ÎNTÂLNIREA
În ziua de 19 decembrie 1951, la orele 19.00, ”trecute fix”, cum ar fi spus ”nenea Iancu”, șase muzicologi și un compozitor, membri ai Secției de Critică și Muzicologie din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, încheiau întâlnirea lor cu ”Comisia de îndrumare” a secției. În Procesul verbal întocmit se spune: ”Comisia de îndrumare a Secției de Muzicologie și Critică, întrunindu-se în ziua de 19 Decembrie 1951, orele 19, pentru a lua din nou în cercetare problema lucrărilor propuse pentru a fi angajate și acontate de Fondul Muzical, face următoarele propuneri după ce a ascultat și discutat cu fiecare autor în parte”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 486/1951, p.72) Să înțelegem că fusese o întâlnire importantă. Minuțioasă. Decisivă – pentru ambele părți. De o parte – membrii Comisiei, de cealaltă – autorii, membri ai Secției de Critică și Muzicologie. Așa cum se specifica în documentul încheiat, Comisia se întrunise ”pentru a lua din nou în cercetare” (subl. ns.) ”problema lucrărilor propuse pentru a fi angajate și acontate de către Fondul Muzical” al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Prin urmare, avuseseră loc și alte întâlniri pe aceeași temă. Autorii veniseră cu propuneri. Comisia de îndrumare le studiase, formulase (probabil) opinii critice, invitând la aprofundarea cercetării și cristalizarea subiectelor propuse, bla., bla., bla.,
ERA TENTANT – SE PLĂTEA
Deci, întâlnirea din 19 decembrie fusese precedată de o activitate laborioasă, desfășurată de ambele părți. Acum, se pare, că se ajunsese la finalul acestor eforturi. Acum, se ajunsese la forma cea mai importantă: evaluarea lucrării (a proiectului, de fapt), stabilirea categoriei în care era încadrată și, în final, a sumei ce avea să fie acordată. Deocamdată, numai un aconto. Deci, era vorba de bani! Era tentant. Se plătea! Este limpede că autorii, ca de altfel și membrii Comisiei, s-au aflat într-o împrejurare de mare răspundere. Comisia acorda banii, deci își lua o răspundere. Autorii primeau banii – deci, la rândul lor și ei își asumau o răspundere: aceea de a duce la bun sfârșit ceea ce propuseseră. Este de înțeles de ce ambele ”tabere” au procedat cu maximă exigență. Comisia, se spunea în Procesul verbal, a ”ascultat și discutat cu fiecare autor în parte” (subl. ns.) și numai după aceea a stabilit sumele ce aveau să fie acordate de către Fondul Muzical al Uniunii.
MISTERUL SEMNĂTURILOR OLOGRAFE
În mod ciudat, documentul găsit de noi în Dosarul de arhivă susmenționat poartă doar două semnături olografe: a lui V(asile) Cristian și a lui (George) Breazul! Și aceasta în condițiile în care Procesul verbal întocmit menționa pe toți cei pe care Comisia îi ascultase și cu care discutase: Vasile Cristian, Gabriela Deleanu, Victor Iușceanu, J.V. Pandelescu, Emanoil Ciomac, Alfred Hoffman, George Breazul și Dinu Riegler. Fiecare dintre aceștia este menționat cu titlul lucrării pe care o propunea, categoria în care era încadrată lucrarea și suma pe care ”Comisia de îndrumare” o acorda – ca aconto – pentru fiecare lucrare și autor în parte. Ce să înțelegem din lipsa semnăturilor olografe ale celor ce fuseseră nominalizați în Procesul verbal întocmit? Că nu fuseseră – atunci – acolo? Că Procesul verbal se încheiase la finalul unor runde de convorbiri la care nu mai ajunseseră să fie toți, ci numai doi dintre ei? Adică, Vasile Cristian și George Breazul? Hm., hm., hm., În mod surprinzător, documentul nu poartă nici semnătura vreunuia dintre membrii ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie. Și….. ”cireașa de pe tort”, nu menționează niciun fel de termene de predare a lucrărilor propuse! Niciunul dintre autori – dar niciunul – nu avansa vreun termen. Când aveau ele să fie predate? La ”calendele grecești?” Hm., hm., hm.,
UNDEVA, CEVA – N-A FOST CORECT
Undeva, ceva, n-a decurs….. ”ca la carte”! Să fi fost întocmit acest document post-festum? Adică, după ce a avut loc evenimentul? Să fi fost scris ”din burtă”? Să fi fost un…fals? Bine, bine, veți spune. Dar cele două semnături olografe – aceea a lui Vasile Cristian și a lui George Breazul – ne spun altceva, deși, câteodată și semnăturile pot fi falsificate! Hm., hm., hm., În fine! Să lăsăm semnele de întrebare și să pornim de la premisa că acest document era dovada unui moment important din activitatea ”Comisiei de îndrumare”. El releva existența unei situații de fapt: membrii secției de muzicologie aveau proiecte, lucrările lor erau evaluate, se fixa numărul de pagini și…se acordau bani în avans. Deci – lucrau! TOȚI! Și muzicologii și membrii Comisiei! Spre mulțumirea mai marilor lor: Zeno Vancea, șeful Secției de Critică și Muzicologie și, desigur, și a lui Matei Socor, șeful ”cel mai cel”, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor.
DAR MATEI SOCOR ERA MULȚUMIT
Pentru Matei Socor, noul președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, ales după Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, acest document va fi fost foarte însemnat întrucât domnia sa era dornic să țină sub control, să cunoască și, evident, să impulsioneze, să modeleze, ”să pună la treabă” întreaga suflare a breslei aflată sub oblăduirea sa! Proiectele propuse și discutate de către ”Comisia de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie demonstrau lui Matei Socor – dar și șefilor săi de la ”partid” care-l plantaseră acolo – că, iată, breasla muzicienilor lucrează, că poziția de președinte a lui Matei Socor este benefică și că ”linia” partidului în domeniul creației muzicale românești este agreată, pusă în ”operă”! Ce altceva și-ar mai fi putut dori Matei Socor? Iar numele muzicologilor ce avansaseră proiecte aveau pentru Matei Socor – și, desigur, și pentru ”tovarășii de la partid”- o semnificație în plus. Strategia Partidului de a atrage elitele intelectuale de partea sa începea să dea roade. Căci pe lista celor consemnați în Procesul verbal întocmit se aflau nume mari ale muzicologiei românești contemporane precum: George Breazul și Emanoil Ciomac. Nu mai puțin importanți erau și ceilalți: Vasile Cristian, Jean Victor Pandelescu, Victor Iușceanu, Dinu Riegler, Gabriela Deleanu, Alfred Hoffman. Nume sonore, arhicunoscute în spațiul public muzical românesc – și nu numai. Înscrierea lor într-un program editorial al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, în anul de grație 1951, era de bun augur. Iată, elitele muzicologiei românești ”făceau pași”. Se apropiau de noul staff al Uniunii și, implicit, de ””partid”! Nu rămâneau indiferente! Nu întorceau spatele! Dimpotrivă!
CAPCANA FUNCȚIONA
Prin propunerile pe care le avansau – autorii consemnați în acest document – dădeau un impuls activității Uniunii Compozitorilor din România, chiar dacă ei nu se lăsaseră contaminați de ”orientările noi” lansate de culturnicii și politrucii comuniști privind creația muzicală românească. Pentru Matei Socor, Procesul verbal încheiat va mai fi mai avut încă o semnificație. ”Comisia de îndrumare” care ”moșise” aceste proiecte, trecuse de rolul ei de fațadă, cel de ”îndrumător” – adică acela de a întoarce pe toate fețele proiectele avansate și pe autorii lor. Ea stabilise standarde de calitate și – funcție de aceasta – cuantumul sumelor acordate autorilor – ca aconto. Cu alte cuvinte ”Comisia de îndrumare” întindea capcana! Căci banii – erau capcana cea mai sigură pe care Matei Socor și acoliții săi, în fond ”partidul”, o întindeau muzicienilor români! A acorda bani – fie și un aconto – pentru lucrări aflate în proiect – era o practică nouă în viața breslei muzicienilor români care, iată, începuse să-și arate roadele! Erau bani siguri, întrucât ei veneau acum nu din sursele modeste și nesigure ca altă dată, pe vremea Societății Compozitorilor Români, situație viu criticată în campania de demolare a Societății Compozitorilor, ci de la Fondul Muzical, structură nouă în breasla muzicienilor români. Iar Fondul Muzical îi primea dintr-o sursă sigură: de la Guvern! De la Stat – cum ar veni! Adică de la mine, de la tine… DE LA NOI TOȚI! Ca să aflăm ceva despre acest aspect, despre cum și de unde avea bani breasla muzicienilor, să aruncăm o privire spre….”pușculița” pe care o avea acum breasla! Spre Fondul Muzical care – așa cum spunea un mare muzicolog român, Academicianul Octavian Lazăr Cosma, era momeala pe care ”partidul” o arunca breslei muzicienilor români pentru ca – în schimb – aceștia să scrie cum voia el, ”partidul”, în conformitate cu strategia sa politică în domeniul creației muzicale românești. Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: ”RARA AVIS”? (3) Fondul Muzical – momeala ascunsă! Citiți!
