CONEXIUNI
Urmărind agenda Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical – abia înființat (12 septembrie 1949) – ești uimit de ritmul de lucru, de curajul(????) cu care membrii lui abordau teme spinoase și de rapiditatea cu care găseau soluții. Uneori chiar în aceiași zi. Era – în tot și toate – o grabă! O febrilitate. Pe cât de evidentă, pe atât de incitantă. De ce erau ei atât de zoriți? Ce voiau ei să obțină? Răspunsul nu era greu de găsit dacă făceai conexiuni cu alte evenimente care aveau loc atunci în breasla muzicienilor români. Căci politrucii staliniști, grupați în jurul lui Matei Socor, politrucul ”cel mai cel” – trudeau din greu să pregătească terenul pentru aplicarea marilor schimbări pe care ”partidul” le preconiza și în domeniul creației muzicale românești. Aceste ”schimbări” aveau să fie lansate la Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România – prima conferință postbelică a breslei muzicienilor români. Iar Conferința bătea la ușă: 21-22 octombrie 1949!
VIITORUL – ERA AICI
În perspectiva acestui eveniment, breasla trebuia convinsă că viitorul creației muzicale românești era AICI. Că era legat de prezent, acest prezent, fiind – pentru ei – unul singur, cel determinat de strategia politică a ”partidului”. Iar această strategie avea la bază un summum de principii, de norme: estetica marxist leninistă, realismul socialist, proletcultismul, pro sovietismul. Coordonate noi! Nu tradiții sau curente muzicale la modă, ba., bla., bla., Breasla trebuia convinsă că schimbările care aveau să urmeze erau de neocolit. Implacabile. Și că ele erau urgente și aveau să fie legiferate la Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor prin documentele programatice care aveau să fie adoptate, Rezoluția – documentul care trasa linia de viitor a creației muzicale românești – Statutul – care legifera noua structură organizatorică a breslei prin înființarea unei noi structuri, luată după model sovietic: Uniunea! Aceste schimbări trebuiau aprobate întocmai, așa cum aveau ele să fie prezentate de către cei implicați în pregătirea și desfășurarea acestui eveniment. Ori, pentru toate acestea ”breasla” trebuia pregătită. Cum?
PÂRGHIILE
Ahhhhhh! Aici era un spectru larg de mijloace. Unul mai eficient decât altul! La faza asta s-ar fi descurcat cel mai nepriceput politruc. Nu avea nevoie de multă imaginație, sau de cine știe ce stagiu îndelungat pentru punerea în aplicare a politicii ”partidului”. Era suficient, doar, să deschidă ochii. Să se uite în jurul său. Să vadă realitatea, așa cum era ea, în anul de grație 1949. Căci toate acestea erau răspândite – deja – în toate straturile societății românești unde proliferau, se înrădăcinau și deveneau perene. Erau multe pârghii. În primul rând, breasla trebuia ”spălată pe creier”. Ea trebuia convinsă și îndrumată. Cu lecții, îndemnuri, discursuri, Directive, Rezoluții etc., etc.,. Ea trebuia plătită. Cu bani! Mulți. Ea trebuia amăgită. Cu promisiuni – chiar dacă unele erau sine die. Ea trebuia lingușită. Cu titluri, decorații, premii, funcții bănoase. Ea trebuia oblojită. Cu măsuri sociale – cantine, cluburi, case de odihnă, ajutoare, pensii, instrumente donate sau în regim de concordat, un pian, o vioară, etc. etc., Ea trebuia manevrată. Cu comenzi sigure – însoțite de cecuri de plată. Ea trebuia ademenită. Cu fluturarea unor perspective de muncă și viață, luminoase, sigure, etc., etc., Ea trebuia scoasă din ”turnul de fildeș”. Pusă la treabă. Să compună! Dar nu cum voia ea, nu cum o împingeau pe ea impulsul creator, concepțiile artistice, rădăcinile creației artistice românești, tradițiile, etc., etc., Nu! Ci cum voia ”partidul”. Adică lucrări cu mesaj, lucrări inspirate din viața reală, care era una singură: viața clasei muncitoare, etc., etc., lucrări care să respecte principiile realismului socialist, lucrări care să mobilizeze masele muncitoare în lupta lor pentru construirea socialismului, lucrări care să fie...o armă în această luptă, bla., bla., bla.,
SOLUȚIILE
Daaaaaaa! Cum se vede, pârghii erau. Dar cum să fie puse ”în mișcare”? Cum să fie ele aplicate, astfel ca ele să devină eficiente și indubitabile? Culturnicii și politrucii – atât cei înfipți în breasla muzicienilor români dar și cei aflați la ”vârful” puterii, în Secțiile specializate din cadrul Comitetului Central al Partidului – aveau răspunsuri. Răspunsuri verificate în alte zone ale societății românești. Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor – prima conferință de acest fel în România postbelică – era un prilej ce nu trebuia pierdut. Și nu a fost. În mod fățiș – și constant – a fost declanșată o propagandă bine articulată. În Reviste săptămânale – precum ”Flacăra” și în presa cotidiană, precum ”Scânteia”, erau publicate articole semnate de muzicieni - unii fiind compozitori și muzicologi de top – care, simțind că acum vântul bătea din Răsărit, făcuseră o piruetă spectaculoasă și trecuseră de partea Partidului Comunist Român. Prin opiniile și compozițiile lor (ode, imnuri și cantate cu mesaj proletcultist) ei sprijineau agenda ”partidului” în domeniul creației muzicale românești. Ei puneau la zid valorile creației muzicale românești, curentele moderne ale creației muzicale europene, pe cei care le lansaseră dar și pe cei care îi urmaseră – unii dintre aceștia fiind, chiar în România. În paralel, se publicau articole despre principiile unei noi estetici, estetica marxist leninistă, despre imperativul realismului socialist, al proletcultismului. ”Apusul” – era dezavuat, reacționar și decadent. ”Răsăritul”” era ”farul” călăuzitor, etc.., etc.,
VORBELE ȘI BANII
Acestei ofensive deschise, destinată breslei muzicienilor români dar și publicului larg, în special celui interesat de spațiul muzical românesc, i se adăuga ofensiva desfășurată într-un spațiu mai restrâns, ferit de percepția – uneori subiectivă – a ”ochiului public”. Erau dezbaterile din Secțiile de creație, erau conferințele de presă și întâlnirile de orice fel. Căci breasla trebuia convinsă de necesitatea schimbărilor care se preconizau. Ea trebuia convinsă să ”facă pași”! Să iasă din ”turnul de fildeș”! Să nu rămână surdă! Să nu fie indiferentă. Ea trebuia convinsă să le primească, să-și dea votul și să aplaude. Și – element fundamental – să tacă mâlc. Obiective ambițioase, întrucât breasla muzicienilor români era – încă mai era, în anul 1949 – una din elitele intelectuale ale României. Și, de aceea, ea nu putea fi modelată cu una cu două. Numai cu vorbe. Ci și cu bani! Și a fost creat un fond pecuniar: Fondul Muzical. În conglomeratul de pârghii aflate pe agenda culturnicilor și politrucilor înfipți în breasla muzicienilor români Fondul Muzical s-a dovedit a fi ”cel mai cel”. Căci, prin el, intrau în ”bătălie” – banii! Iar banii – se știa – frângeau orice bariere. În consecință, ei trebuiau trimiși repede pe ”câmpul de bătaie”. Și au fost. Citiți episodul care urmează: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (4). Comenzi, angajamente, cecuri. Citiți!
