ÎN MINTE AVEAM O ÎNTREBARE
Septembrie 2018. Mă aflu în sala de lectură Constantin Moisil din Palatul Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANIC), clădire veche – construită între anii 1885-1887 – inclusă în patrimoniul arhitectonic al Bucureștiului, situată lângă grădina Cișmigiu și la doi pași de Palatul Primăriei Municipiului București. Pe masă, în lumina calmă de septembrie târziu, un alt Dosar din Fondul Uniunii Compozitorilor: Dosarul 486/1951. Foiletez încet paginile cu litere atinse de timp cu aceiași întrebare ce mi s-a înfipt în minte atunci când am citit documentul întocmit de tânărul muzicolog Viorel Cosma în anul 1951, document care a inspirat episoadele (1, 2, 3, 3, 4, 5 și 6, ) din mini ciclul publicat în spațiul acestui BLOG în perioada 4 – 22 iunie 2023, sub titlul: VIOREL COSMA ȘI PROLETCULTISMUL. ”Era Viorel Cosma o ”rara avis” în acel an 1951?”
RĂSPUNSUL ERA SUB OCHII MEI
Ei bine, curând aveam să găsesc răspunsul pe care-l căutam. Iar acel răspuns se afla chiar sub ochii mei, în Dosarul pe care-l aveam pe masă: Dosarul 486/1951, din Fondul Uniunii Compozitorilor, la pagina 72! Era un document cu litere șterse, atât de șterse încât din copia xerox pe care am făcut-o ulterior, aceste litere abia dacă se mai se vedeau. Mă uit imediat la data când a fost întocmit. Dumnezeule! Un document elaborat atât de aproape de cel întocmit de Viorel Cosma? De necrezut! Și citesc. În fugă, în diagonală, cum se spune. Apoi revin! Și îl iau la ”bani mărunți”. Ce era? Un Proces verbal pe o pagină A4 încheiat de către ”Comisia de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie din cadrul Uniunii Compozitorilor cu autorii unor lucrări de muzicologie ale căror proiecte trecuseră prin ”furcile caudine” ale Comisiei. Iar evenimentul avusese loc în 19 decembrie 1951! Data documentului mă împinge la o scurtă retrospectivă.
SFIDAREA ERA…PE FAȚĂ
Viorel Cosma își prezentase proiectul privind publicarea unui volum de Documente din istoria muzicii românești – în ziua de 12 octombrie 1951! Dar, iată, două luni mai târziu, alți câțiva muzicologi, membri ai Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, avansau proiecte care dovedeau aceiași atitudine: retragerea în trecut. Și asta, în pofida prezentului, dominat de dogmele realismului socialist, ale proletcultismului și pro sovietismului, etc., etc., etc., Prin temele propuse ei se întorceau spre studierea istoriei creației muzicale românești și universale. Și…cireașa de pe tort! La o analiză atentă a documentului pe care-l aveam în față reieșea că, în pofida tuturor îndemnurilor lui Matei Socor și ale acoliților săi, în pofida tuturor imperativelor din documentele programatice ale Conferinței Compozitorilor și Muzicologilor din octombrie 1949 (Rezoluția și Statutul, sau ale Săptămânii muzicii și Plenarei Uniunii Compozitorilor din septembrie 1951) privind valoarea creației muzicienilor sovietici, care trebuia considerată ca ”un far” călăuzitor (????) acești muzicologi, ale căror nume erau consemnate în documentul pe care-l aveam în fața ochilor, rămâneau străini de aceste îndemnuri. Nu și le însușeau și… basta! Nu-l ascultau pe Matei Socor! Nu luau indicațiile lui drept literă de lege! Iar interesul lor pentru ”Răsărit” se oprea – ahhhhh, ce sfidare! – la muzicienii ruși. Rețineți – muzicieni ruși. Nu sovietici. Un exemplu indubitabil era chiar documentul pe care-l aveam în față. Cine erau acești muzicologi care-și permiteau o asemenea sfidare? Căci, după opinia mea – în climatul de atunci – propunerile lor nu erau altceva decât o sfidare! O sfidare – nu subtilă, ci…pe față!
MI-AM SUFLECAT MÂNECILE
Se înțelege că mi-am suflecat mânecile și am încercat să-i privesc mai îndeaproape pe cei care sunt nominalizați în acest document. Pe ei, ca personalități ale spațiului muzical românesc, pe ei și temele lucrărilor pe care se angajau să le elaboreze într-un climat când – după instaurarea lui Matei Socor și a acoliților săi la conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor – avea loc o ofensivă continuă pentru aplicarea strategiei politice a Partidului Comunist Român și în domeniul creației muzicale românești. Era o strategie care avea un singur scop: sovietizarea României, și, implicit, a creației muzicale românești! Sub impactul acestei ofensive – care-și găsise modalitățile de aplicare în documentele programatice aprobate de Conferința Compozitorilor și Muzicologilor din România (21-22 octombrie 1949) – în breasla muzicienilor români aveau loc răsturnări incredibile, ”piruete” spectaculoase dictate de interese, spaime și inconsecvențe. Într-un asemenea climat era greu să te ții departe. Să nu faci compromisuri. Să nu cazi în capcana proletcultismului, să nu faci ”pactul cu diavolul”. Da! Era greu! Dar – cum vom vedea – nu imposibil!
PARADOXUL
O dovadă indubitabilă era chiar documentul pe care-l aveam în față – Procesul verbal al Comisiei de îndrumare a Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din 19 decembrie 1951. În acest document există exemple de muzicieni care n-au căzut în capcana lui Matei Socor, a ”liniei Partidului”, n-au făcut ”pactul cu diavolul”. În climatul de atunci aceștia erau un fel de ”rara avis”! Dar – ce surpriză! – Existau, tot aici, în chiar documentul pe care-l citeam, și exemple de muzicieni care, dimpotrivă, făcuseră compromisul, deveniseră susținători, ba chiar fani ai proletcultismului și pro sovietismului. Și asta se vedea și din temele propuse de ei. Existența lor, a fanilor” pro sovietismului alături de cei care se ținuseră departe, care nu căzuseră în capcana proletcultismului și pro sovietismului promovat de Matei Socor și acoliții săi, făcea și mai interesant documentul pe care-l aveam în față. Nu, nu era o surpriză că în breasla muzicienilor români existau muzicologi care erau în trendul zilei, care făcuseră ”pactul cu diavolul” și se lăsaseră furați de ”valul” proletcultismului și pro sovietismului. Surpriza se afla în altă parte. În faptul că acești muzicologi își îndreptau – și ei – fața spre trecut. Cu tot fanatismul lor, își alegeau subiecte din trecutul creației muzicale ruse! Nu sovietice! Într-un fel și ei erau o ”rara avis”! Ce paradox – veți spune! Daaaaa! Așa este!
COMISIA – VOIA CIFRE
Această situație a sporit interesul pentru documentul găsit la pagina 72 al Dosarului 486/1951 din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Ce a rezultat în urma acestei lecturi? Un mini serial intitulat: ”Rara avis”? Așa dar, citiți! Veți găsi în episoadele care urmează propuneri avansate de muzicologi care nu făcuseră pactul cu diavolul dar și de muzicologi care se dovediseră – cu vârf și îndesat – ca susținători, ca fani, ai realismului socialist, ai proletcultismului și pro sovietismului. Și, ceea ce este mai interesant, Comisia de îndrumare a Secției de Critică și Muzicologie a avut ”cuvinte bune”, de apreciere și evaluare pentru TOȚI! Urmărind cu atenție Procesul verbal întocmit în ziua de 19 decembrie 1951 am constatat că membrii Comisiei de îndrumare au acceptat orice fel de propunere, orice fel de teme și pe oricine a venit cu propuneri – celebru, sau mai puțin celebru, cu ”operă” sau fără. Să înțelegem că obiectivul lor primordial nu erau temele propuse, ci NUMĂRUL LOR? Daaaaaaaaa! Este limpede! Triumfalismul (specific strategiei politice comuniste) intra cu pași repezi și în domeniul creației muzicale românești. Citiți! Următorul episod din mini serialul nostru se intitulează așa: ”RARA AVIS”? (2) La orele 19,00 – trecute fix! Citiți!
