CUM A FOST ÎNGHIȚIT ”BROSCOIUL” PROLETCULTIST?
Cum a fost înghițit ”broscoiul proletcultist” pe care organizatorii ședinței din ziua de 6 octombrie 1949 l-au îndesat în gâtul celor prezenți? Autorul Procesului verbal ne oferă răspunsul. Este un răspuns pe măsura acelor vremuri. Citindu-l azi, după aproape trei sferturi de secol, decelăm limbajul de lemn, minciuna, fanfaronada! Autorul alege calea cea mai simplă – pentru sine, desigur – aceea a tratării ”în bloc”. El relatează totul ca și cum ar fi stat pe margine și ar fi privit, detașat și…obiectiv. (????). Să citim. ”Toți – scrie domnia sa – și-au manifestat dragostea față de PMR (Partidul Muncitoresc Român – n. ns.), față de Guvern și față de regimul actual” (subl. ns.). Nu ne spune cum va fi fost această…manifestare. Aplauze, declarații, etc., etc., Și, ca să fie mai convingător (???) se face că citează pe cineva – fără să noteze vreun nume, și mergând iarăși la general. Îl cităm și noi – întocmai: ”Nici când, spuneau (desigur, cei pe care domnia sa îi va fi auzit – dacă nu cumva va fi inventat, punând în text ceea ce auzise și el pe la Radio, în discursuri sau citise prin ziare n. ns.) – nu s-a pomenit ca să fie atât de încurajați, stimulați, apreciați creatorii de artă – ca acum”. (subl. ns.) Și pentru că tot și-a asumat rolul de a fi mesagerul altora, autorul Procesului verbal notează: ”Vor căuta să fie la înălțimea încrederii ce li s-a acordat, dând la iveală o serie de creații care să fie, deopotrivă, arme de luptă și valori artistice” (subl. ns.) Ahhhhhhh! Mi se strepezesc dinții! ”Arme de luptă”! Compozițiile care urmau să fie realizate erau – în primul rând – arme de luptă, și abia apoi, creații artistice! Oare cu cine se …luptau bravii noștri compozitori?
ANONIMATUL – PE SOCLU
Ultimul amănunt pe care-l aflăm despre ședința din 6 octombrie 1949 a ”Comisiei speciale” a Fondului Muzical este că ședința ”s-a încheeat (sic!) la orele 22, odată cu ultimul compozitor care și-a semnat angajamentul”. (ibid. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, loc. cit. p. 5). Așadar – a fost o ședință maraton. O ședință despre care autorul Procesului verbal nu ne spune când a început (așa cum se procedează în asemenea împrejurări) ci doar când s-a încheiat. Dacă citim cu atenție documentul constatăm că nu este singura lacună. Astfel, nu știm cine a susținut acel set – să-l numim blând – de indicații, care a fost de fapt o veritabilă lecție de proletcultism. Nu știm dacă cei prezenți – ascultând aceste indicații - vor fi avut opinii, obiecții sau vor fi tăcut mâlc, fiind de acord cu ele, preluându-le ad-litteram! Nu știm numele celor 56 de compozitori care în ziua aceea, de 6 octombrie 1949, semnaseră angajamente și primiseră cecuri de plată. Nu știm, de asemenea în ce stadiu se aflau propunerile avansate ”Comisiei speciale” a Fondului. Erau lucrări finite sau numai în proiect? Nu știm termenele de predare asumate. Vor fi fost ele precizate? Sau aveau să fie predate la ”calendele grecești”?
NU ERA VINA LUI
Pentru noi, cei de azi, care citim acest document – e drept, după aproape trei sferturi de secol – aceste lacune, extrem de evidente, pun sub semnul întrebării concepția în care a fost întocmit Procesul verbal. Trebuiau să rămână secrete aceste date? Cei 56 de compozitori care semnaseră angajamente și primiseră cecuri de plată – trebuiau să rămână consemnați doar printr-o cifră – 56 ? Va fi fost aceasta o ”scăpare” a autorului Procesului verbal? O dovadă a lipsei sale de profesionalism? Sau dovada obedienței lui care-l împingea să pună în aplicare indicațiile primite – chiar dacă ele încălcau proceduri elementare de lucru? Să nu-l aruncăm pe bietul aparatnic în ipostaza ”acarului Păun”. Lacunele constatate de noi în Procesul verbal încheiat sunt expresia secretomaniei de care erau bântuiți culturnicii și aparatnicii (cu trese sau fără) ce mișunau în toate sferele societății românești. Iar breasla muzicienilor români nu era scutită de prezența lor.
OPINIA NOASTRĂ
Cu siguranță, în acea ședință din 6 octombrie 1949 a Comisiei speciale a Fondului Muzical va fi fost întocmită o LISTĂ cu numele compozitorilor ce semnaseră angajamente și primiseră cecuri de plată. Numele acestora nu se putea pierde în anonimat, întrucât era vorba de bani! Bani, despre cheltuirea cărora, cei care erau atunci ”la butoane” și dispuneau de ei, Hilda Jerea, Mircea Chiriac, Zaharia Popescu și Simion Zaharopol, aveau să dea socoteală. Cândva! Și desigur, nu se puteau pierde în anonimat lucrările propuse, deoarece ele veneau să întregească portofoliul de ode, imnuri și cantate pe care breasla le dăduse la iveală până atunci, imediat după 23 august 1944, și mai abitir, după instaurarea Partidului Comunist la putere (6 martie 1945) și alungarea Regelui Mihai I de pe tronul Monarhiei române. Prin aceste creații autorii lor dovediseră că sprijineau strategia ”partidului” în domeniul creației muzicale românești. Acum, în anul de grație 1949, lucrările propuse deveniseră comenzi sigure. Pentru ele autorii lor primiseră cecuri de plată – desigur, un aconto, dar orișicât, niște bani. Și – nota bene – ele aveau același scop. Căci nu de geaba participanții primiseră indicații. Li se arătase, bob cu bob, ce scop aveau lucrările lor, pentru cine scriau și cum trebuiau să fie aceste lucrări, etc. etc., Desigur, ele trebuiau să fie accesibile, să înțeleagă cei mulți, clasa muncitoare, ”masele”, etc., etc., Nu, nu! Toate acestea nu se puteau pierde în anonimat. Ele trebuiau să rămână scrise, consemnate – până la virgulă, până la centimă. Și credem că au rămas. Dar au fost puse la păstrare, în altă parte, în alt Dosar de arhivă, acolo unde a decis Regina secretomaniei – cenzura!
SĂ DĂM CU TIFLA CENZURII
Noi vom lăsa Dosarele secrete, rostuite de Regina secretomaniei să lâncezească sub tonele de praf, micoze și alte ”blăstămății” ce plutesc în aerul îmbâcsit al încăperilor întunecoase și lâncede ale Arhivelor, unde pătrunde rar câte un cercetător mai tânăr și mai cu trese (acoperite, sau nu). Vom merge la alte documente accesibile ”muritorului de rând”, cercetătorului încăpățânat și silit de vitregiile cenzurii să învețe să citească printre rânduri, să facă conexiuni și să pună în pagină gânduri și concluzii care, zic unii (cu dispreț, desigur) că sunt de ”nișă”, adicătelea nu fac valuri, nu strâng sute de clicuri, nu stârnesc interesul ”fătucelor” și al ”gigeilor” rași în cap (cu minte cu tot) ce mișună în spațiul virtual. Vom rămâne – deci – în sfera documentelor ce ne-au fost accesibile. De data asta – cele consacrate Fondului Muzical aflate în Fondul Uniunii Compozitorilor din custodia ANIC. Episodul care urmează relevă un alt aspect al activității Fondului Muzical abia înființat: mâna care cerșea – și primea ajutor! De la cine? Și cum? Veți afla. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (8) Mâna care cerșește! Citiți”
