Un text tulburător am găsit în ARHIVA MUZICIENILOR, FONDUL GEORGE ENESCU II, DIN COLECȚIA MANUSCRISE A BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE . Un text unde este povestită o întâmplare petrecută într-o noapte de iarnă în ”vagonul-curier” al unui tren militar din timpul primului război mondial. O întâmplare ce vine să întregească imaginea lui George Enescu în acei ani grei pentru întregul popor român – anii primului război mondial.
UN TEXT TULBURĂTOR
Acest text a fost scris în 7 mai 1955 de către Adrian C. Brudariu, cu ocazia trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român. Autorul a pus textului său un titlu simplu: Amintiri despre George Enescu. Semnătura olografă de la finalul celor câteva pagini scrise confirmă paternitatea textului. Iar autenticitatea întâmplării nu poate fi pusă la îndoială, întrucât ea este povestită cu lux de amănunte, cu o sinceritate remarcabilă, autorul fiind dornic să reconstituie adevărul crud al unei nopți petrecute într-un ”vagon-curier” păzit de soldați-țărani și plutonieri certați cu limba română dar extrem de severi privind executarea ordinelor date de superiorii lor. Este, cum am spus, un text tulburător deoarece el creionează o ipostază a marelui muzician român George Enescu într-o împrejurare dramatică: o noapte într-un tren militar din iarna anului 1916-1917. Cu toate astea, el nu a fost publicat – atunci când a fost scris, în 7 mai 1955, și, se pare, că nici mai târziu. După știința noastră, în lucrările consacrate vieții și operei lui George Enescu, acest episod, și acest autor nu sunt menționate în paginile consacrate participării marelui muzician român, ca ”muzician-soldat”, în evenimentele din anii primului război mondial. Nici în volumele și revistele omagiale întocmite cu paginile scrise de numeroși prieteni, colaboratori sau admiratori ai marelui muzician român cu ocazia trecerii sale în eternitate, în noaptea de 4/5 mai 1955 acest text nu se regăsește (vezi în acest sens: Revista Muzica – Număr special, închinat lui George Enescu, Anul V, Mai, 1955, București, 1955; vezi de asemenea, George Enescu, Monografie, Mircea Voicana și colaboratorii, Editura Republicii Socialiste România, București, 1971; vezi și: Viorel Cosma, George Enescu, Concertul de adio, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2005)
NEPĂSARE? SAU INTERDICȚIE?
Exegeții (nu puțini) ai vieții și operei lui George Enescu au trecut, se pare, pe lângă acest moment, și pe lângă acest autor. Cum se spune, ei au dat ”pagina” și au trecut mai departe! Nepăsare? Sau interdicție? Care să fi fost motivul? Nu v-a fi plăcut conținutul, ”povestea”? Sau, poate, autorul, Adrian C. Brudariu, cel care fusese protagonistul acestei povești? Sau poate, că acest text, aflat în Colecția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, unde l-am găsit de curând, nu va fi fost pus la dispoziția cercetătorilor? Va fi fost ținut la…. secret, și abia după căderea sistemului comunist și desființarea cenzurii el va fi fost scos de sub obroc? Oricum, citindu-l constatăm că ”povestea” pe care autorul o înfățișează pune în lumină câteva din trăsăturile definitorii ale personalității marelui muzician român: generozitatea, spiritul de sacrificiu, dăruirea, modestia și, de la un punct încolo, sacrificiul și chiar eroismul său. Căci, nu poate fi numită altfel, decât eroică, participarea sa, ca muzician, la acțiunile organizate de echipele Crucii Roșii din România pentru strângerea de fonduri pentru sinistrați, pentru alinarea suferințelor răniților din spitalele de front din primul război mondial. Căci nu poate fi numită altfel, decât eroică, capacitatea marelui muzician român de a înfrunta viscolul, frigul, foamea și, mai ales, durerea, întipărită pe chipurile suferinde ale celor ce-l ascultau vrăjiți, uitând de dureri, de bandaje, de cârje, de dorul de casă. Alinarea celor suferinzi – acesta va fi fost impulsul interior ce va fi dat tânărului muzician român, forța de a înfrunta ororile războiului. Și, totuși! Un asemenea text, nu a văzut lumina tiparului. Atunci și nici mai târziu. De ce?
UN CENZOR PRICINOS – SAU OBEDIENT?
Citindu-l, nu poți să nu te întrebi: cât de obedient, cât de obtuz, cât de ”pricinos” va fi fost acel culturnic, politruc sau cenzor care va fi decis ca o asemenea ”poveste” să nu vadă lumina tiparului, să nu fie cunoscută de marele public? Cu atât mai mult cu cât el a fost scris într-un moment de mare emoție, de mare durere provocată celor ce l-au cunoscut, admirat și iubit pe George Enescu – fie ei muzicieni sau iubitori ai muzicii – de trecerea în eternitate a marelui muzician român. Atunci, în mai 1955, orice amintire, orice relatare despre George Enescu, era prețioasă, absorbită cu nesaț de marele public sensibilizat de durerea acestei imense pierderi. Orice ”poveste” dobândea dimensiuni și semnificații nebănuite. În această logică, atunci, în 1955, nu puteai ține sub obroc un asemenea text decât dacă ar fi existat un motiv sever. Ce fel de motiv? Conținutul? Nu, nu! O spun cu certitudine. L-am citit cu atenție și pot spune, cu mâna pe inimă, că nu textul, nu conținutul ar fi putut fi un motiv pentru nepublicarea lui. Pentru cenzurarea lui! Atunci? Autorul? Adrian C. Brudariu? Cine era, în 1955, Adrian C. Brudariu? Cine fusese Adrian C. Brudariu de nu putea el să apară în public cu un text omagial despre George Enescu, scris într-un moment atât de dureros? Cu această întrebare în minte, să ne aplecăm puțin asupra autorului.
CÂTEVA CUVINTE
În 1955, Adrian C. Brudariu avea șaizeci și doi de ani. Nu mai era tânăr și datorită schimbărilor politice și sociale care avuseseră loc în România, unde fusese instaurat regimul comunist, intrase într-un con de umbră, împins la marginea societății, nevoit să înfrunte lipsuri materiale și umilințe pe care nu și le-ar fi putut imagina niciodată în anii săi cei tineri. Ca mulți alți români din generația sa care se implicaseră în bătălii politice, integrându-se în partide și partidulețe ce apăreau și dispăreau de pe scena politică precum ciupercile după ploaie, Adrian C. Brudariu, suporta acum consecințele vieții și activității pe care o avusese în anii anteriori instalării în România a regimului comunist. Căci – ca absolvent al Facultății de Drept – Adrian C. Brudariu n-a fost numai un apărător al legii, un slujitor (mai mult sau mai puțin devotat) al dreptății ci și un versatil politician. El a pendulat cu dezinvoltură printre curentele politice la modă, împins mai mult de ambiții, de orgolii, de conjuncturi, decât de convingeri. În tinerețe a fost atras de fantoma ideilor de stânga promovate în unele cercuri ale elitelor intelectuale ieșene, acolo unde își făcuse studiile liceale și universitare și unde se aflau cei mai mulți dintre prietenii și, mai ales, profesorii și mentorii săi politici. Tânăr fiind, înzestrat cu elocința pe care o impunea însăși meseria sa, aceea de avocat, și apoi de magistrat, făcea paradă cu lecturile sale de stânga, de sorginte rusească, afișa o atitudine de frondă, cu care se mândrea, lăsând să se înțeleagă că aceasta ar fi fost o trăsătură nativă a personalității sale. Încercând să-și ”construiască” o biografie de militant ”de stânga”, el mersese până acolo încât afirmase cu emfază că ar fi participat chiar la răscoala țăranilor de la 1907, alăturându-se celor de la Podul Iloaiei, uitând că, pe atunci nu avea decât paisprezece ani, fiind un fraged adolescent! Cine știe? Va fi fost! Poate ca spectator, dar nu ca participant, nu ca unul dintre acei țărani umiliți și obidiți, storși de foame și de sărăcie, cărora le ajunsese ”cuțitul la os”! De această ”metodă” (mai curând, meteahnă) nu se va dezbăra nici mai târziu, în anii maturității, în condiții politice fundamental opuse când în România fusese instaurat un nou sistem politic, sistemul comunist. Într-un studiu apărut în revista ”Zargidava”, distinsul profesor Gheorghe I. Florescu, ne spune că și după instaurarea comunismului în România, Adrian C. Brudariu, încerca să-și construiască o biografie, s-o adapteze la ”cerințele” zilei, punând în evidență orientările, simpatiile sale față de ideile de stânga pe care le-ar fi avut în anii din perioada interbelică. ”Continuând a-și ticlui o biografie la modă – scrie Gheorghe I. Florescu – după 1944 a început să declare că asistase cândva la întruniri socialiste care avuseseră loc la sala ”SIDOLI” din Iași, unde îi ascultase pe dr. Leon Ghelerter și pe Mihai Gh. Bujor”. (Gheorghe I. Florescu, Un dialog epistolar: Adrian C. Brudariu – G. T. Kirileanu (1920 – 1925, 1956), ZARGIDAVA, Nr. 11, 2012, p. 210 – 243 ). Urmărind în continuare traiectoria simpatiilor socialiste ale lui Adrian C. Brudariu, în anii săi cei tineri, aflăm că în 1918, Adrian C. Brudariu, era redactor politic la ziarul ”Chemarea” editat de celebrul (și temutul pamfletar) N. D. Cocea, că a participat, ca membru fondator, la înființarea, la Iași, de către un grup de profesori cu vederi democratice și de numeroși muncitori, a unui partid de stânga, cu o titulatură foarte stângace, considerat a fi primul ”Partid Muncitor”. Un punct de atracție pentru acest partid va fi fost pentru tânărul Adrian C. Brudariu și faptul că printre membrii fondatori se afla și tatăl său, institutorul Constantin Brudariu. În anii 1921 – 1922, tânărul Brudariu era un frecvent cititor al ziarului ”Socialismul”, fapt care, în contextul acelor ani avea o semnificație deosebită, plasând ”abonatul” în categoria celor interesați de ideile ”progresiste”, etc., etc.,
PIRUETE POLITICE
Acestea erau însă ”fumurile” tinereții! Câțiva ani mai târziu, în 1927, Adrian C. Brudariu va face o piruetă politică spectaculoasă, apropiindu-se de grupul adepților liderului țărănist Dr. N. Lupu. El va îmbrățișa ideile promovate de aceștia care, nemulțumiți de rolul rezervat grupării țărăniste după fuziunea naționaliștilor ardeleni cu țărăniștii, s-au desprins din Partidul Național Țărănesc și au format un partid al lor, Partidul Țărănesc (ibidem, Gheorghe I. Florescu, loc cit.) Ca membru al Partidului Țărănesc, în urma alegerilor parlamentare din 1927, organizate de guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu, Adrian C. Brudariu, va deveni parlamentar. De la tribuna Parlamentului, deputatul Adrian C. Brudariu își va folosi elocința în discursuri polemice, implicându-se în campanii cu un pronunțat accent critic la adresa guvernanților. În februarie 1928, de la tribuna Parlamentului României el se pronunța împotriva tratamentului ”barbar și nelegal” pe care guvernul îl aplica deținuților politici. Personajul în apărarea căruia se ridica Adrian C. Brudariu, era militantul socialist, Mihail Gheorghiu Bujor. Era o susținere extrem de riscantă întrucât, Mihail Gheorghiu Bujor era unul dintre liderii mișcării socialiste care, sub influența revoluției bolșevice din Rusia, militau pentru profunde transformări sociale și politice în România, inclusiv pentru schimbarea structurii statale a României, prin răsturnarea monarhiei. ”Piruetele” politice ale tânărului parlamentar aveau să continue. În 1933, Adrian C. Brudariu, devenea liderul unui grup de foști susținători ai doctorului N. Lupu, care se desprinseseră din Partidul Țărănesc, înființat de către acesta în 1927, formând un alt partid, Partidul Țărănesc Independent.
ULTIMA REDUTĂ
Dar, cu acest moment, traseismul lui Adrian C. Brudariu nu se va încheia. Câțiva ani mai târziu, în 1938, el va ateriza în noua formațiune politică inițiată de regele Carol al II-lea, Frontul Renașterii Naționale. Iar aici, nu se va mulțumi cu statutul modest al unui membru oarecare, de umplutură, ci va viza trepte mai înalte, spre structurile de conducere. Așa se face că numele lui se află pe listele Consiliului Superior al Frontului Renașterii Naționale. Era o ”piruetă” politică surprinzătoare și – cum notează distinsul autor, profesorul Gheorghe I. Florescu, în studiul pe care l-am menționat mai sus – ”contradictorie prin raportarea la orientările sale ideologice de la început”. După cum precizează același autor, numele lui Adrian C. Brudariu figura pe un document al noii formațiuni politice apărute pe eșichierul politic al României: Apelul nominal al ședinței de înființare a Consiliului Superior Național al Frontului Renașterii Naționale” (ibid. loc. cit.). Prin urmare, Adrian C. Brudariu se plasase, chiar de la început, la vârful acestei formațiuni care trebuia să fie ”vârful de lance” al politicii lui Carol al II-lea. El își asuma rolul de a fi, încă de la început, unul dintre cei ce aveau să sprijine regimul autoritar instituit de Regele Carol al II-lea. După cum se știe Frontul Renașterii Naționale a fost o formațiune politică cu o viață extrem de scurtă, ea fiind măturată de pe eșichierul politic românesc odată cu dispariția din viața României a inițiatorului său, Regele Carol al II-lea care – silit de evenimentele politice și militare care au dus la destrămarea teritorială a României – a abdicat de pe tronul țării la 4 septembrie 1940.
PONOASELE TRASEISMULUI POLITIC
Desigur, Adrian C. Brudariu nu era nici primul nici ultimul ”traseist” de pe scena politică românească, ”piruetele” politice, abandonarea principiilor doctrinare fiind un loc comun. Un asemenea comportament, într-un sistem politic multipartidist nu ducea pe nimeni după gratii. Cel mult atrăgea disprețul și suspiciunea asupra celui ce-l practica. Am spus: într-un sistem politic multipartidist, acolo unde libertatea convingerilor politice este admisă și funcționează așa numita ”rotativă guvernamentală”, care permite accederea la guvernare a diferitelor partide prezente pe scena politică. Nu însă într-un sistem politic mono partidist, unde pe scena politică există un singur partid, un partid unic, indiferent de doctrina lui, de stânga sau de dreapta sau, mai rău, de extrema dreaptă. În cazul lui Adrian C. Brudariu, partidul care a avut o influență negativă asupra vieții și destinului său politic și civic, a fost Partidul Comunist Român. Instalat la putere la 6 martie 1945, prin guvernul majoritar comunist căreia, cu perfidia clasică a comuniștilor, i se spunea ”guvern de largă concentrare democratică”, guvernul Dr. Petru Groza, Partidul Comunist Român a inițiat imediat o campanie de ”curățare” a structurilor administrative, universitare și culturale ale României postbelice. Ea s-a numit campania de ”epurare” și la baza ei au stat inițiative legislative: legi, ordonanțe de guvern, și au fost create structuri organizatorice speciale pentru punerea în aplicare a acestor legi. În malaxorul ”epurării” au intrat nu numai ”colaboraționiștii” , cum erau numiți toți cei care fuseseră implicați, prin posturile pe care le ocupaseră în administrația centrală și locală din perioada guvernării antonesciene, ci și mulți, foarte mulți, funcționari publici onești – indiferent de domeniile în care activaseră – acei oameni consacrați sarcinilor diurne pe care le aveau, sarcini derivate din funcțiile pe care le ocupau în administrația publică a României, în eșafodajul administrativ ce face posibilă funcționarea unui stat – în vreme de pace sau război.
MARGINALIZAT ȘI UMILIT
Ca magistrat, Adrian C. Brudariu a făcut parte din acest eșafodaj. Un bun motiv pentru marginalizarea sa, pentru ”epurarea” sa din sistemul – nou – al magistraturii statului comunist. Iar activitatea sa politică din trecut, ”piruetele” făcute de la un partid politic, de la o doctrină la alta, au fost, cum se spune ”cireașa de pe tort”. Ele au atârnat greu în balanța pe care o țineau în mână comuniștii pentru evaluarea celor ce puteau fi atrași pe orbita slujirii strategiei politice a Partidului Comunist. Prin trecutul său – profesional și politic – Adrian C. Brudariu s-a aflat pe ”talerul” ce trăgea în jos, balanța evaluării comuniste. El a fost nu numai marginalizat, ”epurat”, adus în starea umilitoare de a fi muritor de foame, dar și trimis după gratii. Detenția sa a fost scurtă, pe cât de scurtă pe atât de umilitoare, de devastatoare, și a luat sfârșit în urma unor investigații (securistoide) care au dat ”cale liberă” unei decizii de amnistie semnată de premierul Dr. Petru Groza (în 1958) pe ultima sută de metri a mandatului său. Să notăm că în momentul când a scris textul omagial consacrat lui George Enescu, cu ocazia trecerii în eternitate a marelui muzician român, în noaptea de 4/5 mai 1955, Adrian C. Brudariu era – încă – în libertate. Liber – dar marginalizat. Liber – dar umilit. Liber – dar muritor de foame!
UN TEXT TANDRU – PUS SUB OBROC
Și totuși, în aceste condiții, el a avut forța să scrie despre marele muzician român, paginile pe care le-a scris. În relatarea sa despre acea noapte extraordinară petrecută în vagonul-curier al unui tren militar împreună cu marele muzician român, George Enescu, el a rămas onest, a slujit ”adevărul” acelor clipe unice trăite, a rămas demn, uitând cu totul umilințele la care fusese supus – până atunci – de regimul comunist. Și-a curățat sufletul de ”zgura” prezentului trăit și a intrat, cu gândul, curat și pios în amintire. A scris cu tandrețe, cu admirație, cu ”penița înmuiată în suflet”. Dar cenzura comunistă – n-a ținut seama de nimic. Arogantă și cinică, ea l-a pus sub obroc, l-a aruncat în tenebrele interdicției. O interdicție care – din fericire – n-a fost pe vecie. Căci textul omagial scris de Adrian C. Brudariu, în acele zile îndurerate de pierderea marelui muzician român George Enescu, iese acum, de sub obroc, de sub această interdicție. Citiți episoadele care urmează și aflați ce s-a întâmplat într-o noapte de iarnă, într-un vagon-curier al unui tren militar. Citiți textul lui Adrian C. Brudariu cenzurat de culturnicii comuniști. Citiți mini serialul intitulat: GEORGE ENESCU – CENZURAT. O noapte în vagonul-curier al unui tren militar (2). Citiți!
