MÂNA DESTINULUI
În ziua de 24 aprilie 1957, Marțian Negrea punea ultimul semn pe partitura uneia dintre cele mai importante lucrări din creația sa artistică: Recviemul-Parastas. Astfel, el punea capăt unei trude care se întinsese pe o perioadă de mai bine de douăzeci de ani și își vedea împlinit visul de a da muzicii religioase din România un opus de înaltă valoare artistică și spirituală: un Recviem. Lucrarea purta număr de opus – 25 – un număr pe care compozitorul îl preconizase pentru o altă lucrare: Poemul simfonic Sărbătoarea muncii. O lucrare care – așa cum ne spune și titlul ei – ar fi trebuit să fie o lucrare închinată zilei de 1 mai, deci, o lucrare cu mesaj proletcultist, o lucrare pe placul culturnicilor și politrucilor comuniști. O lucrare la care – spun exegeții vieții și operei sale – compozitorul n-a mai revenit niciodată. Dar, ce paradox! Prin această răsturnare de situație, în catalogul lucrărilor sale, la acest număr – în locul unei lucrări cu mesaj proletcultist avea să figureze o lucrare cu mesaj religios. Realizând această întorsătură, autorul va fi mustăcit în barbă, va fi ridicat sprânceana și va fi zâmbit subțire, mirat, și, cu siguranță, mulțumit de felul cum lucra uneori mâna destinului! Parcă, cineva acolo sus îi citise gândul, întrucât domnia sa nu avea interes pentru lucrări cu mesaj proletcultist.
DEZGUSTUL SECRET
Spre deosebire de numeroși confrați de breaslă, compozitori tineri și bătrâni – unii cu ”operă”, alții fără, aflați la început de drum – distinsul muzician ardelean nu făcuse compromisuri și evitase – pe cât îi fusese cu putință – valul de proletcultism și pro sovietism ce inundase România după instalarea la guvernare a Partidului Comunist Român. Documente de arhivă cercetate de noi și prezentate punctual în alte episoade consacrate lui Marțian Negrea în spațiul acestui BLOG în cadrul mini serialului intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi, confirmă această apreciere. Recviemul-Parastas era încă o dovadă – poate cea mai elocventă – privind lipsa de interes – ca să nu spunem dezgustul – distinsului muzician pentru teme cu mesaj proletcultist. Iar faptul că această operă componistică de mare amploare a fost dusă la capăt este încă o dovadă în acest sens.
CLIMATUL OSTIL
Să precizăm că Recviemul-Parastas a fost continuat și finalizat într-un climat ostil creației muzicale cu mesaj religios. Finalizând această operă muzicianul ardelean a învins condițiile sale grele de viață: anii de bejenie, ca urmare a trecerii Transilvaniei de Nord în stăpânirea Ungariei horthiste (august, 1940) foamea, frigul, camuflajul din anii războiului și ai dictaturii militare antonesciene (1940-1944) și, în fine, anii de după război, marcați de secetă, de sărăcie, de regimul cartelelor, de răsturnările politice, de suspiciunea și prigoana împotriva elitelor culturale și politice, declanșate de liderii comuniști staliniști instalați la guvernarea României (6 martie 1945) cu sprijinul – direct – al Moscovei, al Armatei Roșii și al consilierilor sovietici. Într-un cuvânt – anii de început ai dictaturii comuniste. El a învins climatul ostil creației muzicale religioase, consecințele principiilor politice contrare vieții spirituale religioase, interzicerea lucrărilor cu caracter religios, situația în care erau împinși autorii lor – care erau puși la index sau marginalizați.
ÎN SERTARUL SĂU
Marțian Negrea a cunoscut – în mod direct – consecințele acestei strategii. Numeroase lucrări ale sale cu caracter religios au rămas în sertar. Cercetători avizați – precum distinsul muzicolog Vasile Vasile, autor al unei ample lucrări cu caracter monografic privind viața și opera lui Marțian Negrea (vezi: Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea reprezentant al muzicii românești și al spiritualității ortodoxe, Editura Andreiană, Sibiu, 2023) și Doamna Veturia Dimoftache, autoarea unei minuțioase teze de doctorat consacrate muzicianului ardelean (vezi: Veturia Dimoftache, Marțian Negrea, Editura Novum, Iași, 2003) au descoperit în arhiva personală a muzicianului ardelean, aflată – încă – în custodia familiei compozitorului – numeroase lucrări muzicale cu subiect religios. Unele – finalizate – dar rămase necunoscute. Altele, în faza de proiect. Ele erau erau dovada clară a climatului ostil creației muzicale cu caracter religios, a impactului asupra spiritului creator al compozitorului. În perioada comunistă, apreciază muzicologul Vasile Vasile, ca rezultat al ideologiei comuniste a avut loc un proces vizibil de suprimare a lucrărilor cu tematică religioasă (subl. ns.) ca activitate de creație dar și ca promovare a acestei creații în cadrul unor manifestări publice. Acest lucru a avut un impact nefericit asupra creației cu tematică religioasă, a diminuat interesul compozitorilor față de această temă, îndeosebi al generațiilor tinere. (ibidem. Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea reprezentant al muzicii românești, p. 289)
IZBÂNDA
Cu atât mai valoroasă ni se pare azi izbânda compozitorului Marțian Negrea: finalizarea Recviemului-Parastas. O izbândă de care autorul nu se va bucura plenar întrucât mecanismul interdicțiilor, al rigorilor ideologiei comuniste, a funcționat din plin. Recviemul-Parastas nu a fost niciodată interpretat în timpul vieții autorului. El a fost ținut sub obrocul cenzurii comuniste mai bine de treizeci de ani. Astfel, Marțian Negrea a trecut la cele veșnice (13 iulie 1973) fără a avea norocul să-și asculte propria creație. Precum titanul de la Bonn, Ludwigh van Beethoven, muzicianul ardelean ”nu a reușit să audă sonoritățile lucrării (Recviemul-Parastas – n. ns.) decât în mintea sa, ori, sub forma propriilor interpretări” (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea, reprezentant al muzicii românești, loc. cit. p. 289).
PE ”SUB MÂNĂ”
Dar ce paradox! Mai bine zis, ce exemplu de solidaritate, de sfidare a cenzurii comuniste! Lucrarea lui Marțian Negrea a circulat ”pe sub mână”! Ca un ”samizdat”! Ea a fost studiată de muzicieni în mod tacit și a fost pusă în circulație în mod fragmentar, fiind prezentată – parțial – la evenimente cu caracter funebru sau comemorativ, ori, servind ca material de studiu pentru pregătirea viitorilor profesori de muzică. (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea, loc cit. p. 326). Este semnificativă în acest sens, inițiativa lui Valentin Gruescu, celebrul dirijor al unor formații corale de prestigiu, care a alcătuit un Album coral în cuprinsul căruia a inclus și părți din Recviemul-Parastas. (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, op. cit. p. 326). Au fost – însă – și alte încercări de sfidare a cenzurii comuniste prin includerea Recviemului-Parastas în programele unor instituții muzicale de prestigiu în viața muzicală românească precum Filarmonica George Enescu din București, Filarmonica de Stat din Cluj și Filarmonica ”Paul Constantinescu” din Ploiești.
SFIDAREA
În anul 1958, la un an de la finalizarea lucrării, Filarmonica George Enescu din București, aflată sub conducerea marelui dirijor român George Georgescu, programa în concert Recviemul Parastas de Marțian Negrea. Dar, inițiativa a rămas la stadiu de proiect. Recviemul-Parastas n-a trecut rampa. Culturnicii și politrucii comuniști de la ”partid” n-au aprobat propunerea conducerii Filarmonicii din București. (ibid. Prof. Vasile Vasile, op. cit. p. 91). Cu siguranță, insuccesul echipei manageriale de la Filarmonica George Enescu din București, n-a rămas ”la sertar”. Pe ”surse” – ea a devenit cunoscută în mediile muzicale românești. Dar, din nou, ne aflăm în fața unui paradox! Interesul pentru lansarea în spațiul public a Recviemului-Parastas nu a dispărut. Dimpotrivă. Spre sfârșitul anului 1960, Nicolae Brânduș, unul dintre discipolii lui Marțian Negrea, dirijor al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești, și-a propus să prezinte Recviemul-Parastas. Și a comunicat muzicianului intenția sa. Nu știm unde a avut loc întâlnirea celor doi: Maestrul și Discipolul. Ceea ce știm este că Marțian Negrea a fost impresionat de curajul tânărului său discipol, l-a încurajat și i-a atras atenția asupra impactului emoțional pe care muzica Recviemului său l-ar fi avut asupra publicului din sală. ”De acord dragă” – ar fi spus Marțian Negrea. ”Dar mă neliniștește un singur lucru: ca lumea (publicul din sală – n. ns.) să nu lăcrămeze auzind ce e acolo!” (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, op. cit. p. 340). Iar cenzorii comuniști n-au ”lăcrămat” de loc. Ei au fost, din nou, vigilenți și inițiativa tânărului discipol al muzicianului ardelean a rămas în sertar. Cu toate acestea, inițiativele pentru lansarea în spațiul public a Recviemului-Parastas n-au încetat. O încercare similară au făcut și managerii Filarmonicii din Cluj. Au fost programate repetițiile. Dar totul s-a oprit aici. Această intenție – notează distinsul muzicolog Vasile Vasile – ”a fost suprimată brutal de autoritățile comuniste ale timpului”. (ibid. Prof. dr. Vasile Vasile, op. cit. p. 340). A fost o luptă ”care pe care”. Muzicienii nu s-au lăsat intimidați. Iar cenzorii comuniști nu s-au lăsat convinși de nimic. Ei au fost ”scrofuloși la datorie” și au ținut sub obroc Recviemul-Parastas mai bine de treizeci de ani. Marțian Negrea va fi suportat cu greu această situație, imposibilitatea de a-și asculta lucrarea pe care o considera ca fiind cea mai importantă în palmaresul creației sale artistice. Spre sfârșitul vieții sale, înainte de marea trecere în lumea umbrelor (13 iulie 1973) compozitorul spunea fiului său: ”dacă regret ceva, acum când mă săvârșesc regret că nu am putut asculta Recviemul” . (cf. Veturia Dimoftache, Marțian Negrea, Editura Novum, Iași, 2023, p. 256) Dar, Recviemul-Parastas s-a aflat în atenția muzicienilor și a melomanilor din România nu numai din cauza cenzurii comuniste. Această lucrare a ”ținut afișul” și datorită controverselor iscate în spațiul public pe tema dedicației pe care artistul a făcut-o. Ce fel de controverse? Citiți pe larg episodul care urmează din mini serialul nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (22) O dedicație stârnește controverse! Citiți!
