LA CE LUCREZ? LA MULTE!
Dând curs impulsului său creator, Marțian Negrea și-a propus să compună un Recviem. Autorul a început lucrul la această compoziție în anul 1936, la doi ani după definitivarea și prezentarea în spectacol, pe scena Teatrului Național de Operă din Cluj, a operei sale, ”Păcat boieresc”. În 1939 muzicianul ardelean se afla într-un stadiu avansat de elaborare a Recviemului-Parastas. În 9 martie 1939, într-o scrisoare adresată prietenului său, marele muzicolog român, George Breazul, compozitorul dezvăluia amănunte privind stadiul în care se afla compoziția sa. ”Mă întrebi la ce lucrez”? – scria Marțian Negrea. Și tot el răspundea: ”La multe”. (subl. ns.) Iar dintre aceste ”multe” lucrări distinsul muzician alegea una singură: Recviemul-Parastas, pe care o considera a fi cea mai importantă. ”Totuși – scria Marțian Negrea – lucrarea mai de seamă îmi este un Parastas”. (subl. autorului). Muzicianul indica faptul că două din cele șapte părți ale lucrării erau ”aproape gata”. (subl. ns.) În continuare, el preciza că lucrarea sa era pentru un cor mixt, soliști și orchestră. Să înțelegem deci că, în 1939, Marțian Negrea elaborase o bună parte din opera sa: două din cele șapte părți! Iar celelalte părți – cinci la număr – aveau să fie finalizate în anii care au urmat. Care n-au fost puțini – din 1940, până în 1957! Adică 17 ani! Șaptesprezece! Și n-au fost ușori.
CU DÂRZENIE – PRIN VREMI
Anii care au urmat, au fost ani grei pentru distinsul muzician ardelean. Pentru domnia sa – și nu numai – au fost anii unor evenimente care au răsturnat echilibrul european, au schimbat granițe, au distrus integritatea teritorială a majorității statelor și au smuls din viața lor cotidiană, mii, sute de mii, milioane de oameni. Doi dictatori – Hitler și Stalin – au făcut front comun pentru satisfacerea orgoliilor și intereselor lor politice și militare. Deși promovau doctrine politice diferite – fascismul și comunismul – ei au declanșat o intensă ofensivă diplomatică, au încheiat tratate secrete și au stabilit noi sfere de influență. Puse în practică, Tratatele și Anexele lor secrete, au rupt ordinea politică și teritorială europeană, inclusiv a României. Și în cele din urmă, ele au dus la declanșarea unui nou război – cel de al doilea război mondial. Pentru Marțian Negrea și familia sa anii care au urmat au fost ani de bejenie. Ani de viață sub două dictaturi: dictatura antonesciană (1940-1944) și dictatura comunistă, instaurată în martie 1945 prin instalarea la guvernarea României, în martie 1945, a Partidului Comunist Român. Cu atât mai semnificativ ne apare efortul, mai curând, dârzenia, cu care domnia sa a continuat lucrul pentru definitivarea Recviemului său în condiții de viață – materiale și spirituale – potrivnice creației, în general și a celei religioase în special.
NIMIC NU L-A OPRIT!
Marțian Negrea a încheiat lucrul la Recviemul său în anii comunismului. După unii autori în 1956, după alții, în 1957. Prin urmare, în pofida vicisitudinilor prin care a trecut, el nu a abandonat această scriere. Și, acești ani, au fost, pentru domnia sa, ani grei. Mai întâi, anii de bejenie, pe care muzicianul i-a trăit după ruperea Transilvaniei de nord (inclusiv a Clujului, orașul său de reședință) din teritoriul României, ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Apoi, anii de răsturnări năucitoare aduse de schimbarea regimului politic din România după încheierea războiului, răsturnări care au avut un impact covârșitor asupra vieții și creației muzicienilor români, inclusiv și asupra sa. Au fost ani în care muzicianul ardelean a încercat să se țină departe de politică, să nu se lase cuprins de ”valul” de proletcultism și pro sovietism promovat de liderii politici staliniști instalați la guvernarea României. Cu toate acestea, în plină epocă proletcultistă, în plină epocă de exacerbare a ateismului, de condamnare (sau diminuare) a cultelor religioase, de reducere a mijloacelor materiale pentru existența și desfășurarea activității religioase, căci bisericile erau demolate în serie sub diferite pretexte, Marțian Negrea și-a continuat lucrul la Recviemul-Parastas. Nimic nu l-a oprit! Nici cenzura comunistă, care l-a pus la index, iar pe autorul său l-a marginalizat. L-a îndepărtat, în mod tacit, cu acte în regulă, în buna tradiție a practicilor securistoide promovate de liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României. Dar toate acestea n-au avut efectul dorit de culturnicii și politrucii comuniști. Compozitorul și-a continuat munca, sfidând condițiile grele în care trăia, frigul foamea, suspiciunile promovate de puterea comunistă, climatul ostil creației artistice, cu deosebire celei din domeniul muzicii sacre. Iar Recviemul-Parastas a ieșit așa cum și-a dorit domnia sa: un Imn de slavă pentru Eroii Neamului, un Imn de dureroasă amintire pentru cei ce nu mai sunt. Căci, Recviemul-Parastas a fost visul său. A fost gândul său peren. Cât a durat truda sa? Douăzeci de ani!
TREIZECI DE ANI SUB OBROCUL CENZURII
Dar, rezultatul acestei trude, visul său împlinit, Recviemul-Parastas, n-a cunoscut drumul firesc al unei opere muzicale finalizate: sala de concert, aplauzele publicului. Obedienți indicațiilor de la ”partid” – care promova o politică ostilă creației muzicale cu temă religioasă – culturnicii și politrucii comuniști n-au dat ”undă verde” Recviemului-Parastas. L-au cenzurat. Și această cenzură a durat treizeci de ani – până la căderea sistemului comunist din România, în decembrie 1989. Toate încercările muzicienilor de a lansa Recviemul-Parastas în spațiul public au fost cenzurate. Cu toate acestea partitura Recviemului-Parastas a circulat în mod secret, ”pe sub mână”. Ea a fost studiată cu un interes sporit și a trecut – în mod tacit – în Albume corale destinate viitorilor profesori de muzică și a fost obiect de studiu ”la lumina lămpii”. A fost – cum se spune – o luptă ”care pe care”. Muzicienii nu s-au lăsat intimidați. Iar cenzorii comuniști nu s-au lăsat înduplecați! Marginalizat, – căci fusese înlăturat de la catedră, fiindu-i luat postul de profesor plin la Conservatorul de Muzică din București, unde slujise mai bine de treizeci de ani – Marțian Negrea asista la toate acestea, îndurerat și trist. El nu-și putea asculta opera într-o sală de concert ci, precum marele titan de la Bonn, Ludwigh van Beethoven, doar în gând, în interpretări și sonorități proprii. Despre toate acestea citiți pe larg în episodul următor al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA -sub vremi. (21) Recviemul-Parastas – 30 de ani sub obrocul cenzurii comuniste. Citiți!
