În acest punct al demersului nostru privind restituirea manuscriselor enesciene care a constituit un capitol aparte al relațiilor marelui muzician român cu Rusia, inclusiv cu Rusia Sovietică, să tragem linie și să adunăm. Să încercăm câteva concluzii. Cu siguranță, continuarea investigației pe tema restituirii manuscriselor enesciene va scoate la lumină și alte aspecte și alte documente REVELATOARE așa cum este scrisoarea marelui muzician german Bruno Walter adresată lui ”Herr Krassin”. Dar câteva concluzii sunt – credem – posibile.
MANUSCRISELE ENESCIENE – PRIMELE VALORI RESTITUITE
Să reținem faptul că manuscrisele enesciene restituite în 1924 au fost primele valori restituite din Tezaurul artistic și istoric trimis de România la Moscova în vara anului 1917. Și această restituire a fost posibilă nu pentru că liderii bolșevici de la Kremlin ar fi căzut pradă unor gânduri duioase, unor sentimente; nu pentru că ei ar fi fost impresionați de personalitatea marelui muzician român sau de suferința trăită de el la gândul că aceste ”părți” din ființa sa, din creația sa de până atunci, se vor fi pierdut odată pentru totdeauna. Nu pentru că s-ar fi lăsat convinși de argumentele cuprinse în acea scrisoare plină de noblețe a unui mare muzician german, Bruno Walter. NU! Ci pentru că un asemenea gest, chiar dacă nu ar fi făcut ”înconjurul lumii”, ar fi ajuns sigur în ”mapa zilei” din cancelariile diplomatice europene și desigur, și americane.
MIZA LIDERILOR DE LA KREMLIN
Liderii politici de la Kremlin, culturnicii și politrucii din laboratoarele secrete moscovite mizau pe faptul că un asemenea gest, un asemenea eveniment, putea să trezească simpatie. Să stârnească interesul, să atragă atenția opiniei publice! Să facă – cum se spune – vâlvă! El trebuia să arate lumii că, iată, liderii comuniști de la Kremlin prețuiau cultura, arta și pe slujitorii și făuritorii ei, bla., bla., bla., Și astfel o asemenea decizie aparent banală, cu parfum umanitar, venea în sprijinul unei cauze, al unei cauze politice, în sprijinul bătăliei pe care, în acei ani, o desfășurau pentru ieșirea din izolare a Rusiei – a Rusiei sovietice – pentru recunoașterea statului sovietic pe arena internațională ca stat independent și suveran. Numai sub imperiul unui asemenea interes puteau fi sparte lacăte și cotrobăite ”loturile” cu lăzile valorilor istorice și artistice ale României aflate în subteranele umede și întunecate ale Kremlinului! Ca un abil și experimentat diplomat ce era, ”Herr Krassin” va fi știut toate acestea! Cu asemenea argumente va fi urcat el ”treptele” ierarhiilor politice de la Kremlin pentru a putea obține restituirea manuscriselor muzicale enesciene. O făcea pentru Rusia! Dar, cum am menționat mai sus, o făcea și pentru sine: pentru ”Herr Krassin” – diplomatul, pentru ”Herr Krassin” – ambasadorul. Pentru primul ambasador al Uniunii Sovietice în Franța. Căci, pentru succesul misiunii sale la Paris, ”Herr Krassin” avea nevoie să i se deschidă multe uși, avea nevoie de simpatie și prețuire! Avea nevoie să fie cunoscut – atât în cancelariile diplomatice cât și în cercurile elitelor intelectuale, inclusiv – sau mai ales – în saloanele mondene pariziene.
INTERESUL POLITIC
Decizia din 1924 privind restituirea manuscriselor enesciene va crea un precedent și va institui un principiu în practicile liderilor politici de la Kremlin: interesul politic. Restituirile din Tezaurul artistic și istoric al României (rețineți NU Tezaurul Băncii Naționale a României, în lingouri și monede, adică AURUL) care au urmat în anii 1935 și apoi, în 1956, – mai spectaculoase prin amploarea valorilor artistice și istorice returnate – au avut la bază interesul politic al liderilor de la Kremlin, dorința lor (bolnavă) de a deturna interesul opiniei publice de la evenimente, unele foarte grave, care scoteau la iveală fisurile existente în eșafodajul relațiilor de dominație și șantaj pe care le desfășurau în sferele lor de influență, interesul lor de a se împăuna (da, acesta este cuvântul cel mai potrivit) cu gesturi care erau departe de ceea ce erau ei – în realitate.
GEORGE ENESCU N-A FĂCUT DECLARAȚII ”LA CALD”
Dar – să-i lăsăm pe liderii de la Kremlin, pe culturnicii și politrucii comuniști, pe diplomații – de felul lui ”Herr Krassin” – și să privim puțin mai aproape pe beneficiarul acestui eveniment: George Enescu. Cum a primit muzicianul român restituirea manuscriselor sale de către liderii politici de la Kremlin? Care a fost reacția sa la primirea acelei telegrame trimisă de Edmond Fleg privind găsirea manuscriselor sale? Din sursele deschise la care am avut acces constatăm că muzicianul român nu a făcut declarații publice pe această temă, atunci, ”la cald” – cum se spune. Abia în anii 1951, 1952 – deci după aproape treizeci de ani – în cadrul convorbirilor sale cu Bernard Gavoty, George Enescu va face dezvăluiri în legătură cu acest moment atât de mult așteptat: recuperarea manuscriselor sale. Dar și atunci – așa cum am arătat în episodul anterior – el își îndrepta gândul către diplomații francezi, Anatole de Monzie și Jean Herbette, nu către liderii politici de la Kremlin. Aflat pe pământ american, într-unul dintre primele sale turnee de succes, el își îndrepta gândul către Paris și nu către Moscova.
NICIO REVERENȚĂ MOSCOVEI
Urmărind sursele deschise la care am avut acces, constatăm că pentru restituirea manuscriselor sale George Enescu nu va face – niciodată, dar niciodată – o reverență Moscovei, lui ”Herr Krassin” sau altor lideri bolșevici aflați între zidurile impenetrabile ale Kremlinului. Relațiile sale cu Rusia – Rusia țaristă și apoi Rusia sovietică – vor rămâne înghețate decenii la rând. În timp ce colinda capitalele europene, Europa fiind pentru domnia sa un ”continent fără frontiere”, în timp ce traversa Oceanul pentru turnee lungi, obositoare, unde obținea succese fulminante și unde făcea dovada înaltei sale înzestrări artistice ca violonist, dirijor sau compozitor iar America îl aplauda cu frenezie, pentru el Rusia, inclusiv Rusia sovietică, aproape că nu exista. În ”geografia” sa artistică, această parte a lumii – nu exista ca loc unde să cânte pentru publicul meloman, ca loc unde să-și pună în valoare virtuțile sale artistice. Era un spațiu – închis! Ferecat! George Enescu nu a mai pus piciorul pe tărâmul Rusiei din februarie 1917 când nimerise în plină revoluție și asistase la căderea unui imperiu, imperiul țarist, la decimarea unei dinastii, dinastia Romanov ce stăpânise Rusia mai bine de trei sute de ani! Abia după al doilea război mondial, în anii 1945 și 1946, marele muzician român se va întâlni cu muzicieni ruși (sovietici), compozitori sau interpreți. Dar aceste întâlniri se vor desfășura doar între hotarele muzicii, ale măiestriei profesionale, în termenii bunei cuviințe și al respectului reciproc, fără reverențele pe care mulți dintre confrații săi români (compozitori și interpreți) le făceau la adresa muzicienilor moscoviți. Prin întreaga sa atitudine – construită și aplicată doar între hotarele muzicii – George Enescu demonstra – celor capabili să-l ”citească” astfel – că nu se lăsa intimidat sau cuprins, de ”valul” de pro sovietism sub care intraseră mulți dintre confrații săi. El slujea muzica – și numai muzica, păstrându-se astfel vertical și respectându-și, cu o dârzenie incredibilă, principiul său de a nu se amesteca în politică, de fapt, dezgustul său față de politică. O făcuse în timpul dictaturii antonesciene și o va face și în primii ani ai dictaturii comuniste. Plecarea sa în exil, în septembrie 1946, un exil premeditat, un exil asumat, a fost expresia acestei dârzenii, a fost expresia acestui, să-i spunem, pe scurt: dezgust de politică. Acest principiu și acest comportament nu-l va abandona nici în anii grei ai exilului la Paris, până când va păși – bolnav, îndurerat și singur – în marea trecere.
UN NOU TURNEU – MOSCOVA, 1946
Vom continua, să urmărim relația marelui muzician român cu Rusia și în anii de după cel de al doilea război mondial. Mai exact, în anii 1945, 1946, până la plecarea sa definitivă din România, în septembrie 1946. Căci George Enescu a mai făcut un turneu în Rusia. În aprilie 1946. O vom face, în măsura în care ne vor permite ”sursele deschise” la care avem acces. Căci arhivele – încă tac. Adevărul stă ”pitit”, cum ar spune un nepot al meu din Vorona Botoșanilor. Citiți episoadele care vor urma, aflate acum în faza de ”atelier”. Ele vor fi consacrate turneului muzicianului român în Rusia comunistă, RUSIA SOVIETICĂ: primul (și ultimul) său turneu în această parte lumii. Pe curând.
