COHORTA DE SCRIBI
Să urmărim mai departe cum a ”curs” discursul distinsului muzician ardelean, Marțian Negrea. În acest punct o întrebare se pune: va fi fost acest ”discurs” – un discurs întocmit de domnia sa pe baza acelui ”punctaj” primit în plic? Iată o întrebare la care nu avem răspuns! Și aceasta, din cauză că în dosarul de arhivă la care am avut acces, Dosarul 441/1949 din Fondul Uniunii Compozitorilor, au fost strânse doar stenogramele lucrărilor Conferinței compozitorilor din 21-22 octombrie 1949. Textele (ciornele) discursurilor prezentate de ”vorbitori” în a doua zi a Conferinței nu se află în acest Dosar și nici în alte Dosare consacrate Conferinței la care am avut acces! Astfel, neavând aceste texte/ciorne, neavând însemnări olografe, intervenții în text, adăugiri, ștersături, etc., etc., nu știm cu precizie dacă ele au fost elaborate de către cei care le-au susținut sau, în virtutea practicilor instituite de diriguitorii propagandei comuniste, le vor fi fost trimise ”în plic”. Căci în sistemul de propagandă al puterii comuniste exista o cohortă de ”scribi” ce alcătuiau textele discursurilor ce urmau a fi susținute de culturnicii și politrucii comuniști. Urmărind cu atenție Stenograma discursului rostit de Marțian Negrea de la tribuna Conferinței credem că distinsul muzician va fi fost – și el – ”beneficiarul”(????) acestui sistem. El va fi primit ”în plic” nu numai ”punctajul” ci și textul discursului pe care avea să-l susțină! Această opinie se bazează pe faptul că în Stenograma discursului său se găsesc fraze, aprecieri, formulări care erau străine distinsului muzician. Am avut ocazia unei/unor constatări similare studiind și alte documente aflate în Dosarele de arhivă consacrate Conferinței muzicienilor din România din octombrie 1949. De ce ar fi fost altfel în cazul lui Marțian Negrea? În consecință, credem că pentru ceea ce a spus în continuare de la tribuna Conferinței, trebuie să acordăm distinsului muzician circumstanțe atenuante! Așa dar, să urmărim, în continuare cum a curs ”discursul” lui Marțian Negrea!
FORMALIȘTII – ESENȚA RĂULUI
Odată încheiat elogiul la adresa Rezoluției Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice în probleme muzicale, din februarie 1948, care…. salvase (?????) melodia, melodia regina creației muzicale din toate timpurile, bla., bla., bla., acum, erau scoase în evidență valorile muzicii clasice ruse. Conform Stenogramei la care am avut acces, în textul citit de Marțian Negrea se sublinia că muzica clasică rusă se bazează pe melodia populară deoarece aceasta, melodia populară, este ”strâns legată de realitate”. ”Tocmai această realitate face muzica clasică rusă adânc realistă, umană, istorică, progresistă”. Măiculițăăăăăă! Câte adjective! În acest punct erau luați în vizor formaliștii care aveau o influență nocivă asupra muzicii. ”Formaliștii fug de realitate – se spunea în textul citit de distinsul muzician – ceea ce înseamnă că ei ocolesc melodia populară, folclorul ca isvor (sic!) de inspirație melodică” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 441/1949, p. 307). Era limpede că formaliștii erau esența răului și că n-aveau niciun viitor. Care era atitudinea cea mai potrivită față de formaliști? Exista o soluție? Daaaaaa! Exista!
FORMALIȘTII – ACESTE ELEMENTE NETREBNICE
Textul discursului distinsului muzician avea soluția! ”Dacă acești formaliști, care ar mai exista, s-ar dovedi incorigibili (….) inapți de a fi aduși la realitate” – declara Marțian Negrea de la tribuna Conferinței – ei trebuie să fie lăsați ca ”niște elemente netrebnice care se vor elimina singure din mediul socialist – care nu le aparține”. Ahhhhhhh! Când am citit această formulare – ”elemente netrebnice” – mi-a venit să râd. Poate vor fi râs (pe sub mustață) și cei din sală, cine știe! Stenograma nu consemnează nimic. Sau le va fi înghețat zâmbetul pe buze și sângele în vine, auzind de la tribuna unei Conferințe naționale asemenea enormități! Ori îl vor fi privit cu milă, sau cu dispreț (???), pe distinsul muzician ardelean, cunoscut și admirat pentru sobrietatea și probitatea sa profesională. Formaliștii – se spunea mai departe în discursul rostit de Marțian Negrea – erau niște ”compozitori decadenți” care ”nu pot fi de niciun folos poporului, deoarece prin muzica lor antirealistă, decadentă, ei nu dovedesc altceva decât lipsa de inspirație, de talent, mascate printr-o tehnică formală”. (ibidem. loc cit. p. 307)
EXISTA ALTERNATIVA!
Dar consecința nocivă a lipsei de ”legătură cu poporul” pe care o promovau formaliștii putea fi evitată. Exista alternativa! Una frumoasă și nobilă! Aceasta era – ați ghicit – legătura cu poporul! Contactul viu! Fidel textului discursului pe care-l avea de citit, Marțian Negrea spunea: ”Cu atât mai frumoasă și mai nobilă va fi sarcina compozitorilor care trăesc (sic!) într-un viu contact cu poporul” întrucât, ei, compozitorii, erau ”chemați ca să-l ridice la luminișul culturii și al civilizației” (ibidem, loc. cit. p. 307). Această izbândă era posibilă și în România! Dar, cu condiția ca ei, compozitorii români, să urmeze experiența și sfaturile compozitorilor ruși și sovietici. Textul discursului distinsului compozitor preciza: ”Această măreață operă le va fi mult ușurată (compozitorilor români – n. ns.) dacă vor urma sfaturile și experiența acelora cari (sic!) au format cea mai frumoasă școală de muzică națională: școala rusă”! (subl. ns.)
ȘCOALA RUSĂ – IZVORUL NESECAT
Dar șirul exemplelor benefice privind valorile experienței sovietice și ale școlii ruse nu se încheiase. Această experiență trebuia folosită de compozitorii români interesați de valorile creației populare. ”Compozitorii noștri – spunea Marțian Negrea – au la îndemână o incomensurabilă bogăție (….) de o valoare indiscutabilă” (ibidem, loc. cit. p. 307). Dând glas aprecierilor consemnate în text, distinsul muzician arăta că din ”acest material bogat” care este folclorul, compozitorii puteau să-și formeze ”un grai muzical al lor” dar acesta trebuia ”să se identifice cu acela al poporului”. Din nou, textul discursului îl trimitea pe distinsul muzician ardelean la exemplul muzicii ruse și sovietice. ”Folosind exemplul muzicei (sic!) clasice ruse și a(l) celei realist-socialiste sovietice, compozitorii noștri trebue (sic!) să îmbrace conținutul socialist al creațiilor lor (….) într-o formă melodică potrivită, într-un limbaj melodic nou, românesc”. Primordială era ”cunoașterea și înțelegerea justă și aprofundată a melodiei populare” care – preciza muzicianul ardelean – ”constitue (sic!) un isvor nesecat de inspirație pentru limbajul melodic al compozitorilor noștri”. (subl. ns.) Marțian Negrea atrăgea atenția confraților săi interesați de folosirea folclorului în creațiile lor, asupra riscurilor care pândeau la tot pasul. ”Înșirarea mai multor melodii într-o ordine oarecare” nu va da ”o compoziție bună”! Nu, nuuuuu! – declara ferm distinsul muzician. ”Compozitorii noștri trebue (sic!) să cunoască limba melodică” și ”conținutul cuvintelor, și pe urmă să se așeze la masa de lucru”, bla., bla., bla.,
ȘI PUNCT!
Explicațiile distinsului muzician privind transpunerea valorilor muzicii populare în creațiile componistice erau, desigur, izvorâte și din experiența sa personală. Creațiile sale muzicale de până atunci erau dovezi peremptorii care nu mai trebuiau demonstrate! Participanții la Conferință știau. Știa și distinsul muzician ardelean care a pus punct discursului său. Un discurs în care se aflau fraze stereotipe, izvorâte din cel mai penibil limbaj proletcultist, străine principiilor sale creatoare, concepțiilor sale artistice. Astfel se încheia pledoaria pentru melodie și răfuiala – deșartă – cu două dintre curentele moderne, novatoare ale creației muzicale contemporane: cu atonalismul și formalismul. Pentru un observator atent, era limpede care era sursa de inspirație a acestei ”răfuieli”! Breasla – la curent cu dezbaterile din spațiul public lansate de Matei Socor și acoliții săi, la curent cu schimbările politice și sociale care avuseseră loc în spațiul european și implicit în România, schimbări care plasaseră România sub ”pulpana” Moscovei – înțelegea. Înțelegea compromisul pe care-l făcuse Marțian Negrea citind acel discurs. Și breasla – tăcea.
APLAUZE RECI
La final n-au mai fost acele vii aplauze cu care distinsul muzician fusese primit la început! Stenograma nu consemnează decât – aplauze! Atât! Aplauze de complezență. Aplauze reci, desigur! Pentru distinsul muzician ”temperatura sălii”, alta decât aceea care fusese la început, va fi constituit un semnal! Un frison rece va fi trecut prin întreaga sa ființă. Între aplauzele vii, călduroase – cu care fusese primit – și aplauzele reci, de complezență pe care le primea acum, intervenise ceva! Ce? Un discurs! Un discurs, al cărui text fusese nevoit să-l citească! Cu toate frazele stereotipe, cu toate frazele cu mesaj proletcultist și pro sovietic! Un discurs construit conform ”indicațiilor” date de acel punctaj conform ”liniei” partidului, al ”liniei” imprimate de Matei Socor și acoliții săi întregii Conferințe. Pentru Marțian Negrea, acest discurs era expresia compromisului pe care-l făcuse în dimineața aceea. Iar breasla îl ”taxa” prin aplauzele ei de complezență. Aplauze reci! Coborând de la tribună distinsul muzician ardelean va fi simțit povara compromisului pe care fusese nevoit să-l facă! Avea 56 de ani. Nu mai era tânăr! Și…era sub vremi! El avea să simtă – în continuare – povara compromisului pe care-l făcuse. Avea să mai facă un pas. Și acel pas avea să fie discuția pe care culturnicii și politrucii din breasla muzicienilor români aveau s-o declanșeze asupra lucrării sale – singura sa compoziție consacrată Teatrului liric – opera ”Păcat boieresc”. A fost o dezbatere? O dezbatere sinceră, onestă, cu opinii pro și contra – așa cum este firesc într-un cadru colocvial unde participă oameni avizați, specialiști. Nu! Nicidecum! Ca și în alte perioade grele din viața sa, muzicianul ardelean a știut să treacă peste acest moment grav și dureros din viața sa. Cu dârzenie – tăcută – el și-a continuat activitatea componistică și universitară. Creația a fost flacăra vie a existenței sale. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi (18) Creația – ca o flacără vie! Citiți!
