acest curent putea fi socotit ca o ”cotitură” în istoria creației muzicale contemporane! Da! Dar, o asemenea abordare ar fi fost posibilă dacă s-ar fi aflat la catedră în fața studenților săi și nu la tribuna unei Conferințe! O Conferință unde nu era loc pentru dezbateri științifice ci pentru discursuri politice! Discursuri care trebuiau întocmite după un anumit ”punctaj”! Un ”punctaj” din care nu puteai ieși neștirbit, așa cum n-ai fi putut ieși – întreg – dacă ai fi fost aruncat în Patul lui Procust! Distinsul muzician ardelean simțea strânsoarea corsetului în care fusese împins prin ”punctajul” primit! Simțea cum îl strângea ”patul lui Procust”! Căci discursul său nu se încheiase! Ce urma să spună, în continuare, confraților săi? Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (17) ”Răsăritul” – far călăuzitor! Citiți!
