Va fi fost ”Herr Krassin” înduioșat de scrisoarea marelui muzician Bruno Walter? Se va fi lăsat el cuprins de sentimente? Sau, ca un diplomat abil și experimentat, aflat în prim planul activității diplomatice a Rusiei – a Rusiei sovietice – se va fi dezbrăcat de sentimente și va fi pus în balanță logica și interesele statului pe care îl slujea? În fond, în calitatea sa de diplomat al statului sovietic, ”Herr Krasin” nu-și putea permite luxul să fie înduioșat, să aibă sentimente, interese personale, întrucât interesele sale erau aidoma cu interesele partidului, cu interesele puterii politice pe care o slujea! Astfel, duioșia sa – dacă va fi avut în sufletul său un asemenea sentiment – interesele sale personale, se vor fi împletit cu pragmatismul, cu interesele generale ale Partidului , ale puterii în slujba căreia se afla. În fața unei scrisori duioase, ce exprima solidaritate și prietenie bărbătească, ”Herr Krasin” rămânea diplomatul care fusese. Încă din tinerețe.
PIRUETA LUI HERR KRASSIN
”Herr Krassin”, fusese unul dintre negociatorii celebrului Tratat de pace de la Brest Litovsk încheiat de Rusia cu Puterile Centrale, în împrejurări dramatice cu urmări contrare strategiei sale moștenite încă de la Țarul Petru cel Mare, de a-și extinde permanent teritoriul, de a-și împinge mereu granițele spre toate orizonturile, spre Europa sau spre Asia, spre toate Mările – de la Nord, la Sud! După căderea regimului țarist, deși marxist din tinerețe și membru al primului partid rus cu pretenții de stânga din timpul regimului țarist, Partidul Social-Democrat, ”Herr Krassin” făcuse o piruetă și se alăturase puterii bolșevice, adepților lui Lenin, punând abilitățile sale diplomatice în slujba unui nou regim politic: regimul comunist. Acum ”Herr Krassin” trudea din greu împreună cu alți conaționali ai săi, incluși în rețeaua diplomatică sovietică (oficială sau secretă), pentru îndeplinirea obiectivelor imediate ale Rusiei Sovietice: ieșirea din izolarea în care o aruncaseră marile puteri ale lumii care nu agreau noul sistem politic instaurat cu prețul unui război fratricid, cu prețul terorii și al suspiciunii, al trădării fratelui de către frate și al dreptății câștigate prin forță, prin crimă, cu kalașnikovul pe umăr și cizma pe grumaz. Împreună cu alți diplomați și negociatori sovietici de rang înalt, ”Herr Krassin” participa la Conferințe internaționale, la negocieri lungi, anevoioase pentru recunoașterea internațională a Rusiei sovietice, pentru restabilirea relațiilor diplomatice, economice și comerciale – căci Rusia, secătuită de ultimele războaie – primul război mondial și apoi îndelungatul și absurdul război civil – era sufocată de foame și sărăcie. Acum, după ce devenise Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, având în stăpânirea sa un teritoriu întins cât un continent, noul stat apărut în arena internațională deținea resurse naturale uriașe, cvasi necunoscute care trebuiau scoase la iveală și valorificate pentru a diminua foamea și sărăcia lucie. ”Uniunea” avea nevoie, ca de aer, de relații economice, de schimburi comerciale, ”de parteneri”, într-un cuvânt, de normalitate. Iar această ”normalitate” însemna intrarea sa în arenă, așezarea sa, cu drepturi egale (cum altfel?) la ”masa marilor puteri”.
O BĂTĂLIE PE TERMEN LUNG
Pentru ”Herr Krassin” și colegii săi, aceasta era o bătălie pe termen lung. În anul de grație 1924 diplomația sovietică și liderii bolșevici de la Kremlin culegeau primele rezultate ale acestei bătălii. După negocieri laborioase și punerea în balanță a unor interese reciproce, politice, economice (dar și militare, he, he, he!) fuseseră restabilite relațiile diplomatice cu Germania (Cf. David Marples, Rusia Secolului XX. În căutarea stabilității, Editura Meteor Press, București, 2014, p. 131). Acest fapt avea să constituie un exemplu încurajator pentru alte state, interesate și ele de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică, de obținerea accesului lor la imensele resurse naturale ale acesteia. După Germania se pregăteau de normalizarea relațiilor cu Rusia sovietică și alte state din Europa și din Asia: China, Franța, Danemarca, Austria, Suedia, Norvegia, Italia, Mexic, etc., (ibidem. David R. Marples, op. cit. p. 133). Cu toate acestea, ”Herr Krassin” și coechipierii săi, știau că truda lor era abia la început. Rusia – Rusia Sovietică – avea încă nevoie de sprijinul cancelariilor diplomatice. Ea avea nevoie nu numai de relații diplomatice și economice ci și de simpatie și respect pe arena internațională. Și pentru atingerea acestui obiectiv trebuiau folosite orice mijloace, inclusiv un dialog protocolar cu personalități ale vieții culturale precum cel pe care-l practica ”Herr Krassin” cu marele dirijor german Bruno Walter. Astfel, scrisoarea lui Bruno Walter putea fi o ocazie pentru captarea atenției opiniei publice, pentru câștigarea unui ”dram” de simpatie.
PRAGMATISMUL POLITIC – SPARGE LACĂTE
Restituirea manuscriselor unui muzician, cu un prestigiu internațional de nedezmințit – precum era George Enescu – putea fi deci, nu prilejul unui gest duios, sentimental, ci o oportunitate, un pas spre realizarea unui obiectiv politic. ”Herr Krassin” știa – nu numai din scrisoarea lui Bruno Walter, ci și din activitatea sa pe arena internațională, de diplomat dedulcit la valorile europene – că George Enescu era o mare personalitate a vieții muzicale europene. Distinsul demnitar sovietic va fi știut că muzicianul român locuia la Paris, că Franța era ca și patria sa, că avea un prestigiu consolidat în viața muzicală pariziană și europeană, și, acum, mai nou, prin ultimele sale turnee din America și în viața muzicală americană. ” Herr Krassin” va fi știut că muzicianul român era un invitat permanent în saloanele aristocratice pariziene, că prin activitatea sa de muzician dar și aceea de profesor, avea relații cu reprezentanți de vază ai elitelor intelectuale, economice și financiare pariziene – și nu numai.
RESTITUIREA – IMPACTUL POLITIC
În consecință, un gest de bunăvoință față de muzicianul român – precum era restituirea manuscriselor sale muzicale – nu putea rămâne fără ecou. Indiferent de ”cât” și ”cum” s-ar fi scris în gazetele cotidiene sau săptămânale, un asemenea gest nu putea trece neobservat în cancelariile diplomatice și guvernamentale europene și americane. În concluzie, restituirea manuscriselor enesciene ar fi avut un impact benefic pentru prestigiul Rusiei Sovietice, pentru imaginea sa, pentru construirea căreia trudeau de zor cohortele de diplomați, culturnici și politruci din laboratoarele secrete moscovite sau din birourile lor (secrete) risipite pe mapamond. Dar ”Herr Krassin” mai avea un interes: pregătirea terenului în care avea să pășească, el însuși, în curând. În toamnă, mai exact în noiembrie 1924, ”Herr Krassin” avea să deschidă porțile Parisului, să pășească pe pământul Franței ca Ambasador, fiind primul Ministru plenipotențiar al Uniunii Sovietice în Franța. Acestea vor fi fost argumentele – politice și nu sentimentale – care vor fi fost servite de către ”Herr Krassin” mai marilor săi, liderii bolșevici. Acestea vor fi fost argumentele pragmatice care vor fi justificat spargerea lacătelor și scotocirea ”Loturilor” depozitate în subteranele întunecoase ale Kremlinului în căutarea acelei lăzi albe de lemn cu inscripția ”Musique Manuscripte Georges Enesco”, depusă în ”LOT No. 91” în vara anului 1917.
COPII PIERDUȚI – IES DIN SUBTERANELE KREMLINULUI
Cum va fi decurs operațiunea de căutare, câte lacăte vor fi fost sparte, câte sigilii vor fi fost rupte și câte ”trepte” ale ierarhiei bolșevice instalate la Kremlin va fi urcat ”Herr Krassin” pentru găsirea manuscriselor enesciene nu știm. Dirijorul german Bruno Walter nu va povesti nimic sau, nu va fi aflat nimic, despre finalizarea demersului său din iunie 1924 pentru restituirea manuscriselor enesciene. Cu siguranță, nici George Enescu nu le va fi cunoscut. Mult mai târziu, peste aproape treizeci de ani, în convorbirile sale cu Bernard Gavoty, el va menționa momentul când a aflat că manuscrisele sale au fost scoase din tenebrele Kremlinului. ”Mă aflam în Statele Unite – declara George Enescu lui Bernard Gavoty – când, la 1 martie 1924, primesc o telegramă: ”Lăzile dumitale regăsite la Kremlin. Semnat: Fleg”. După aproape treizeci de ani – când se afla în dialog cu Bernard Gavoty – marele muzician român retrăia momentul acelei clipe: ”Ce bucurie de nedescris!” – își amintea George Enescu. ”Manuscrisele mele sunt readuse în țară și reintru astfel în posesia schițelor lui Oedip. Un părinte care își revede copii nu poate fi mai fericit decât am fost eu în ziua aceea!” (subl. ns.) Într-o notă de subsol adăogată cu prilejul corecturii textului ”convorbirilor” sale cu Bernard Gavoty muzicianul român completa conținutul ”tezaurului său personal” trimis la Moscova în 1917: ”Faimoasele lăzi – scria el – conțineau în afară de schițele operei mele (Oedip – n. ns.) Suita II de orchestră, Simfonia II, Cvartetul I cu pian (subl. aut.) precum și lucrările din copilărie”. (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 83)
ARTIZANII RESTITUIRII
Atunci, în martie 1924, data la care muzicianul român a primit telegrama de la Edmond Fleg, colaboratorul său apropiat și autorul libretului pentru Opera sa, Oedip, George Enescu știa că acest eveniment era rezultatul bunăvoinței și demersului unor diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette. Anatole de Monzie a fost unul dintre înalții demnitari francezi implicați în activitatea de normalizare a relațiilor Franței cu noul stat apărut pe arena internațională: Uniunea Sovietică. În anii 1924 – 1927 el a fost șeful Comisiei speciale franceze ce a lucrat pentru atingerea acestui obiectiv. Jean Herbette a fost Ambasadorul Franței în Rusia Sovietică în perioada 1924 – 1932. El era un cunoscător profund al proceselor politice ce avuseseră loc în spațiul Rusiei Țariste. Începând din 1920, ca jurnalist de politică externă, el asistase la transformările năucitoare petrecute în acest spațiu într-un timp extrem de scurt. În 1924, Jean Herbette a fost numit Ministru plenipotențiar al Franței în Uniunea Sovietică. Contrar spiritului său critic față de procesele politice ce aveau loc în Rusia Sovietică, față de comportamentul liderilor comuniști bolșevici și al ”metodelor” lor care nu excludeau trădarea și crima pentru a ajunge la putere, contrar ”anti bolșevismului său”, Jean Herbette a respectat interesele și obiectivele guvernului său. El a desfășurat o activitate susținută pentru normalizarea relațiilor dintre Franța și URSS, pentru soluționarea unor probleme dificile moștenite de la fostul regim țarist sau provocate de aplicarea politicilor economice, promovate de liderii politici de la Kremlin. Este posibil ca cei doi diplomați francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, să fi fost la curent cu interesul fierbinte al muzicianului român de a-și recăpăta manuscrisele trimise la Moscova în 1917. Rolul pe care îl aveau atunci în aplicarea strategiei guvernului francez privind noul stat sovietic pentru reclădirea relațiilor politice, economice și culturale cu acest stat, justifică aserțiunea potrivit căreia cei doi înalți funcționari ai diplomației franceze aveau pârghiile necesare pentru o intervenție eficace la Kremlin în vederea restituirii manuscriselor enesciene. Dacă au făcut vreun demers în această direcție rămâne de văzut, întrucât arhivele nu și-au spus ultimul cuvânt. Iar cercetarea – cum am spus – e plină de surprize!
CULISELE RESTITUIRII – RĂMÂN SECRETE
De bună seamă, o pătrundere în subteranele Kremlinului, o scotocire a loturilor existente pentru găsirea unei lăzi, a unei anumite lăzi, în care se aflau manuscrisele enesciene nu se putea face fără aprobări precise date la nivel înalt, fără întocmirea unor documente speciale. Aceste documente au rămas până acum necunoscute. Descoperirea lor ar putea lămuri neconcordanța care există în prezent între data când, potrivit declarațiilor proprii, George Enescu, a primit telegrama de la Edmond Fleg, 1 martie 1924 și data scrisorii lui Bruno Walter adresată demnitarului sovietic, Leonid Borisovici Krasin, ”Herr Krassin”, la 29 iunie 1924. De asemenea ar putea aduce precizări privind contribuția diplomaților francezi la soluționarea acestei chestiuni atât de delicate și ar permite refacerea drumului sinuos parcurs prin Cancelariile de la Kremlin de către ”Herr Krassin”, posesorul scrisorii lui Bruno Walter. Aceste, să le spunem, amănunte ar putea da contur efortului celor implicați în restituirea manuscriselor enesciene, fie ei diplomați francezi, precum Jean Herbette și Anatole de Monzie sau muzicieni apropiați marelui compozitor român, precum muzicianul german Bruno Walter. Dar, indiferent de datele noi pe care descoperirea unor asemenea documente le-ar aduce, un lucru este cert: George Enescu a trăit bucuria – nesperată – a regăsirii manuscriselor sale, a trăit fericirea de a-și revedea ”copii” pe care-i credea pierduți. Concluziile? Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (8) Fără reverențe Moscovei. Citiți!
