DUȘI DE VAL
Cu siguranță, pentru membrii Comisiei speciale – compozitorii Hilda Jerea, Mircea Chiriac și Zaharia Popescu – ședința din 6 octombrie era doar începutul. Ei contau pe efectul acestui…început. Erau siguri că după cei 56 de compozitori care primiseră ”undă verde” și după cei 21 care erau în așteptare, aveau să urmeze alții și alții! Căci breasla se dovedise atentă și sensibilă. În plus, era lihnită și avea nevoie de bani! Ea prinsese imediat apelurile lansate, facilitățile formulate, tarifele stabilite pentru plata lucrărilor componistice. A intrat sub val și s-a lăsat târâtă de el. Și, cu o grabă firească, scotocise prin agende și sertare și venise cu propuneri! Două săptămâni fuseseră suficiente ca ”breasla” – împinsă de nevoi, împovărată de griji și datorii, amăgită de promisiuni – să iasă din așteptare și să răspundă! Dovadă erau propunerile avansate! Strategia privind rolul Fondului Muzical, efectul subtil, pervers, al banilor – se dovedise viabilă! Și astfel, vor fi fost mulțumiți – TOȚI! Nu numai compozitorii care primiseră comenzi și bani, ci și cei care făcuseră posibil acest lucru: membrii Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical, în speță, membrii ”Comisiei speciale”. Cu siguranță, cei care se aflau în umbră, inițiatorii – care se înșirau pe un fir lung, un fir care ducea până în birourile confortabile de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român – își vor fi frecat mâinile de bucurie. Breasla mușcase momeala!
MUȘCASERĂ MOMEALA
În ziua aceea, de 6 octombrie 1949, cei 56 de compozitori și muzicologi – semnatari ai angajamentelor și cecurilor de plată către Banca de Stat a României – vor fi fost fericiți și încrezători. Ei vor fi simțit repede gustul mărului frumos pe care-l primiseră. Dar, efectul pervers al acestei situații aveau să-l afle mai târziu, tot acolo, în acea ședință din 6 octombrie 1949. La început se lăsaseră duși de ”val”. Aveau în buzunar dovezile indubitabile ale actelor semnate. Și, în plus, perspectiva că, iată, mâine, ”la prima oră”, puteau urca treptele (multe) ale scărilor de la intrarea superbei clădiri a Băncii de Stat a României, de unde aveau să încaseze bani. Bani pentru lucrările – finite, sau numai în proiect – pe care le propuseseră și pentru care ”Comisia specială” a Fondului Muzical dăduse ”undă verde”. Se întâmplase acest lucru cu o repeziciune surprinzătoare, aproape incredibilă. Această ipostază, în care se aflau – comenzi sigure, angajamente asumate, cecuri de plată – era dătătoare de certitudine. Da, Fondul Muzical părea a fi – iar în mintea unora, chiar era – o soluție bine venită și – iată – și eficace. Cine s-ar fi putut gândi - în urmă cu doar două luni – la un asemenea moment, ca cel din ziua de 6 octombrie 1949? Cine? Și gândul se va fi îndreptat cu recunoștință – cum altfel? – către cei care inițiaseră Fondul Muzical. Către Matei Socor și cei grupați în jurul său, politrucii (cu trese sau fără), către cei de la Direcția muzicală din Ministerul Artelor, sau către tovarășii ”de la partid”, fără de care nu mișca nimic, nicăieri, în Țară! 56 de compozitori se aflau în această ipostază. Și, cum consemna Documentul studiat de noi (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/1949-1953, p. 4-5), alți 21 de compozitori rămăseseră în așteptare.
EFECTUL PERVERS
Dar ”breasla avea să cunoască efectul pervers al ipostazei fericite în care se afla. Căci ”partidul” știa să dea – dar, în același timp, știa să și ia! El dădea ”cu o mână” – și lua ”cu două”. Dădea cu o mână bani și comenzi, speranțe și promisiuni – și lua cu două un singur lucru: libertatea! Libertatea de creație! Și nu pierdea nicio ocazie. Niciodată! Așa fusese și în ziua aceea – de 6 octombrie 1949. Cei 56 de compozitori care primiseră ”undă verde” pentru propunerile avansate ”Comisiei speciale” a Fondului Muzical, inclusiv cei 21 care rămăseseră ”în așteptare”, au fost puși în fața unei situații neașteptate și fără ieșire. Ei au primit nu numai documente – angajamentul asumat și cecul de plată – ci și un set – să le numim blând – de indicații. Li s-a spus – în mod deschis – cum să scrie, cum să fie compozițiile pe care le propuseseră, etc., etc., Și, mai ales, li s-a arătat care era scopul lucrărilor lor. Era un scop nobil. Măreț! Compozițiile lor erau în folosul clasei muncitoare care construia socialismul în România, bla., bla., bla., Vor fi fost ei de acord cu ceea ce li se indica de la prezidiu de către vorbitor? Un ”vorbitor” care – pentru noi cei de azi – a rămas anonim, întrucât autorul Procesului verbal nu-i consemnează numele. Despre desfășurarea acestei…lecții, documentul studiat de noi, Procesul verbal întocmit, nu consemnează nimic. O intervenție, o opinie, un punct de vedere. Nimic. Nimic. Înțelegem, deci, că toți cei prezenți au ascultat și au tăcut mâlc! Ei au acceptat îndemnurile, indicațiile date! Au înghițit broscoiul grețos al lecției de proletcultism ce le-a fost îndesat pe gât. În buzunar aveau foile foșnitoare ale documentelor primite – angajamentul asumat și cecul de plată – iar în urechi, de fapt în gât, aveau indicațiile ”partidului” – lecția de proletcultism!
CE LI S-A INDICAT?
”Scrofulos” la datorie, aparatnicul care a întocmit Procesul verbal al ședinței a fost foarte atent la faza asta – a lecției, a indicațiilor! El a consemnat nu numai cifrele privind numărul propunerilor avansate (pe care le-am prezentat și noi într-un episod anterior) – ci și ”indicațiile” date de vorbitorul anonim. Astfel el precizează din start, că, în paralel cu acceptarea lucrărilor propuse și înmânarea cecurilor de plată, organizatorii ședinței au dus și o ”acțiune de lămurire a compozitorilor”. Că ei au arătat participanților că această acțiune (adică operațiunea de primire, studiere și aprobare a lucrărilor care primiseră ”undă verde”) este o ”acțiune a PMR” (Partidul Muncitoresc Român – n. ns.). Că ea trebuie sprijinită, și mai ales, ”tradusă de compozitori în realizări concrete”. Iar aceștia aveau datoria – nota autorul Procesului verbal – ”să creeze opere muzicale care să servească scopului măreț care stă în fața clasei muncitoare: construirea socialismului în țara noastră”. (ibidem. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, loc. cit. p. 4). Odată indicat ”scopul” pentru care erau elaborate viitoarele compoziții muzicale, era indicat și cum să fie aceste compoziții: ”să fie cât mai accesibile maselor mari de muncitori” (subl. ns.) care să le asculte dar și să le execute. Această precizare expresă privind ”executarea” compozițiilor avea în vedere acele mici formații – orchestrale sau vocale – care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Formații alcătuite nu din artiști consacrați, cu studii, ci din amatori, culeși de prin ateliere și hale de producție, ori chiar de pe la sate, de prin Căminele culturale, etc., etc., Pentru asemenea formații muzicale erau ”preferabile lucrările pentru orchestrele semi-simfonice”. Iar aparatnicul indica o asemenea orchestră nominalizând orchestra Ciprian Porumbescu din București. Pentru astfel de orchestre – continua el – erau potrivite suitele, potpuriurile, rapsodiile. Nu erau uitate nici orchestrele mai mici, precum erau cele care cântau ”în localuri”, sau orchestrele de muzică populară. ”Indicațiile” mergeau atât de departe, încât erau numite chiar și instrumentele care erau preferate: viola, oboiul, cello, etc., Compozitorii erau îndemnați să scrie muzică pentru corurile de mase (???) pentru că atunci, în România erau – nota autorul documentului – circa 1200 de formațiuni artistice – ”muncitorești și…tovărășești”!
MUZICA ACCESIBILĂ – PARAVANUL PROLETCULTISMULUI
Dar, pentru a evita posibile supărări și nedumeriri din partea ”greilor” – marii compozitori ai momentului, muzicieni ”cu operă”, autorii unor valoroase creații muzicale (simfonii, poeme simfonice, concerte, muzică de cameră, muzică de balet sau muzică de Operă sau Operete) – autorul documentului studiat de noi observa că, da, ”s-a pus mai puțin accent pe muzica simfonică, de dimensiuni mari, ca simfonie, poem simfonic, etc., dar aceasta nu era ca o subapreciere” (subl. ns.) ci, pentru că ”nevoile actuale cer o muzică accesibilă”. (subl. ns.) Sub acest paravan, al ”nevoilor actuale”, al ”muzicii accesibile”, se ascundea proletcultismul promovat cu sârg de culturnicii și politrucii staliniști înfipți în breasla muzicienilor români. În consecință, – preciza aproape sentențios aparatnicul anonim – ”eforturile creatoare trebuie îndreptate în această direcție”. Domnia sa era sigur că așa avea să fie. Nu avea niciun dubiu. Și nu uita să noteze (probabil o impresie a sa, culeasă pe la colțuri, pe culoare, la cafea sau la ”un fum” ): ”Tovarășii compozitori – scria el – au înțeles acest lucru”. (subl. ns.) Adică – precizăm noi – direcția indicațiilor lansate. Pentru aparatnicul anonim o dovadă erau lucrările pentru care – nota el – ”s-au dat comenzi”. Iar comenzile – comenzi sigure – fuseseră date, chiar în ziua aceea, de 6 octombrie 1949, pentru 56 de compozitori, pe care domnia sa le și menționase….”mai sus”, în textul său. Cum au fost înghițite ”indicățiile”? ”Lecția” de proletcultism? Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949) Mărul otrăvit (7) Cum au înghițit broscoiul proletcultist ? Citiți!
