BREASLA ÎNTINDE MÂNA
În campania culturnicilor și politrucilor staliniști înfipți în breasla muzicienilor români de a capta breasla, de a o atrage pe orbita partidului, ”pasul” din 6 octombrie 1949 avea să fie continuat. Următorul a fost făcut tot atât de repede pe cât fusese cel anterior. Patru zile mai târziu, breasla muzicienilor români mai făcea un ”pas” către ”partid”. Întindea mâna. Cerșea. Primea ajutoare. Se îngloda în obligații. Iar tătucul generos, ”partidul”, deschidea sacul său fără fund. ”Sacul” care, pentru muzicienii români, era Fondul Muzical. Cine erau cei care se lăsaseră amăgiți de facilitățile lansate de Fondul Muzical? Cine erau cei care ”mușcaseră” momeala? Un document găsit de noi în Fondul Uniunii Compozitorilor din Dosarul 469/1949-1953, aflat în custodia ANIC, ne ajută să răspundem acestei întrebări.
”TĂTUCUL”– DESCHIDE PUNGA
În ziua de 10 octombrie 1949 – la patru zile distanță după ședința maraton din 6 octombrie 1949 în cadrul căreia se dăduse ”undă verde”, se semnaseră angajamente și se înmânaseră cecuri de plată – avea loc o nouă ședință a Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical. Ca și în cazul ”Comisiei speciale” din 6 octombrie, și acum era o formație restrânsă. Mai restrânsă constatăm noi privind lista decidenților: Hilda Jerea, președintele Comitetului de conducere a Fondului, compozitorul Anatol Vieru, membru în Comitetul de conducere și Andrei Szekely, secretarul Comitetului. La ordinea de zi a ședinței se afla un singur punct: aprobarea ajutoarelor bănești acordate unor membri ai Societății Compozitorilor Români. Era un nou prilej prin care culturnicii și politrucii staliniști înfipți la vârful breslei muzicienilor români aveau să arate că ”partidul” era generos și deschidea….. punga. O făcea prin instrumentul său nou creat: Fondul Muzical.
APARATNICUL – E SCROFULOS LA DATORIE
De data aceasta, aparatnicul care a întocmit Procesul verbal al ședinței a fost ceva mai ”scrofulos” la datorie. Acum nu ne mai aflăm sub imperiul anonimatului (sau secretomaniei) ca în cazul documentului întocmit la ședința maraton din 6 octombrie 1949. Acum, avem, cu nume și prenume, pe toți cei care, în ziua de 10 octombrie 1949, aflau că primesc ajutoare. Erau trecute nu numai numele solicitanților ci chiar și sumele acordate. Citind cu atenție documentul încheiat observăm că pe LISTA celor care întindeau mâna către Fondul Muzical se aflau nume fel de fel: compozitori cunoscuți, cu ”operă”, dar și unii mai puțin cunoscuți sau deloc. Se vede treaba că ”tătucul” era generos cu oricine întindea mâna! Nu avea restricții față de cei care astfel i se îndatorau, îi deveneau ascultători – în fond, obedienți. Căci ”partidul” nu era interesat de nevoile lor – ci de supușenia lor. Iar pentru generozitatea sa, ”partidul” avea un preț. Acest ”preț” îl făcuse cunoscut adesea, inclusiv în ședința anterioară, aceea din 6 octombrie 1949, când participanții – muzicienii care semnaseră angajamente și primiseră cecuri de plată – aflaseră ce cerea ”partidul” de la ei. Și anume cum să fie lucrările pe care aveau să le compună. În acea ședință breasla primise o adevărată lecție. O lecție de proletcultism. Încă una!
CINE SE ÎNDATORA?
Să notăm și noi ceea ce a notat autorul Documentului la care am avut acces. Atenția sa era justificată întrucât era vorba de bani. Dar acribia sa era din nou în suferință. Și de data aceasta aflăm lacunele sale profesionale. El nu are niciun fel de criterii când consemnează numele protagoniștilor acestei întâlniri. Nici alfabetice nici valorice. Probabil că singurul criteriu va fi fost principiul aleatoriu: ”primul sosit, primul servit”. În fine. Să trecem, și să consemnăm și noi, așa cum le-a consemnat domnia sa în documentul întocmit. La urma urmelor, nu ne interesează ordinea, ci numele celor ce au întins mâna și sumele pentru care au mușcat momeala, s-au îndatorat ”tătucului generos”, devenind obedienți lui. Deci: Sigismund Toduță – 20.000 lei; Ludovic Feldman – 10.000 lei; Dimitrie Petrovici – 15.000 lei; Emanuel Ionescu – 15.000; Leibovici Iancu – alias Jean Lettoni) – 15.00; Eugen Kofler – 15.000; Ion Vintilă -10.000; Ioan Băjescu-Oardă – 10.000; Elena Bocoliu – 10.000; Esthera Vianu – 10.000; Dinicu Nicolae – 10.000: Croitoru Ioan – 15.000; Fuchs Thodor – 20.000.” În total – notează autorul Procesului verbal întocmit – a fost acordată – ca ajutoare – suma de 205.000 lei. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/1949-1953, p. 6). Observăm că sumele acordate sunt diferite. În documentul încheiat nu sunt consemnate nici un fel de criterii. Astfel nu știm – cum au fost stabilite aceste sume. Funcție de cererile avansate de solicitanți sau de cunoașterea nevoilor acestora? Observăm că unii dintre solicitanți primesc sume mai mari decât alții. Sigismund Toduță și Theodor Fuchs primesc suma cea mai mare: 20.000 lei. Alții – se situează la mijloc, cu suma de 15.000 lei, sau la treapta ultimă, cu suma de 10.000 lei. Dar, indiferent de sumele primite, pentru cei ce întinseseră mâna, pentru cei ce primiseră ajutoare – acordate cu generozitate suspectă – efectul era același: supușenia lor față de ”partid”.
EFECTUL PERVERS
Dacă sumele acordate erau ajutoare (adică bani dați gratuit) și nu împrumuturi – acest fapt avea o conotație specială, dureroasă, am spune. Iată, existau muzicieni care se aflau în situația – nu prea confortabilă – de a întinde mâna. De a cerși. Căci, ce altă semnificație poate avea o asemenea formulare: ajutoare? Nu știm de ce, pentru unii aceste ajutoare au fost mai mari și pentru alții mai mici. În lipsa unor criterii – care nu se găsesc menționate în documentul studiat de noi – rămânem în ceață. Dar este limpede că și pentru unii și pentru alții (cei care au primit bani mai mulți și cei care au primit bani mai puțini) situația în care se vor fi aflat nu va fi fost prea confortabilă. Dimpotrivă. Această ipostază – de oameni care cer, de oameni care întind mâna – le știrbea independența, le afecta libertatea de creație, îi arunca în marasmul obedienței. Era efectul pervers al ”acțiunii” din ziua de 10 octombrie 1949. Căci cu cât erau date mai multe ajutoare, cu cât erau mai mulți cei care le primeau, cei care întindeau mâna, cu atât membrii Comitetului de conducere și administrare al Fondului Muzical erau mai mulțumiți. Iată, prin intermediul banilor, în cazul de față al ajutoarelor, creștea numărul celor îndatorați ”partidului”. Iar numărul acestora trebuia să crească. Fie prin semnarea unor angajamente și primirea unor cecuri de plată, așa cum se întâmplase în ședința din 6 octombrie 1949 (moment prezentat de noi într-un episod anterior) fie prin primirea unor ajutoare: bănești sau de altă natură. Cu cât erau mai mulți- cu atât mai bine! Căci, scopul esențial era unul singur: să fie mulți. Cât mai mulți. Și aveau să fie! Căci bine a zis cine a zis: ”banul e ochiul dracului”! Și al dracului de ”drac” el se strecoară acolo unde nici cu gândul nu gândești! Și, când e vorba să cumpere – nu se zgârcește la bani! Face daruri năucitoare! Nu atât prin costul cât mai ales pin mesajul pe care-l transmit. Un astfel de dar a făcut Comisia specială a Fondului Muzical în ședința sa din 10 octombrie 1949. Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (9) Un dar năucitor! Citiți!
