CONTROVESE
Recviemul-Parastas a fost încheiat, după unii autori, în 1956 – după alții – în 1957. Dar, distinsul muzicolog, Prof. dr. Vasile Vasile, pune capăt controverselor. Într-un studiu publicat în revista MUZICA, domnia sa precizează că Marțian Negrea a definitivat această compoziție la București, în ”24 aprilie 1957”. Și, tot acolo, în același studiu, domnia sa mai înlătură o ipoteză: aceea privind gândul secret pe care Marțian Negrea l-ar fi avut atunci când a dedicat partitura sa lui George Enescu, cu speranța că astfel, cenzorii comuniști vor închide ochii și vor da lucrării ”undă verde”. Dar, după cum se știe, culturnicii și politrucii comuniști nu s-au lăsat impresionați și au cenzurat lucrarea muzicianului ardelean. Știrea că Recviemul-Parastas al lui Marțian Negrea nu a primit ”undă verde” pentru lansarea ei în spațiul public a dat naștere la numeroase ipoteze. În spațiul public s-a lansat ideea că Marțian Negrea ar fi făcut această dedicație cu gândul secret că astfel va înșela vigilența cenzurii comuniste și va obține ”viza de trecere”.
O IPOTEZĂ
Într-un studiu consacrat Recviemului în creația muzicală relgioasă din România, profesorul Stelian Ionașcu deplângea faptul că Marțian Negrea ”s-a stins din viață cu dezamăgirea mărturisită că nu și-a ascultat lucrarea pe lumea aceasta”. Domnia sa considera că decizia muzicianului ardelean de a dedica lucrarea sa, Recviemul-Parastas, lui George Enescu, a fost luată cu un scop bine definit, acela ca autoritatea numelui lui George Enescu să fie argumentul forte pentru obținerea vizei de trecere. Astfel – scrie profesorul Stelian Ionașcu, Marțian Negrea a ”căutat să înșele vigilența regimului comunist” ”Dar – constată domnia sa – fără rezultate”. (subl. ns.) Stelian Ionașcu menționează că, inițial Recviemul a fost compus ca ”omagiu eroilor neamului”. Cu toate acestea, în mod surprinzător, pe partitură apare scriitura olografă a compozitorului: ”în memoria lui George Enescu”. Distinsul profesor crede că astfel Marțian Negrea va fi avut speranța că astfel Recviemul-Parastas avea să fie cântat ”în amintirea celui mai mare compozitor român.” (Stelian Ionașcu, Considerații teologice și estetico-muzicale asupra Recviemului în creația românească, Altarul reîntregirii, 04/2021, 1-8, p. 195). Desigur, aceasta era o ipoteză. Curând, ea avea să fie demolată cu brio de cunoscutul muzicolog Vasile Vasile.
SEMNĂTURA OLOGRAFĂ
Ca autor al unei excelente – și bine venite – Monografii consacrată lui Marțian Negrea, (Vezi pe larg, Prof. Dr. Vasile Vasile, Marțian Negrea – reprezentant de seamă al muzicii românești și al spiritualității ortodoxe, Editura Andreiană, Sibiu, 2021) distinsul muzicolog Vasile Vasile a avut acces la manuscrisele muzicianului ardelean din arhiva familiei, aflată - încă – sub paza Doamnei Miruna-Maria Negrea, nepoata muzicianului ardelean. Cu siguranță domnia sa va fi văzut – cu ochii săi – consemnarea olografă a compozitorului privind personalitatea căreia îi dedica Recviemul-Parastas. În consecință, trebuie să-i acordăm crezare – fără niciun fel de dubii. Destinatarul era marele muzician român George Enescu. Punct. ”S-a crezut – precizează profesorul Vasile Vasile în studiul său apărut în Revista MUZICA – că dedicarea lucrării lui George Enescu urmărea salvarea conținutului religios al lucrării”. Dar, subliniază foarte apăsat domnia sa, ”numai cine nu l-a înțeles pe artistul model (subl. ns.) Marțian Negrea, în toată complexitatea personalității sale, ar putea să accepte această presupunere” (……) (Vasile Vasile, ”Recviemul-parastas” de Marțian Negrea, Revista MUZICA, iulie-septembrie, Nr.3, 1993, p. 62).
UN CURENT PRO-ENESCU
Cei care lansau ipoteza că Marțian Negrea ar fi dorit să beneficieze de prestigiul lui George Enescu pentru a obține ”undă verde” pentru Recviemul-Parastas nu erau departe de adevăr. În anul 1957, amintirea lui George Enescu era vie în memoria publicului din România. Exista – am putea spune – un curent pro-Enescu. Cu un an în urmă, în august 1956 în cadrul unei ample adunări aniversare organizată la Ateneul Român în amintirea zilei de naștere a lui George Enescu (18 august 1881) liderii comuniști de la București lansaseră strategia lor privind promovarea creației artistice și a personalității marelui muzician român. Atunci, în 1956, de la tribuna Adunării aniversare, marele muzicolog român George Breazul rostise un amplu discurs în care a relevat nu numai valoarea creației muzicale enesciene ci și decizia autorităților române de a face din promovarea creației enesciene o politică de stat. (România liberă, Anul XIV, Nr. 3691, Duminică, 19 august 1956). Sub impactul acestei decizii, promovarea personalității marelui muzician român intrase într-o altă paradigmă. Observatorii atenți ai spațiului muzical românesc înregistrau cu încântare aspectele concrete ale unui reviriment! El se simțea în programele muzicale ale Radiodifuziunii române, în programele concertelor orchestrelor simfonice de la București și din Țară, unele memorabile, precum a fost concertul din vara anului 1956, dirijat de marele dirijor român Constantin Silvestri, un concert dedicat integral creației enesciene. Ca ”om al cetății”, Marțian Negrea, va fi cunoscut temperatura, vibrațiile curentului pro-Enescu ce se rostogoleau în spațiul public românesc. Va fi perceput revirimentul! Va fi simțit curentul pro-Enescu! Dar – veți vedea – nu din dorința de a se înscrie în acest ”curent pro-Enescu” va fi făcut el acea dedicație consemnată pe manuscrisul Recviemului, întrucât domnia sa își avea motivele sale! Motive care aveau rădăcini adânci. În timp.
O TANDRĂ PREȚUIRE
Marțian Negrea avea o mare stimă pentru marele muzician George Enescu. În 1922, primise Premiul II la Concursul de creație George Enescu, pentru lucrarea sa, Fantezie simfonică. Cu această ocazie l-a cunoscut personal pe marele muzician român. Exegeții vieții și operei lui Marțian Negrea apreciază că de atunci, între cei doi artiști s-a legat o tandră prețuire. Expresia acestei prețuiri avea să se vadă în anii care au urmat. În 1935, George Enescu aprecia că Marțian Negrea putea fi nu numai compozitorul, profesorul și dirijorul ci și managerul unui excelent mijloc de promovare a creației muzicale românești și universale: Radio-ul. Căci, în acel an, la Cluj, se afla în stadiu de proiect un post de Radio local: Radio-Cluj. În perspectiva acestui eveniment George Enescu își îndrepta gândul către muzicianul ardelean, Marțian Negrea. În 15 iunie 1935 el trimitea lui Marțian Negrea o scrisoare în care îi comunica opinia sa și a unui alt distins muzician român ai acelor ani, compozitorul Alfred Alessandrescu. La ora trimiterii scrisorii, cei doi muzicieni nu știau prea multe amănunte despre stadiul în care se afla proiectul acestei instituții. Dar nu aveau nicio îndoială că el avea să fie dus la capăt. Iar demersul lor privind numirea lui Marțian Negrea ca director muzical era ca un un prim pas spre alegerea celui mai potrivit manager. În această perspectivă ei se gândiseră – deja – la omul care ar fi putut fi directorul muzical al acestui post. Din galeria muzicienilor clujeni – compozitori, profesori universitari, muzicologi (care nu erau puțini) – cei doi muzicieni bucureșteni, George Enescu și Alfred Alessandrescu, aleseseră unul singur: pe Marțian Negrea. ”Colegul nostru, Alfred Alessandrescu – scria George Enescu în scrisoarea sa – n-a aflat încă nimic”(nou – n. ns.) ”Însă el și eu suntem de acord (……) că nu poate fi mai nimerit director muzical al acestui post decât D-ta., pentru care, noi, toți colegii D-tale, avem cea mai mare stimă”. (subl. ns.) Încrezător în impactul opiniei sale, George Enescu îndemna pe Marțian Negrea să arate ”aceste cuvinte” – adică opinia sa – celor care erau implicați în realizarea acestui proiect: un post de Radio la Cluj. ”Eventual – scria George Enescu – te rog arată aceste cuvinte” cui se cuvine ”de drept, dacă modesta mea părere îi interesează”.(subl. ns.) Marele muzician român, formula – cu anticipație – urări de succes ”colegului” său clujean. ”Îți urez noroc bun – scria George Enescu – și sper că administrația Radio va avea ideea fericită să-ți acorde acest titlu”. Până atunci, George Enescu îl invita pe muzicianul ardelean să creadă în ”colegialele” (indescifrabil în text) sale ”sentimente”. Și semna simplu: ”George Enescu” (apud, Pof. dr. Vasile Vasile, Activitatea lui Marțian Negrea ca profesor la Cluj, https://www.edituramediamusica.ro/LM-MP-ARTICLES/LM/20XXVII.06.pdf)
DAR ȘI APRECIERI SOLIDE
Propunerea lui George Enescu și a lui Alfred Alessandrescu nu va fi fost de complezență. Ea se baza pe cunoașterea activității complexe a muzicianului ardelean, confirmată de premii prestigioase, de prime audiții și interpretări în concert sub bagheta unor mari dirijori români. În 1938, Marțian Negrea primea încă un premiu al Concursului de creație George Enescu. Premiul întâi pentru lucrarea sa, Rapsodia Română, I. Apoi, în 1940, el va primi o altă confirmare privind valoarea creației sale și în domeniul muzicii religioase: premiul ”Robert Cremer” al Academiei Române pentru Colinda-passacaglie, ”Ferice de el(u)”. Activitatea sa complexă - compozitor, profesor și dirijor – va fi fost mereu în atenția lui George Enescu. În 1942, cu ocazia unei serate de muzică românească în programul căreia au figurat și lucrări compuse de Marțian Negrea, George Enescu făcea o dedicație pe cât de prețioasă pe atât de măgulitoare. Marele muzician român îl considera pe muzicianul ardelean ca fiind nu numai un eminent muzician ci și colegul său. Pe programul de sală al acelui concert el scria: ”Lui Marțian Negrea, eminentului și scumpului meu coleg, cele mai calde și sincere sentimente. George Enescu, 1942” . (subl. ns.). (Cf. Veturia Dimoftache, Marțian Negrea, Editura Novum, Iași, 2003, p. 79). Aceste aprecieri se bazau pe cunoașterea operei componistice a lui Marțian Negrea. În 1943 și apoi, în aprilie 1945, George Enescu va dirija una dintre compozițiile de excepție ale muzicianului ardelean: ”Povești din Grui” – superbă și tandră frescă a vieții locurilor sale natale ale, o prelucrare – la cote înalte – ale valorilor folclorului românesc, și – spun unii dintre exegeții operei sale componistice – o replică subtilă, personală, la lucrările de referință ale creației muzicale românești, inspirate de frumusețea folclorului românesc, precum Rapsodiile enesciene sau suita Priveliști moldovenești de Mihail Jora. Cu toate acestea, în anii 1957, 1958, după finalizarea Recviemului-Parastas și după ce s-a aflat ”pe surse” că Marțian Negrea a dedicat această lucrare marelui muzician român, George Enescu, au apărut ipotezele, speculațiile. Compozitorul ardelean le-a dat, însă, o replică indubitabilă. A lansat în spațiul public o mărturie de creație demonstrând, astfel, că dedicația sa avea cu totul alte motivații decât cele aruncate ”pe piață” de amatorii de bârfe și controverse. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (23) Dedicația? O reverență – for ever! Citiți!
