CINE AVEA ”PÂINEA ȘI CUȚITUL”?
În ziua de 9 septembrie 1949, cu câteva săptămâni înainte de Conferința Compozitorilor din România (21-22 octombrie 1949) la sediul Societății Compozitorilor Români avea loc o întrunire în vederea constituirii Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical. După cum consemnează Procesul verbal întocmit, erau prezenți următorii ”tovarăși”: Hilda Jerea, Szekely Andrei, Anatol Vieru, Diamandi Gheciu, Zaharia Popescu – ”din partea Societății Compozitorilor” – și Simion Zaharopol ”din partea Ministerului Artelor” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/1949-1953, p. 1-2) Cu siguranță, cei prezenți trecuseră prin ”furcile caudine” ale ”tovarășilor de la partid”, fiind recomandați de politrucii (mulți sub acoperire) înfipți în breasla muzicienilor români după instaurarea la putere (6 martie 1945) a Partidului Comunist Român. Căci, nu era de ici de colo, să dai pe mâna cuiva fonduri bănești care aveau un scop bine definit. Selecția se va fi făcut în mare secret și propunerile concrete vor fi fost comunicate face-to-face, pe firul scurt sau trimise în plic – un plic sigilat, desigur. Era, oarecum, firesc, întrucât Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical avea un rol decisiv în funcționarea Fondului. Oamenii săi aveau ”pâinea și cuțitul”, întrucât decideau TOT ceea ce era legat de cheltuirea banilor. Iar banii acordați aveau un scop bine definit. Prin intermediul lor, al banilor, breasla trebuia îmblânzită, momită, amăgită, mințită, dacă era nevoie (și era) – pentru a accepta ”noile orientări”, pentru a fi atrasă pe orbita ”partidului”, pentru a fi de partea sa!
AU FOST ALEȘI DE ”PARTID”
Cei prezenți – precizează documentul din Dosarul de arhivă consultat de noi – au luat cunoștință de Decretul-Lege Nr. 342/1949 în baza căruia urma să fie înființat Fondul Muzical. ”L-au discutat” – notează aparatnicul care a întocmit Procesul-verbal, ca și când un Decret-lege ar putea fi pus în discuție. Cu această ocazie, ei au aflat și componența forului de conducere al Fondului, inclusiv funcțiile. Documentul nu consemnează dacă pentru repartizarea acestor funcții vor fi avut loc discuții, dacă vor fi fost lansate propuneri, opinii, dacă va fi existat un spirit cât de cât democratic. Un ”firicel”, acolo, așa, de kiki! El consemnează succint – din start – componența viitorului for de conducere al Fondului Muzical, de unde deducem că această componență va fi fost stabilită în altă parte, ”mai sus”! Să reținem, deci numele celor…aleși înainte de alții! Evident, ”tovarășii de la partid”! Președinte – Hilda Jerea – compozitoare; Vice președinte – Gabriela Deleanu, muzicolog, Director în Ministerul Artelor; Secretar – Andrei Szekely; Administrator – Zaharia Popescu; Membrii ai Comitetului – compozitorii: Diamandi Gheciu, Anatol Vieru, Mircea Chiriac. Aceștia – se menționa în document – erau din partea Societății Compozitorilor; iar din partea Ministerului Artelor (forul tutelar al Societății Compozitorilor în anul 1949) era nominalizat Simion Zaharopol.
MERITELE LOR? ODE ȘI CANTATE
În breasla muzicienilor români, componența Comitetului va fi stârnit numeroase întrebări și – cu siguranță – o profundă dezamăgire! Iată cine erau cei care aveau să decidă cum să fie cheltuiți banii Fondului Muzical! Patru muzicieni la început de drum și doi aparatnici din Ministerul Artelor! În 1949, în peisajul creației muzicale românești cei aleși să fie în Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical, aveau un loc modest, ca să nu spunem insignifiant! Dar iată, acum, datorită piruetei politice pe care o făcuseră – scriind ode, imnuri și cantate cu mesaj proletcultist sau dedicate lui Stalin -, datorită reverențelor făcute ”partidului” și, implicit, Moscovei, fuseseră învestiți cu o putere de decizie extrem de însemnată pentru viitorul creației muzicale românești postbelice. Ei aveau să decidă cum să fie cheltuiți banii, ei aveau să decidă care erau lucrările valoroase, ei aveau să ”dea undă verde” pentru TOT.
RÂSU/PLÂNSU – AR FI SPUS POETUL
Râsu/plânsu – ar fi spus poetul! Și probabil, tot așa își vor fi spus și acei muzicieni români care erau – deja – personalități ale creației muzicale contemporane, fiind compozitori de valoare, ”cu operă”, profesori universitari cu lungi stadii la catedră, autori de lucrări teoretice pentru învățământul muzical universitar din România. Dar iată, în această Comisie, care avea putere de decizie, cei care erau de facto personalități ale creației muzicale românești, nu erau chemați, nu erau consultați asupra unor probleme fierbinți, decisive privind viața și creația breslei. Era limpede că, acum, altele erau criteriile ce funcționau în societatea românească, inclusiv în sfera creației muzicale. Nu meritele profesionale – ci cele politice! Nu palmaresul creațiilor muzicale, nu OPERA ci…DOSARUL, atitudinea politică! Componența Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical era semnul schimbărilor care începuseră – deja – și în cadrul breslei muzicienilor români. Era semnul toboganului proletcultist pe care era împinsă România, inclusiv breasla muzicienilor români.
ÎN TEXTE – FONDUL MUZICAL ERA MĂRUL FRUMOS
În texte, scopul declarat al Fondului Muzical era precum un măr frumos, aurit de soarele verii! El era formulat simplu și convingător: impulsionarea creației muzicale românești postbelice. Fondul Muzical era organizat ”pe baze economice” și era (cum altfel?) finanțat de Guvern. Atribuțiile sale erau complexe: financiare și sociale. Fondul Muzical constituia pentru muzicieni un suport financiar concret: făcea comenzi de lucrări, achiziționa partiturile prezentate, acorda pensii și împrumuturi, susținea un atelier pentru repararea instrumentelor. Și, în concordanță cu ”politica partidului”, el asigura funcționarea unor case de odihnă și creație, cluburi, cantine etc., etc., Astfel, aparent, Fondul Muzical era structura administrativ/financiară care avea la dispoziție pârghiile necesare pentru a impulsiona creația muzicală. Aparent. În realitate, era…momeala! Era mărul otrăvit!
ÎN REALITATE – ERA MOMEALA!
Toate facilitățile acordate erau momeala prin care ”partidul” voia să atragă – de partea sa – breasla muzicienilor români. Căci cine nu avea nevoie de bani? Cine nu avea nevoie să știe că rodul muncii sale nu se va pierde în eter, că nu va rămâne într-un sertar? Cine nu avea nevoie să știe că, iată, partiturile aveau să fie evaluate, plătite, editate, lansate în spațiul public? Cine nu avea nevoie să știe că exista un loc sigur, onest, în afara practicilor cămătărești, de unde să împrumute bani? Căci, în primii ani de după război, în România, sărăcia era lucie – atingea toate categoriile populației românești, inclusiv elitele intelectuale. Ca parte a acestor elite, muzicienii nu aveau o situație diferită. Dincolo de emblema – măgulitoare – că erau artiști, muzicienii erau la fel ca toți ceilalți cetățeni ai României. Aveau neveste, copii, frați și surori, mame și tați. Și pentru ei, ca pentru toți românii, era primordială – ”pâinea zilnică”. În aceste condiții cei ce preconizaseră înființarea Fondului Muzical, țintiseră bine! Întreaga suflare a breslei avea nevoie de bani! Și dacă ”avea nevoie de bani” era mai ușor de manevrat, de momit. De înduplecat! Era mai ușor de adus acolo unde ”partidul” voia! Adică…pe linia sa! Și aceasta sub paravanul, bine camuflat, că ”partidul” era interesat de ”starea” creației muzicale românești și de viața și sănătatea autorilor ei, bla., bla., bla.,
MOMEALA
Analizând – succint – facilitățile pe care le acorda Fondul Muzical muzicienilor români, distinsul muzicolog român, Academicianul Octavian Lazăr Cosma, observa că da, Fondul Muzical punea la dispoziția compozitorilor ”o serie de pârghii menite să faciliteze, în mod obiectiv, procesul de creație” (subl. ns.) dar – preciza domnia sa – în realitate aceste pârghii erau ”momeala” pe care staff-ul Uniunii, Matei Socor și acoliții săi, în fond, ”partidul”, o dădeau muzicienilor ”în schimbul unor partituri dorite, înscrise ferm pe axele noii ideologii”. (subl. ns.) (Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Românești, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor (1920-1995), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1995, p. 182). Cu alte cuvinte, Fondul Muzical era capcana! Era…mărul otrăvit. ”Deci – continua distinsul muzicolog – cine era adevăratul beneficiar al Fondului Muzical? Compozitorii – sau…puterea?” (subl. ns.) (ibid. Octavian Lazăr Cosma, op. cit. p. 182). Evident, puterea – îndrăznim noi să răspundem. Căci, prin Fondul Muzical, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor avea cu ce să plătească – chiar în avans – pe cei care se angajau să scrie, să compună așa cum cerea ”partidul”. Adică să aplice principiile esteticii marxist leniniste, ale realismului socialist, ale proletcultismului și pro sovietismului, bla., bla., bla., Într-un cuvânt, să aplice ”noile orientări” promovate de Matei Socor, de culturnicii și politrucii staliniști coagulați în jurul său, în concordanță cu strategia politică a Partidului Comunist Român în domeniul creației muzicale românești.
LA VÂRF – ERA GRABĂ MARE
Iar inițiatorii, adică ”partidul” și organizatorii, adică politrucii și culturnicii (cu funcții înalte) înfipți în organigrama Ministerului Artelor și în staff-ul Uniunii Compozitorilor, erau tare grăbiți. Să reținem că trei zile mai târziu, în 12 septembrie 1949, Ministerul Artelor emitea un Ordin prin care aproba componența Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical. Astfel, cu o repeziciune uluitoare, Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical intra în pâine! Și ”intra în pâine” într-un moment când structura organizatorică de bază a breslei muzicienilor români – am numit Societatea Compozitorilor Români (înființată în1920 de mari personalități ale creației și muzicologiei românești, printre care se afla și George Enescu) era supusă unui val de critici și minciuni ce urmăreau nu numai denigrarea ci demolarea ei, fapt care avea să se producă o lună mai târziu, în cadrul Conferinței pe Țară a Compozitorilor din România, din 21- 22 octombrie, 1949, când va fi desființată – la propriu. Luând în considerare aceste date – ședința privind componența Fondului Muzical (9 septembrie 1949) apoi emiterea Ordinului Ministerului Artelor (12 septembrie 1949) constatăm că Fondul Muzical era lansat într-un moment aparent bizar. Vechea structură organizatorică a breslei – Societatea Compozitorilor Români – încă exista! De iure și de facto! În timp ce viitoarea structură – Uniunea – în cadrul căreia urma să se integreze – era doar un proiect. Aceste decizii – a-priori – arătau că la ”vârf” – era grabă mare! ”Vârful” fiind ”partidul”, Ministerul Artelor, Matei Socor și politrucii din jurul său! De ce? Să analizăm în continuare agenda activității Comitetului Fondului Muzical – o agendă – și ea – surprinzătoare prin ritmul și diversitatea temelor abordate! Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (3) Dubla agendă Citiți!
1 comentariu Adaugă comentariu
felicitări!