O RECOMANDARE TANDRĂ
În 1942, după ce fusese angajat ca profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică (instituție care, sub impactul strategiilor proletcultiste ale Partidului Comunist Român, va primi, în 1950, un nume nou: Conservatorul ”Ciprian Porumbescu”), Mihail Jora îl recomanda pe Marțian Negrea unui tânăr învățăcel, de numai zece ani, viitorul compozitor Aurel Stroe, cu o metaforă memorabilă. Memorabilă pentru că ea venea de la un mare muzician și o mare personalitate a spațiului muzical românesc: Mihail Jora. ”Îți recomand un profesor extraordinar din Cluj, tobă de carte” (subl. ns.) i-ar fi spus Mihail Jora viitorului compozitor. (cf. Sorina Bobeico, Marțian Negrea, 125 de ani de la naștere, România Muzical, 26 ianuarie, 2018). Formulând o asemenea apreciere, distinsul muzician Mihail Jora va fi avut în vedere palmaresul componistic al muzicianului ardelean, activitatea sa prodigioasă în cadrul învățământului universitar din Cluj, și mai nou, și din București, Tratatele sale teoretice. Dar, cu siguranță, va fi fost la curent cu încă o realizare a sa: studiul ”Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea, Ioan Caioni”, publicat în Revista MELOS, II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1941. Acest studiu, publicat în acele vremuri tulburi – 1941 – când ordinea europeană fusese grav avariată de ambițiile megalomanice ale lui Hitler și Stalin, când războiul bătea la porțile României, constituise un eveniment remarcabil. El depășise spațiul muzical transilvan, fiind cunoscut și în cercurile elitelor muzicale ”de peste munți”, ”în Regat”, cum spuneau ardelenii când se refereau la partea de Țară ce ajungea cu hotarul de sud până la Dunăre!
ȘI UN ÎNDEMN TEMERAR
Da! Marțian Negrea era, într-adevăr, ”tobă de carte”. Dincolo de activitatea sa componistică, dirijorală și universitară, care-l impusese ca o personalitate remarcabilă a spațiului muzical și cultural clujean, Marțian Negrea era muzicianul român care se angajase într-o acțiune intelectuală temerară: documentarea originii românești a eruditului călugăr franciscan, Ioan Caioni, studierea celebrului Codex, selectarea și transcrierea unor cântece românești. Sursele deschise la care am avut acces, inclusiv studiul științific publicat de Marian Negrea în Revista MELOS II, în anul 1941, nu ne dau detalii asupra momentului când distinsul muzician a început cercetarea sa. Știm doar – dintr-o declarație târzie, făcută unui jurnalist de la București, Octavian Andronic, în anul 1973 – că în tinerețe, prin anii ”30, Academicianul Ioan Lupaș, unul dintre marii istorici și profesori ai spațiului transilvan, i-a semnalat existența în Biblioteca Universității din Cluj a unei opere extrem de complexe realizată de un călugăr franciscan, Ioan Caioni. ”Eram la Cluj, prin (anii) ”30 – își amintea Marțian Negrea în 1973 – când profesorul Lupaș mi-a semnalat faptul că la Biblioteca Universității (din Cluj – n. ns.) voi găsi o carte care cu siguranță mă va interesa. Am găsit într-adevăr un text al unui călugăr franciscan, despre care – după ce am confruntat și am tradus din latină un alt text, găsit la mânăstirea franciscană din Cluj – am constatat că era român, de ”natione Valachus”. (subl. ns.) ”Se numea – explica în continuare muzicianul ardelean – Ion Caioni (subl. ns.), era muzician, pictor și constructor de orgi și lucrările sale se constituiau ca cele mai vechi despre muzica românească. Trăise între (anii) 1629 și 1687 și făcea muzică religioasă de inspirație folclorică. Un cântec în limba maghiară se numea chiar Cântarea voievodesei Lupu. (subl. în text) Am scris acest studiu iar profesorul Breazul (George Breazul – n. ns.) mi l-a publicat în 1941 la Scrisul Românesc” (subl. în text). (Cf. Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea, reprezentant de seamă al muzicii românești și al spiritualității ortodoxe, Editura Andreiană, Sibiu, 2021, p. 505). Îndemnul academicianului Ioan Lupaș căzuse pe un teren fertil întrucât Marțian Negrea era pasionat nu numai de compoziție, de activitatea la catedră și lucrul cu studenții ci și de cercetare, de munca în bibliotecă pentru descifrarea și conturarea profilului unor mari personalități ale spațiului public românesc. Împins de această pasiune el elaborase un amplu studiu consacrat lui Eusebie Mandicevschi, unul dintre cei mai dragi profesori ai săi din perioada studiilor vieneze, personalitate marcantă a spațiului universitar vienez. Acestui studiu i se va adăuga apoi cel consacrat lui Gheorghe Dima, una dintre marile personalități ale vieții culturale clujene în anii României întregite prin actul Unirii din 1918. (ibidem, Prof. dr. Vasile Vasile, op. cit. pp. 499-503). Căci – cum avea să declare Marțian Negrea aceluiași jurnalist bucureștean – muzicologia era pasiunea sa. ”M-a pasionat mult muzicologia” – sublinia compozitorul – amintindu-și că, datorită acestei pasiuni, îndemnul Academicianului Ioan Lupaș nu se pierduse în eter. Cu siguranță, cercetarea operei călugărului franciscan și elaborarea studiului publicat în Revista MELOS II, în 1941 va fi fost pentru muzicianul Marțian Negrea prilej de adâncă satisfacție și mulțumire. O și spunea. ”De ea (de această cercetare – n. ns.) se leagă o foarte plăcută amintire și o realizare la care țin foarte mult”. (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, op. cit. p. 505)
CINE I-A FOST ALĂTURI
În concordanță cu modestia și discreția sa, muzicianul nu ne introduce în laboratorul cercetării sale. Astfel, nu aflăm – de la domnia sa – cât a durat această cercetare și care vor fi fost dificultățile întâmpinate pentru transcrierea celor ”Zece piese în caracter românesc”. Singurul element care ne indică amploarea demersului său îl găsim în partea introductivă a studiului său acolo unde aduce mulțumiri ”părintelui” franciscan Dr. Fortunat Boroș. În perioada când Marțian Negrea lucra la studierea Codicelui, Dr. Fortunat Boroș era șeful ”călugărilor franciscani din Cluj”, fiind el însuși unul dintre cei care – cum precizează distinsul muzician ardelean – ”s-a ocupat și se ocupă încă de aproape de trecutul lui Caioni”. (Cf. Marțian Negrea, Un compozitor român ardelean, loc. cit. p. 8.) Marțian Negrea menționează larga bunăvoință pe care i-a arătat-o șeful călugărilor franciscani din Cluj. Acesta i-a oferit ospitalitate în Mânăstirea sa și i-a facilitat accesul la unele documente aflate în patrimoniul Mânăstirilor franciscane din Ardeal pe baza cărora el însuși și-a putut documenta una dintre cele mai importante concluzii ale studiului său: obârșia românească (valahă) a lui Ioan Caioni. ”Mulțumită largii bunăvoinți (sic”) a părintelui Dr. Boroș, care a binevoit să-mi dea săptămâni de a rândul ospitalitate în Mânăstirea sa, procurându-mi materialul necesar și din alte mânăstiri franciscane din Ardeal – preciza Marțian Negrea în lucrarea sa – azi, după un studiu amănunțit, suntem în posesia unei dovezi care nu mai lasă nicio îndoială asupra originei (sic!) lui Caioni”. (ibidem, Marțian Negrea, op. cit. p. 8-9.)
CAIONI ERA VALAH. PUNCT!
Prin cercetarea sa, Marțian Negrea dovedea – pe baza unor documente indubitabile – că Ioan Caioni era de obârșie românească. ”După un studiu amănunțit – scria domnia sa – suntem în posesia unei dovezi care nu mai lasă nicio îndoială asupra originei (sic!) lui Caioni. Acest prețios document care până azi încă de nimeni n-a fost publicat (subl. ns.) se află în Matricola călugărilor franciscani din Cluj, ”Registum II, Tom. II, Articul I”. În studiul său, muzicianul ardelean publică, în facsimil, documentul și transcrie din textul olograf în limba latină rândurile în care sunt consemnate numele lui Ioan Caioni (Joannes Kajoni) și alte date civile și confesionale, inclusiv obârșia sa: ”natione Valachus”. (ibidem, Marțian Negrea, op. cit. p. 9). ”Tăria acestor rânduri – precizează distinsul muzician ardelean – va ști să demonstreze adevărul tuturor acelora care au încercat, sau ar mai încerca și în viitor, să nege originea sa românească”. (subl. ns.). Marțian Negrea consideră că ”Poate tocmai acest fapt, sau acel mărunt și modest ”Valahus”, scris pe întâia pagină din Cartea sa de rugăciuni, ”Hortulus devotionis”, este cauza că acest mare erudit nici până azi, după 250 de ani, nu și-a primit încă locul ce i se cuvine în istoria literaturii maghiare” (ibid. Marțian Negrea, op. cit. p. 10). Acest document va constitui pentru distinsul muzician român argumentul de bază în efortul său de restabilire a adevărului privind obârșia românească a lui Ioan Caioni, eludată în mod premeditat și constant de către autorii studiilor găzduite în diverse publicații maghiare. Marțian Negrea va lua în considerare și alte aspecte ale vieții călugărului franciscan menite să consolideze aserțiunea sa fermă privind obârșia acestuia. El recunoaște că ”alcătuirea biografiei” lui Ioan Caioni întâmpină foarte multe dificultăți din cauză că în afară de dovada de mai sus (Matricola călugărilor franciscani din Cluj, Registum II, Tom II, Articul I – n. ns.) nu se cunoaște nici un alt document care ar vorbi despre părinții săi, sau despre copilăria sa, până la vârsta de 18 ani” (ibid. Marțian Negrea, op. cit. p. 10).
ALTE PRECIZĂRI BIOGRAFICE
Și totuși, Marțian Negrea nu trece ușor peste biografia eruditului călugăr franciscan. Coroborând datele consemnate și de alți autori, el stabilește locul de naștere al călugărului franciscan: comuna Căianul Mic, de unde – consideră domnia sa – i se trage numele de ”Kajoni”. Consecvent demersului său, de a descifra personalitatea celebrului călugăr franciscan, Marțian Negrea conturează condiția materială a familiei acestuia, urmărește peregrinările ei și află locația nouă unde se stabilește: comuna Leghia. Marțian Negrea este atent la climatul cotidian din zona unde locuia familia viitorului erudit franciscan. El urmărește evenimentele locale (unele conflictuale), descifrează controversele dintre călugării franciscani și protestanți, observă ofensiva călugărilor franciscani, care ”cutreerau comunele” ”mângâind și încurajând pe credincioșii lor” și, în același timp, ”făceau o vie propagandă și printre credincioșii necatolici”. Un astfel de călugăr zelos se afla și în comuna Leghia și acesta – consideră autorul – ”n-a trebuit să-și dea prea multă osteneală ca să convertească la religia catolică pe tânărul cu ochi scăpărători – Ioan Caioni, care pe atunci să fi avut vreo 13-14 ani”. Marțian Negrea relevă că părinții tânărului Caioni, ”trecuți prin atâtea peripeții și scăpați abia cu vieață (sic!) n-au mai avut puterea morală de a-și păstra copii în legea strămoșească, în religia ortodoxă”. Odată cu trecerea la religia catolică – notează Marțian Negrea – ”vieața (sic) copiilor Caioni este mai lămurită. Tânărul Ioan ajunge la Franciscani, iar sora sa, Judita, se mărită după nobilul secui Racz Ștefan, din Șumuleul Ciucului”.
CAIONI – OMUL TIMPULUI SĂU: RENAȘTEREA
Determinat de dorința sa de a scoate la lumină personalitatea lui Ioan Caioni, Marțian Negrea, urmărește cu atenție traiectoria vieții viitorului erudit franciscan, studiile ”inferioare” ale acestuia, făcute -”probabil” – precizează el – ”în mânăstirea Clujului, Sebeșel și Șumuleul Ciucului”. După încheierea lor tânărul Ioan Caioni intră în Ordinul Franciscanilor (17 septembrie 1648), iar apoi, un an mai târziu, ”după anul de încercare”, va depune – tot acolo – ”jurământul solemn” în mâinile ”priorului de atunci, Nicolae Somlyai”. (ibid. Marțian Negrea, op. cit. p. 13). În ”anul de încercare” Ioan Caioni va câștiga ”stima și admirația colegilor și superiorilor săi” astfel încât va fi trimis să-și completeze studiile teologice și filozofice ”la faimoasa școală superioară a călugărilor franciscani din Tyrnavia/ Trnavia (un orășel de lângă Bratislava – n. ns.) . ”Acolo – notează Marțian Negrea – și-a câștigat el cunoștințele acelea multiple pe care le-a utilizat apoi cu atâta iscusință și pricepere în tot decursul vieții sale”. ”Școala din Tîrnavia – apreciază distinsul muzician ardelean – a fost pentru Caioni ca un frumos câmp de flori pentru o albină harnică” (subl. ns.) (ibid. Marțian Negrea, op. cit. p. 14). Peste șase ani, Ioan Caioni se va întoarce acasă, la Șumuleul Ciucului, cu o pregătire complexă, de om al al timpului pe care-l trăia – Renașterea -,”aducând cu sine – cum notează Marțian Negrea – pe lângă știința teologiei și pe aceea a muzicii, a instrumentelor muzicale și, mai ales, o temeinică cunoaștere a orgei” (sic!). Astfel, Ioan Caioni își va desăvârși personalitatea, și va urca pas cu pas treptele ierarhice ale Ordinului său, fiind ales, în 15 august 1675, ca ”Pater Custodiae”.
AVEA PROIECTE ÎNDRĂZNEȚE
Ioan Caioni se va impune în viața cotidiană a catolicilor franciscani din Transilvania secolului al XVII-lea, prin proiectele sale de mare anvergură culturală: instalarea și funcționarea unei orgi la Mânăstirea Șumuleul Ciucului, cumpărarea și instalarea unei tipografii la Mânăstirea Ciucului pentru tipărirea ”cărților de rugăciuni” și a cărților ”pentru școlile lumești”. Ioan Caioni va primi de la Comisiunea ”Congregatio iudicis” încuviințarea pentru tipărirea unor ”cărți lumești” precum ”Primele elemente ale limbii latine” de Donatus, ”Gramatica” de Emanuel Alvari, ”Aritmetica” de Abacus și ”Corespondența familiară a lui Cicero”. Sunt numeroase, de asemenea, cărțile de rugăciuni, manualele școlare, cărțile de cântece, etc., etc., care se aflau în proiectele lui Ioan Caioni. ”Acest călugăr evlavios și cucernic – observă Marțian Negrea – era preocupat, în același timp, de cărți de rugăciuni, de istorie, de botanică, de cărți didactice și cărți de cântece notate cu semne muzicale, cât și de o serie întreagă de culegeri atât literare cât și muzicale”. Distinsul muzician ardelean notează cu acribie lista operelor, ”de autor”, ale lui Ioan Caioni (vezi pe larg, Marțian Negrea, op. cit. p. 18 – 20.) opere care indică personalitatea călugărului franciscan, afirmarea sa ca ”om al Renașterii”.
NU IUBEA LUXUL ȘI ALAIUL
În acei ani, activitatea complexă a lui Ioan Caioni devine cunoscută dincolo de hotarele Transilvaniei. Nunțiul papal din Polonia îl laudă iar de la Roma i se trimite (în decembrie 1676) ”numirea de vicar” cu dreptul de succesiune în scaunul episcopal al catolicilor din Transilvania. Peste doi ani – notează Marțian Negrea – va primi de la Roma ”îndrumările” pentru ocuparea scaunului de Episcop al Transilvaniei. Dar, Ioan Caioni – va refuza înaltele funcții ce i se ofereau. ”Mintea sa sănătoasă – scrie Marțian Negrea – a refuzat această înaltă demnitate, preferând simplicitatea și liniștea zidurilor monahale”. ”Pentru el, luxul și alaiul episcopicesc nu echivalau nici pe departe cu farmecul pe care i-l procura(u) literatura și arta muzicală, cărora, ca un simplu călugăr putea să (i) se dedice cu totul” (ibid. Marțian Negrea, op. cit. p. 17).
URMELE MUZICII ROMÂNEȘTI
Lucrarea căreia Ioan Caioni i se va dedica ”cu totul” avea să fie MAREA ANTOLOGIE MUZICALĂ, lucrare care va purta mai târziu numele său, dat de muzicianul român Marțian Negrea, și anume: CODEX CAIONI. Acest manuscris – precizează muzicianul ardelean – ”ne interesează îndeaproape, deoarece în el găsim urmele muzicei (sic!) românești din sec(olul) (al) 17-lea, ceea ce pentru noi constitue (sic!) un fapt de o importanță covârșitoare”(subl. ns.). Convins de importanța acestui fapt, Marțian Negrea, consideră că manuscrisul acestei Antologii merită ”o descriere mai amănunțită”. Și va face această ”descriere” pornind de la hârtia folosită, ”hârtia obicinuită a timpului său, destul de groasă și rezistentă”, la dimensiunea lucrării, ”un singur volum format cvart de 16/20, cu cele patru colțuri legate în piele veche” și până la aspectul coperților: ”scoarțele din carton tare, lipite pe partea exterioară cu hârtie pergament, plină de note gregoriane (sic!) și inițiale roșii”. Analizând scrisul existent în paginile Codicelui, Marțian Negrea observă că valorosul CODICE are doi autori și că ”această carte a fost dăruită lui Caioni din partea cuiva”. (subl. ns.) Muzicianul ardelean se duce – în timp – pe firul istoriei și află geneza acestei inestimabile opere care constituie o veritabilă oglindă a vieții și culturii Transilvaniei din secolul al XVII-lea.
TREI DECENII DE TRUDĂ
Codicele transilvan a fost început în 1634 de către organistul Seregely Matyas și a fost continuat de discipolul său, eruditul călugăr franciscan de origine română, Johannes Caioni (Ioan Căianu sau, în transcripție maghiară, Kajoni Janos). Ioan Caioni a transcris majoritatea pieselor muzicale în Codex mai bine de treizeci de ani, până în anul 1671, probabil, anul morții sale. Datorită complexității sale tematice, mai bine zis amalgamului de piese muzicale, Codex Caioni este apreciat drept un ”mic Babilon Muzical”. Și pe bună dreptate, deoarece în acest Codice sunt consemnate melodii sacre și laice cărora li se alătură melodii din repertoriul muzicii de curte, venită ”pe filieră franceză, italiană sau germană, dar și piese poloneze, evreiești, maghiare, românești de influență otomană”, etc., (Theodor E. Ulieriu – Rostas, Transilvania barocă într-o înregistrare: Codex Caioni, Observator Cultural, Nr. 562, 11.02.2011). În paginile Codex-ului – precizează Theodor E. Ulieriu-Rostas – ”se găsesc cele mai vechi notări ale unor muzici etnice tradiționale – cum e cazul pieselor românești și maghiare – cu două sute de ani înaintea culegerii sistematice a folclorului”. Theodor E. Ulieriu-Rostas consideră că datorită conținutului său extrem de eterogen, Codex Caioni constituie ”o radiografie muzicală a unei Transilvanii încă mai diverse decât o știm, care negociază, la nivel cultural, între Occident și Orient”. (subl. ns.) (ibid. Theodor E. Ulieriu-Rostas, op. cit.). Codex Caioni este considerat azi de analiști și muzicologi, ca un ”document muzical unic în spațiul Europei Centrale și de Sud Est”. El este ”un manuscris privat al unor organiști de mânăstire, redactat în grabă, într-un sistem tahigrafic de notație muzicală (….) presărat cu omisiuni, greșeli și repetiții” și ”a devenit cea mai importantă sursă (….) de care dispunem astăzi” pentru cunoașterea muzicii Transilvaniei în secolul al XVII-lea. (ibid. Theodor E. Ulieriu-Rostas, loc. cit.) Istoria Codexu-lui este tot atât de fabuloasă pe cât este conținutul său. Punem punct aici tentației de a urmări această istorie. Să reținem concluzia cea mai importantă, formulată de Marțian Negrea în urma demersului său științific: celebrul călugăr franciscan Ioan Caioni era – cum el însuși consemna: ”de natione valachus ex parentibus schismaticis”.
ZECE CÂNTECE ROMÂNEȘTI
Melodiile transcrise de Marțian Negrea ”cu semne noui”, cum nota un cronicar timișorean, erau cele ”Zece piese în caracter românesc” care, grație demersului științific al muzicianului ardelean, vedeau pentru prima dată lumina tiparului într-un limbaj accesibil contemporanilor săi. Studiul muzicianului ardelean – notează Sorina Bobeico – ”a pus într-o lumină nouă personalitatea cărturarului de talie europeană” care a fost Ioan Caioni. Despre melodiile românești aflate în celebrul Codex, Marțian Negrea, autorul studierii și transcrierii lor, considera că ele ”vorbesc despre vechimea, trăinicia și superioritatea cântecului nostru, aruncând o rază luminoasă asupra unui popor care știe să-și prețuiască și să-și păstreze cu sfințenie comorile sufletești”. (subl. ns.) Scoase la lumină și transcrise de temerarul muzician ardelean, aceste cântece aveau să se înscrie în repertoriul unor formațiuni muzicale și de dans consacrate promovării muzicii baroce din Transilvania în secolul al XVII-lea. Prin conținutul său, Codex Caioni stârnea interesul oricui, cu atât mai mult al unui muzician interesat de izvoarele creației populare din toate timpurile. Studiul despre Codex Caioni și selectarea celor Zece piese în caracter românesc, publicate în anul 1941, completa, în mod fericit, personalitatea artistică și componistică, și iată, acum și științifică, a distinsului muzician ardelean. Muzicienii bucureșteni, inclusiv cei din învățământul universitar muzical, știau pe cine primeau în rândurile lor. Metafora lui Mihail Jora, că Marțian Negrea era ”tobă de carte” se justifica cu asupra de măsură.
ECOUL – ÎN VREMURI DE RĂZBOI
Demersul științific al lui Marțian Negrea a fost remarcat imediat de comentatorii evenimentelor din spațiul muzical românesc. Astfel, în numărul din mai 1941 al revistei timișorene Contrapunct, cronicarul muzical Ion Pogda releva faptul că în pofida unor împrejurări politice neprielnice ”ce nu încurajează deloc investiții într-un domeniu cu atât de rari cititori” se observă ”o lăudabilă aplecare spre studiul teoretic al muzicii”. (Ion Pogda, Marțian Negrea: Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea, Ion Caioni (1629-1687), Revista Contrapunct, Anul 1, Nr. 2, Maiu, 1941, p. 16). El releva faptul că demersul științific al lui Marțian Negrea a fost sprijinit de marele muzicolog român George Breazul care, în acei ani, susținea cu dificultăți inimaginabile, colecția sa de Istoria Muzicii găzduită în paginile revistei MELOS. Cronicarul aprecia studiul lui Marțian Negrea ca fiind ”un studiu excepțional” și că el releva începutul unei binevenite acțiuni de recuperare a creatorilor români din Transilvania, ”asimilați brutal de istoriografia maghiară”, (subl. ns.) precum era Codex Caioni. Celebrul Codice era apreciat de autorul timișorean ca un instrument de investigație a culturii muzicale autohtone. Ioan Caioni – scria Ion Pogda – ”a fost scos din uitare prin stăruința d-lui Marțian Negrea care s-a învrednicit să ne scrie în semne noui (sic!) melodiile populare pe care le-a încrustat în codicele său, lăsându-ne urme despre muzica noastră într-o epocă când era greu a ști scrie, necum a însemna melodii”. Ion Pogda aprecia acribia muzicianului ardelean. ”Scrisă cu grija oricărui autentic cercetător, cartea (studiul – n. ns.) d-lui Marțian Negrea rămâne ca un model de cercetare pentru toți cei ce vor să lămurească un trecut greu de cunoscut, dar plin de înțelesuri”. (ibidem, Ion Pogda, loc. cit.)
Aceasta a fost perioada fastă din viața distinsului muzician ardelean. Ea a însemnat afirmarea sa viguroasă în spațiul creației muzicale românești, dobândirea unui prestigiu de nedezmințit în spațiul universitar muzical clujean, afirmarea neobosită în viața culturală a Clujului, cel mai important centru administrativ, economic și cultural al Transilvaniei. Pe scurt: împlinirea sa ca om și ca artist! Dar, pentru distinsul muzician Marțian Negrea, nori negri se arătau la orizont. Dar – cum vom vedea – Marțian Negrea va ști să treacă prin vremi cu stoicism, cu demnitate - nu fără compromisuri – impuse de liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României. Dar și-a urmat cu dârzenie vocația sa. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi.(8) România se clatină. Citiți!
