AȘA Cum am arătat în episodul anterior, pentru George Enescu manuscrisele trimise la Moscova în acea vară nebună a anului 1917, erau ca niște ”copii pierduți”. Așa spunea el, cu tristețe, prietenilor săi apropiați. Bruno Walter, celebru muzician german, compozitor și dirijor, era unul dintre aceștia. El a aflat ”povestea” cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o cu muzicianul român în America. Impresionat de ”poveste”, sub impulsul unui sentiment de înaltă prietenie Bruno Walter și-a asumat riscul unui demers la Moscova pentru găsirea ”copiilor pierduți” ai muzicianului român: manuscrisele. El A TRIMIS O SCRISOARE UNUI ÎNALT DEMNITAR SOVIETIC PE CARE, SE PARE, ÎL CUNOȘTEA PERSONAL, solicitând acestuia să intervină pentru restituirea manuscriselor enesciene.
LUI HERR KRASSIN – CU MULȚUMIRI
În 29 iunie 1924, marele dirijor german, Bruno Walter, trimitea din Munchen, la Moscova, pe adresa lui Leonid Borisovici Krasin o scrisoare în care aducea ”multe mulțumiri” pentru amabila scrisoare pe care acesta i-o trimisese în 14 iunie 1924. Era o scrisoare de răspuns lui ”Herr Krassin” care avansase celebrului dirijor german o invitație pentru un nou concert la Moscova. În aceeași scrisoare muzicianul german avansa rugămintea sa ca înaltul demnitar sovietic să faciliteze restituirea manuscriselor muzicale enesciene.
Cine era ”Herr Krassin” și de ce purta corespondență cu un muzician, e drept, un mare muzician european, pe teme aplicate, potrivite mai curând agendei unui impresar? ”Herr Krassin” (Leonid Borisovici Krasin) era una dintre personalitățile marcante ale vieții politice moscovite, cu o activitate laborioasă, îndeosebi în domeniul relațiilor internaționale, fiind unul dintre cei mai inteligenți și abili diplomați ai statului sovietic. Abilitățile diplomatice, calitățile sale de negociator le exersase și în regimul țarist pe care l-a slujit cu osârdie în anii săi cei tineri. Dar, după căderea regimului țarist, Leonid Borisovici Krasin făcuse o piruetă spectaculoasă și trecuse de partea liderilor comuniști bolșevici, fericiți că în ”tabăra” lor intra un om cultivat, deprins cu negocierile diplomatice, cu subtilitățile dialogului în spatele căruia se afla, întotdeauna, o piramidă de interese: politice și economice. Iar noul stat sovietic – căruia i se închiseseră aproape toate ușile pe arena internațională, fiind astfel împins într-o neagră și amplă izolare internațională – avea nevoie de negociatori de succes. Leonid Borisovici Krasin – era unul dintre aceștia. Ca diplomat al regimului sovietic, Herr Krasin trudise din greu pentru reluarea relațiilor diplomatice dintre URSS și Germania. Acest eveniment avusese loc cu un an în urmă, în 1923, și avea o importanță deosebită prin impactul său intern și internațional. El era primul succes al diplomației sovietice în bătălia pe care o ducea pentru recunoașterea internațională a URSS, ca stat independent și suveran, cu drepturi egale pe arena internațională. Restabilirea relațiilor diplomatice crease oportunități excelente pentru desfășurarea unor relații culturale intense pe care diplomatul sovietic le cultiva cu osârdie, fiind încredințat de eficiența lor. Și, nu greșea! În acest context avusese loc turneul dirijorului german la Moscova. În acest context, diplomatul sovietic adresa lui Bruno Walter o nouă invitație la Moscova. Și, adăogăm noi, în acest context celebrul artist german, știind că are ”uși deschise” la Moscova, se va fi gândit să facă un demers pentru restituirea manuscriselor muzicale ale lui George Enescu.
CE ȘANSE AVEA
Ce șanse avea demersul muzicianului german? Cum și-a ”compus” el scrisoarea și ce ”argumente” va fi adus ca să convingă liderii de la Kremlin? Să citim: ”Dragul meu Herr Krassin”, își începea Bruno Walter scrisoarea către demnitarul moscovit. ”Îmi doresc din toată inima ca să revin în Rusia și să dirijez în Moscova și Leningrad, dar anul acesta programul meu este complet plin – din septembrie (1924 – n. ns.) până în mai” (1925 – n. ns.) ”Totuși – continua distinsul muzician – aș fi foarte bucuros să vă vizitez în sezonul următor”. (Vezi scrisoarea lui Bruno Walter către Leonid Krassin, publicată în premieră absolută de către Miron Grindea în 1981 în Revista londoneză ”ADAM INTERNATIONAL REVIEW,” Nr. 434-436, 1981, p. 9, cu ocazia Centenarului nașterii lui George Enescu) Desigur, primul scop al scrisorii lui Bruno Walter era acela de a da un răspuns, prompt și politicos, invitației pe care o primise de la distinsul demnitar moscovit. Dar promptitudinea cu care muzicianul german răspunsese acestei invitații mai avea un scop. Acela de a folosi bunăvoința (sau interesul) demnitarului sovietic pentru soluționarea unei probleme care – preciza în scrisoarea sa, muzicianul german – era foarte aproape de inima sa: restituirea manuscriselor enesciene. Cu o eleganță desăvârșită muzicianul german adresa culturnicului moscovit o întrebare: ”Pot folosi această ocazie (scrisoarea sa de răspuns din 29 iunie 1924 la scrisoarea lui ”Herr Krassin” din 14 iunie – n. ns.) pentru a vă aduce în atenție o altă chestiune care este deosebit de aproape de inima mea?” (subl. ns.) Și distinsul muzician german Bruno Walter înfățișa în câteva rânduri ”chestiunea” care era aproape de inima sa. ”L-am întâlnit recent în America pe Georges Enesco – scria el – care a repurtat un mare succes, atât ca violonist cât și ca dirijor și compozitor”. (ibidem. ”Adam International Review”, Editor Miron Grindea, loc. cit. p. 9.) Este posibil ca întâlnirea dintre cei doi muzicieni să fi avut loc în anul 1923, sau la începutul anului 1924, în vreuna din sălile de concert americane sau în saloanele elegante de la Waldorf Astoria. În 1923, muzicianul român se afla la primul său turneu muzical în America iar succesul obținut a fost memorabil și a impus lumii muzicale americane un muzician cu înalte virtuți artistice, ca violonist, dirijor și compozitor. Dirijorul german era la curent cu succesele obținute de muzicianul român în turneul său american. Cu siguranță ”știrile” despre acest succes vor fi pătruns și în cancelariile diplomatice ale Moscovei interesată să deschidă orice fel de ”canale”, inclusiv pe cele de natură culturală, pentru aplicarea strategiei sale: recunoașterea internațională a URSS. Credem că succesele americane ale muzicianului român vor fi conturat în mintea culturnicilor moscoviți ”liniile” personalității muzicianului român, valoarea sa internațională. Astfel, în urma ”succeselor americane”, muzicianul român va fi devenit, pentru Moscova, un personaj important ce putea fi folosit ca ”pion” în aplicarea strategiei sale diplomatice. În consecință, scrisoarea lui Bruno Walter, nu cădea în gol. Să ne aplecăm și noi asupra acestui episod din viața muzicianului român care va fi intrat în atenția Moscovei și va fi pregătit reușita demersului celebrului muzician german, Bruno Walter.
ENESCU ÎN AMERICA – ELOGII
În 31 decembrie 1922, George Enescu pășea pe pământ american. Era primul său drum peste Ocean. Deși sosise la New York în ultima zi a anului 1922, în ajun de An Nou, George Enescu a intrat imediat în iureșul unui program năucitor. Chiar în a doua zi a anului 1923 – fără să fi avut răgazul necesar pentru a se adapta la noul fus orar american – el va susține un concert cu Orchestra simfonică din Philadelphia, invitată în capitala americană, înlocuind la pupitrul dirijoral pe marele dirijor rus Leopold Stokowski. În prima întâlnire cu publicul american, George Enescu se va prezenta pe sine, în calitatea sa de compozitor, programând două dintre lucrările sale de succes, Rapsodia a II-a și Simfonia I-a în mi bemol. Muzicianul român va susține ”stagiunea de iarnă” a Orchestrei Simfonice din Philadelphia concertând în mari centre americane cu o intensă viață muzicală precum: Philadelphia, Washington, Baltimore, Harrisburg, Pittsburg și Pottswille. Apoi, cu Orchestra Simfonică din Boston, în orașul de reședință al orchestrei, cât și la New York și Brooklin. Muzicianul român se va întâlni și va concerta și cu Orchestra Simfonică din Detroit aflându-se la pupitrul dirijoral. (Cf. Dumitru Vitcu, George Enescu în spațiul artistic american, Editura Omnia, Iași, 1994, pp. 22-24) Publicul american va cunoaște astfel un mare muzician român de talie europeană, un muzician care, prin acest prim turneu pe pământ american, devenea un muzician de talie internațională. ”Chiar de la primele apariții el și-a câștigat nu numai prețuirea și admirația publicului meloman ci și elogiile criticii de specialitate” (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24)
UN SUPERMAN AL MUZICII
În cel mai pur stil american, cronicarii muzicali îi acordaseră epitete pe cât de măgulitoare pe atât de îndreptățite, muzicianul român fiind pentru ei un ”superman al muzicii” (Cf. Philadelphia Record din 6 ianuarie 1923), sau ”unul dintre cei mai distinși muzicieni ai vremii” (Cf. Philadelphia Evening Public Ledger). Muzicianul român a stârnit admirația și uimirea cronicarilor muzicali și a publicului meloman american, pentru virtuțile sale artistice, el fiind, în toate ipostazele – de dirijor, solist și compozitor – același mare artist. Uimit, un gazetar american îl considera pe George Enescu ca fiind un fenomen, un personaj ce putea constitui un ”studiu de caz”. El nota cu convingere: ”Ușurința cu care un om încă tânăr (George Enescu avea atunci 42 de ani – n. ns.) cântă cu egal talent și strălucire la vioară, pian, violoncel și orgă, ușurința de a compune în cel mai frumos și original stil (…..) poate constitui obiect de studiu pentru psihologi”. (subl. ns.) (ibidem, Dumitru Vitcu, op. cit. p. 24) Prezența muzicianului român pe podiumul de concert american, în ipostaze atât de diferite, era apreciată ca fiind ”un mare privilegiu”, George Enescu fiind considerat ca un muzician de excepție. ”Două compoziții personale impresionante și concertul de Brahms, interpretate de Enescu, au oferit o etalare de daruri care s-ar putea să nu se mai repete niciodată pe scena Academiei (din Philadelphia – n. ns.) deoarece muzicieni de acest tip sunt cu adevărat rari”. (ibid. Dumitru Vitcu, op. cit) Astfel, cu ocazia primului său turneu american, George Enescu arătase, în toată plenitudinea, forța sa artistică: aceea de interpret, dirijor și compozitor. Elitele americane aveau certitudinea că se aflau în fața unui muzician de excepție. O confirmare a acestei certitudini avea să fie participarea lor la marea recepție din 8 ianuarie 1923 pe care Legația României din Washington a oferit-o în onoarea muzicianului român. Lista de protocol a participanților este impresionantă, recepția fiind onorată de mari personalități ale vieții muzicale americane, ale corpului diplomatic acreditat în Statele Unite cât și de numeroase oficialități americane precum: Theodor Roosevelt (fiul fostului președinte al SUA Franklin Delano Roosevelt) aflat în funcția de Secretar de stat al Departamentului Marinei, câțiva înalți funcționari ai Departamentului de Stat al SUA (Phillips, Bliss și Harrison), șefii unor misiuni diplomatice acreditați la Washington, precum ambasadorii Italiei, Belgiei, Germaniei, Norvegiei, Suediei, Iugoslaviei, Elveției. De asemenea, ambasadorul SUA în România, Dl. Peter Jay. (Cf. Dumitru Vitcu, op. cit. p. 25). Nu mai puțin fulminant a fost turneul lui George Enescu în America, la începutul anului 1924, așa numitul ”turneu de primăvară” care a stârnit (ca și primul său turneu din anul 1923) elogiile presei americane, admirația publicului meloman american, și mai ales a românilor risipiți pe întregul teritoriu al Americii. Elitele intelectuale ale Americii, cronicarii muzicali, exigenți și sofisticați, publicul meloman, avuseseră ocazia, din nou, să întâlnească un mare muzician, un mare interpret și un mare compozitor. Ecourile de presă au fost unanim elogioase și au determinat formularea unei noi invitații a muzicianului român pentru un alt turneu, în același an 1924, în toamnă, la un mare festival de lucrări camerale, domeniu unde muzicianul român excela ca nimeni altul, muzica de cameră fiind cel mai aproape de sufletul său și de tehnicile sale interpretative ce vizau perfecțiunea pură, emoția sublimă.
O PIATRĂ DE ÎNCERCARE
Astfel, referindu-se la faptul că îl întâlnise pe marele muzician român în America, fără să precizeze când avusese loc acest eveniment, în 1923 sau 1924, distinsul dirijor german, Bruno Walter, făcea o trimitere subtilă la succesele pe care muzicianul român le obținuse în spațiul american, spațiu care nu era indiferent cancelariilor diplomatice moscovite, angajate într-o luptă acerbă pentru a cuceri simpatia și sprijinul marilor puteri ale lumii, pentru a obține recunoașterea internațională a Rusiei – a Rusiei Sovietice. Iar America, era pentru diplomații ruși de la Kremlin, ”o piatră de încercare” cu atât mai mult cu cât, chiar ea, America, prin poziția ei, declanșase acea politică de izolare internațională a Rusiei Sovietice, izolare pentru înlăturarea căreia trudeau din greu, în fel și chip, diplomații, culturnicii și politrucii din laboratoarele secrete moscovite. ”Herr Krassin” era unul dintre ei. Bruno Walter va fi știut toate acestea și de aceea făcea această ”trimitere”: succesele muzicianului român în spațiul muzical american. Căci ”Herr Krassin” trebuia să știe că cel în favoarea căruia distinsul muzician german intervenea nu era un oarecare, nu era un fitecine ci o mare personalitate a vieții muzicale contemporane, un muzician care, iată, câștigase aprecierea și simpatia Americii! ”Este – scria Bruno Walter – un muzician neobișnuit de dăruit, și, mai mult, este o persoană amabilă și responsabilă care și-a dedicat întreaga viață creației muzicale. Acest drag prieten al meu – scria Bruno Walter – este de ceva vreme – și cu deplină justificare – într-o stare de angoasă”. (ibidem, Bruno Walter, ”Adam International Review,” loc cit, p. 9) În acest punct distinsul muzician german, explica sursa acestei ”angoase” – cum o numea domnia sa. ”În convulsiile războiului (primul război mondial – n. ns.) o mare parte din lucrările sale au fost evacuate la Moscova, împreună cu Tezaurul Național al României”. Pentru ca ”Herr Krassin” să știe și mai multe despre muzicianul în favoarea căruia era îndreptată pledoaria sa, Bruno Walter preciza: ”Apropo, Enescu este român, dar – sublinia muzicianul german – fără vreo afiliere politică. E un artist pur”. (subl. ns.) El oferea demnitarului moscovit și alte detalii prețioase privind manuscrisele enesciene trimise la Moscova.
BRUNO WALTER ȘTIA
Surprinzător este că muzicianul german știa cu precizie Lotul în care se afla lada cu manuscrisele enesciene: Lot. No. 91. El știa și detalii despre eticheta aplicată pe ladă, care indica numele aparținătorului : Musique Manuscrite Georges Enesco. Și știa chiar și materialul și culoarea acelei lăzi – o ladă de lemn, albă – în care se aflau manuscrisele muzicianului român. Cu alte cuvinte, în demersul său, Bruno Walter, mergea la ”țintă”. O ”țintă” unde, în cel mai pur stil nemțesc, puteai să mergi ”cu ochii închiși” într-atât de precise erau ”datele tehnice”! Să fi primit muzicianul german aceste date atât de precise, chiar de la George Enescu? Posibil! Dacă George Enescu ținea minte, aproape integral, operele unor compozitori, de ce n-ar fi ținut minte acea inscripție concisă de pe lada în care pusese manuscrisele sale, ”tezaurul personal”, cum îl numea el adesea? Faptul că muzicianul german deținea aceste date, constituie pentru noi dovada că demersul lui Bruno Walter la Moscova se făcea cu știința muzicianului român. Iar muzicianul german, le consemna ca atare în scrisoarea sa. Să citim: ”Printre aceste valori – scria Bruno Walter – se află o cutie mare de lemn, albă, pe care scrie ”Lotul No. 91” și eticheta ”Musique Manuscrite Georges Enesco”. ”Ți-aș rămâne profund îndatorat – scria Bruno Walter – dacă ai avea amabilitatea să te interesezi (subl. ns.) dacă această prețioasă cutie (ladă – n. ns.) se mai află pe undeva prin Moscova și să mă anunți cât poți de repede în Munchen, Mauerkircherstr. 43”. (ibid. Bruno Walter, loc. cit. p. 9) Prin urmare, muzicianul german nu cerea altceva lui ”Herr Krassin” decât să se intereseze dacă acea ladă cu manuscrisele enesciene era pe undeva. El cerea numai atât: ”Herr Krassin” să afle dacă manuscrisele enesciene nu se pierduseră cu totul! Continuarea scrisorii ne lasă să înțelegem că gândul distinsului muzician german mergea mai departe. Dacă ”lada” ar fi fost găsită, următorul pas nu putea fi altul decât extragerea ei din locul unde se afla și trimiterea ei la o nouă destinație: la adresa locuinței sale. Distinsul muzician german lua în calcul posibile dificultăți de transport, căci căile de comunicare ale Rusiei Sovietice cu lumea europeană erau aproape închise. Prin urmare, dacă transportul acestui prețios ”colet” ar fi fost dificil, Bruno Walter dorea să-și asume el primirea și transportul manuscriselor enesciene. Prima și cea mai sigură ocazie era aceea a unui nou turneu al său la Moscova. Chiar dacă acest lucru ar fi însemnat un timp de așteptare întrucât, așa cum precizase de la începutul scrisorii agenda sa era completă până în mai, anul următor, anul 1925. Luând în calcul această posibilă întârziere, Bruno Walter scria: ”Din moment ce Enesco a fost lipsit de manuscrisele sale șapte ani, ar putea să mai aștepte puțin, până eu voi ajunge la Moscova”. Muzicianul german releva dorința sa fierbinte de a fi EL, acela care ar fi putut înmâna muzicianului român lada cu manuscrisele sale. ”Evident, – scria el – mi-aș dori să-i pot da niște vești liniștitoare” deoarece ”el așteaptă cu multă nerăbdare astfel de vești”. Decis să convingă, să înduioșeze chiar, muzicianul german apăsa acum pe coarda cea mai sensibilă în fața căreia orice bărbat ajuns în ipostaza fericită de a fi tată n-ar fi rămas insensibil. El descria starea de spirit a muzicianului român, angoasat de ideea pierderii manuscriselor sale: ”În acest moment – preciza Bruno Walter – el este ca un tată care presupune că fii lui sunt dispăruți” (subl. ns.)
CINE PUTEA SĂ DECIDĂ?
Desigur, solicitarea muzicianului german era o chestiune de suflet, de mare noblețe bărbătească, de înaltă solidaritate și îndrăzneală. Dar ce șanse de succes avea ea? În anul de grație 1924 bolșevicii se instalaseră deja la putere și făcuseră publică atitudinea lor față de Tezaurul României. Ei erau dispuși să-l înapoieze poporului, doar poporului – și nu clasei politice, nu…. burgheziei care, prin intermediul partidelor politice se afla la conducerea statului român! Astfel, ei considerau ca fiind caduce toate documentele și obligațiile asumate de vechiul regim țarist, inclusiv de către guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski, fapt care-i exonera de orice răspundere față de Tezaurul României. Din punctul lor de vedere, subiectul nu era actual. Părea închis! În aceste condiții, cine ar fi putut să dispună spargerea lacătelor și pătrunderea în subsolurile întunecate și umede ale Kremlinului în căutarea unei lăzi de lemn albe cu manuscrisele unui muzician, oricât de celebru ar fi fost el? Câte trepte – pe scara ierarhiei liderilor bolșevici instalați la Kremlin – trebuia să urce ”Herr Krassin”, pentru a îndeplini rugămintea unui muzician german, fie el, un mare muzician precum Bruno Walter? Da, solidaritatea muzicianului german, Bruno Walter, față de confratele său, muzicianul român, George Enescu, era cumva de înțeles. Dar putea ”Herr Krassin” să dea curs solicitării muzicianului german? Scrisoarea trimisă din Munchen era, cum se spune, ”beton”. Avea toate ingredientele pentru a convinge. Muzicianul german conturase personalitatea lui George Enescu; oferise, ca argument indubitabil, fiind cel mai apropiat, cel mai elocvent și de mare răsunet internațional (și nu lipsit de interes pentru cancelariile diplomatice moscovite) succesul pe care tânărul muzician român îl avusese în America; în America – pentru care liderii de la Kremlin, inclusiv diplomații sovietici, aveau un interes deosebit, poziția Americii față de URSS fiind de o importanță covârșitoare, decisivă, aproape pentru scoaterea Rusiei comuniste din izolarea internațională în care se afla. Muzicianul german creionase condiția de artist a lui George Enescu, muzicianul român fiind situat în afara jocurilor politice, fără apartenență politică, fiind ”un artist pur”. El înfățișase împrejurările dramatice care-l determinaseră pe George Enescu să se despartă de manuscrisele sale, de ”tezaurul său personal”, împrejurări de care Rusia, Rusia țaristă, nu era străină. Bruno Walter subliniase impactul dureros al gândului muzicianului român că aceste manuscrise vor fi fost pierdute odată pentru totdeauna. Iar rândurile din finalul scrisorii unde muzicianul român era înfățișat ca un tată căruia i-ar fi dispărut copii, erau de tot înduioșătoare.
Ce impact a avut scrisoarea lui Bruno Walter asupra destinatarului ei, ”Herr Krassin”? Va fi luat el în considerare argumentele marelui muzician german și va fi obținut aprobările necesare pentru spargerea lacătelor și ruperea sigiliilor de pe una dintre lăzile Tezaurului istoric și artistic al României aflate în subteranele Kremlinului? Se va fi lăsat înduioșat ”Her Krassin”? Sau va fi acționat în concordanță cu interesele politice ale liderilor bolșevici de la Kremlin? Va fi fost el sprijinit de aceștia conform acestor interese? Citiți episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA. MANUSCRISELE (7) Interesul lui Herr Krassin. Citiți!
