O ÎNTREBARE
Repeziciunea cu care s-au derulat evenimentele – de fapt inițiativele Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical – ne pune pe gânduri. De ce atâta grabă? Să recapitulăm: în 9 septembrie 1949, are loc ședința de constituire a Comitetului de conducere a Fondului. În aceiași zi, membrii viitorului Comitet trec la treabă. Deși nu primiseră aprobarea forului tutelar (Ministerul Artelor) aprobare care – surprinzător – va fi dată și ea foarte repede, adică, peste trei zile (în 12 septembrie 1949), membrii Comisiei iau ”taurul de coarne” și caută soluții pentru una dintre cele mai gingașe probleme: tarifele. Cât să se plătească pentru o Simfonie, pentru o Cantată, pentru un Concert sau o Operă mare (în 3-4 acte) sau o Operă mică (într-un act sau două) etc., etc., Tot în acea zi este înființară o Comisie specială care avea drept scop să primească, să studieze propunerile compozitorilor și muzicologilor, să dea ”undă verde”, să facă comenzi (așa, ca la Cooperativă) și să emită cecuri de plată la Banca de Stat a României. Tot atunci, în aceeași ședință din 9 septembrie, când erau stabilite atribuțiile Comisiei speciale, este stabilit și graficul său. Timpul de lucru acordat este ff scurt: 9-22 septembrie. Deci – două săptămâni – pentru primirea lucrărilor. Apoi, alte două săptămâni pentru studierea și selectarea lor. De ce atâta grabă?
PRIMUL LOT: CINCIZECI ȘI ȘASE
În 6 octombrie – Comisia specială de primire/selectare a lucrărilor propuse de compozitori și muzicologi, făcea publice deciziile sale. Ea dădea ”undă verde” pentru propunerile făcute de 56 de compozitori! Vă imaginați în ce ritm s-a lucrat? Este aproape incredibil, dacă ne uităm cu atenție la numărul celor care alcătuiau această Comisie. Nu erau decât trei: Hilda Jerea, Mircea Chiriac și Zaharia Popescu! În aceiași ședință, din 6 octombrie, Comisia emitea cecuri către Banca de Stat a României pentru plata sumelor acordate: peste un milion și jumătate de lei! Mai precis: 1.655.000 lei. Tot atunci era comunicat faptul că operațiunea de primire și selectare a propunerilor nu se încheiase, că alți 21 de compozitori – care avansaseră propuneri – rămâneau în atenția Comisiei. Pentru aceștia – considerați restanțe – nu se mai dădeau termene privind funcționarea Comisiei speciale. Va fi fost ea desființată? Nu știm. Oricum, ea dăduse testul! Își îndeplinise misiunea pentru care fusese înființată. Arătase breslei cât putea fi ea de eficientă, de rapidă! Iar ”tovarășilor de la partid” că ideea creării unui Fond – care să ofere bani, ajutoare, facilități de tot felul – era benefică. Benefică pentru a pune în mișcare breasla, pentru a scoate la lumină forța ei de creație, bla., bla., bla., În fond – pentru a fi îmblânzită, pentru a fi atrasă pe ”orbita” partidului, de partea sa, etc., etc.,
BREASLA FĂCEA ”PAȘI”
Urmărind repeziciunea cu care s-au derulat evenimentele ne întrebăm din nou: de ce atâta grabă? În documentul studiat de noi, un răspuns, explicit, nu am găsit. Dar o coroborare a faptelor ne permite o concluzie. Cu siguranță membrii Comisiei vor fi avut un obiectiv bine definit – acela de a demonstra că, iată, în noile condiții istorice, breasla muzicienilor români a coborât din ”turnul de fildeș”! Că lucrează! Că nu a rămas indiferentă și că a dat curs acțiunilor inițiate de ”partid”. Că ”făcea pași” spre ”partid”! Astfel, culturnicii și politrucii grupați în jurul lui Matei Socor, au constatat că ”breasla” putea fi îmblânzită, atrasă, convinsă să ”facă pași”, să iasă din indiferență, să deschidă ochii, urechile și să asculte chemările ”partidului”, bla., bla., bla., Cei 56 de compozitori care în ziua de 6 octombrie 1949, semnaseră angajamente și primiseră cecuri de plată erau primele dovezi ale reușitei acestei strategii!
MATEI SOCOR TRECUSE TESTUL
Dar, cu această ocazie, Matei Socor, viitorul diriguitor al breslei muzicienilor români, dăduse și el un test. Un test care convingea ”tovarășii de la partid” că el, Matei Socor – politrucul, nu muzicianul – era ”omul cel mai potrivit” pentru a ocupa funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. Crearea Fondului Muzical de care, cu siguranță, nu era străin, și punerea lui în mișcare, înainte de crearea viitoarei structuri organizatorice a breslei muzicienilor români, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, în cadrul căreia avea să fie integrat, era una dintre dovezile sale pentru a-și arăta valoarea de manager, capacitatea lui de a pune în aplicare strategia ”partidului” în domeniul creației muzicale românești. O dovedise – cu vârf și îndesat – în anii în care fusese Președinte al Radiodifuziunii Române, mandat început în martie 1945, imediat după instalarea la guvernarea României a Partidului Comunist Român. Așa cum se dovedise a fi, acolo, la Radio, un ”soldat credincios” al partidului (cum se autocaracteriza în numeroasele sale autobiografii) așa avea să fie și aici, în această funcție. Daaaaaa! Matei Socor dăduse testul pentru funcția pe care și-o dorea – aceea de Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România! Iar ”tovarășii de la partid” primiseră confirmarea că OMUL ALES DE EI – era cel de care aveau nevoie pentru succesul strategiei lor politice și în domeniul creației muzicale românești!
BANII ÎN MIȘCARE
Ideea de a pune banii în mișcare pentru aplicarea acestei strategii, fusese benefică. Ea dăduse roade repede. Neașteptat de repede. Iată, era 6 octombrie și 56 de compozitori veniseră cu propuneri de lucrări. Ei semnaseră un document, un angajament. Dar și Comisia specială se mișcase repede. Ea apreciase propunerile lor și considerase că ele pot fi comandate. Și, pentru a-i convinge de seriozitatea sa, le dăduse – în avans – și cecuri de plată către Banca de Stat a României. Alți 21 rămăseseră în așteptare. Erau ”pe țeavă” – cum se spune. Și acțiunea nu era decât la început! Astfel, Matei Socor obținuse dovada că unul dintre instrumentele create pentru stimularea muzicienilor români, pentru atragerea lor de partea ”partidului” era benefic și se arătase eficient. Era tocmai ceea ce se dorise atunci când fusese lansată ideea înființării unui Fond Muzical. Iar graba, – graba care nouă ni s-a părut suspectă - mai avea un scop: evidențierea calităților de manager ale viitorului președinte al Uniunii Compozitorilor – distinsul politruc Matei Socor. Calități care aveau să fie ”puse în operă” – în mod oficial – după Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România. Iar Conferința – bătea la ușă. Ea avea să se desfășoare peste două săptămâni, în zilele de 21-22 octombrie 1949. Campania pentru pregătirea ei era în plină desfășurare. Iar Fondul Muzical – crearea lui și punerea lui în mișcare, cu un grafic atât de dens – făcea parte din această campanie!
LISTA – A RĂMAS SECRETĂ
Dar cine erau cei care, în ziua de 6 octombrie 1949, se aflaseră într-o împrejurare fericită, dătătoare de speranțe și încredere? Lucrările propuse de ei primiseră ”undă verde”, fuseseră comandate de către Fondul Muzical și – lucrul cel mai încântător și convingător – pentru ele fuseseră emise cecuri de plată către Banca de Stat a României. În dosarul studiat de noi (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/1949-1953, pp. 4-5) nu există un document cu numele și semnăturile lor. Cu siguranță un asemenea document va fi fost alcătuit, dar iată, aparatnicul care a urmărit desfășurarea ședinței nu l-a pus acolo unde îi era locul. Din lene? Din neștiință? Sau ca urmare a unei…”indicății” primite de sus? Sau, cine știe, el va fi fost pus la ”păstrare” în alte arhive unde accesul se dă… pe sprânceană! Căci dreptul la informație al cercetătorilor este – încă – un privilegiu. Numeroase arhive sunt și acum – la peste trei decenii de la căderea sistemului comunist – prohibite, nefiind declasificate. Pentru noi, cei de azi, ar fi fost interesant să știm – fie și cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol – care au fost compozitorii și muzicologii români care, în toamna anului 1949, au căzut în capcana promisiunilor, au înghițit momeala, au mușcat din ”mărul otrăvit” care le-a fost întins cu grație și cu o grabă suspectă. Dar bucuria că primiseră comenzi, că primiseră cecuri de plată, avea să le fie repede umbrită. Curând aveau să constate că mărul frumos pe care-l primiseră era un măr…otrăvit. În aceiași zi, acolo, ei aveau să cunoască efectul pervers al momentului pe care-l trăiseră. Pe ”tava” cu angajamente, comenzi și cecuri de plată, se mai afla ceva: lecția de proletcultism. Ce li s-a spus celor prezenți? Care au fost componentele de bază ale ”lecției”? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (6). Efectul pervers: lecția de proletcultism! Citiți!
