MUTZERLI – IESE DIN DECOR
Ce s-a întâmplat cu Muzerli în continuare? După trecerea în eternitate a lui George Enescu el dispare din peisaj. Maruca, soția lui George Enescu, acum văduva lui, nu scrie nimic în Memoriile sale despre Muzerli. Nici Corneliu Bedițeanu – impresarul și ”omul de casă” al Maestrului – nu pare interesat de soarta lui. În scrisorile sau în convorbirile telefonice pe care le-a purtat în acele zile tragice cu Romeo Drăghici, mandatarul din România al lui George Enescu, Bedițeanu, nu menționează nimic despre frumosul și iubitul companion canin al Maestrului. Firesc, situația în care se afla, prezentul, dar mai ales, viitorul său, nu-i lăsa lui Corneliu Bedițeanu, loc pentru sentimente. Avea alte griji care-l frigeau! Doar Ilie Kogălniceanu, fiul Ninettei Duca, distinsa și grațioasa domnișoară care, în tinerețe, a fost eleva, iubita candidă, platonică și apoi prietena statornică – pe viață – a lui George Enescu, a fost interesat de devotatul și frumosul Muzerli.
MUTZERLI – ÎN POZE DE FAMILIE
Conștient de faptul că interesul său pentru Muzerli ar fi putut să pară unora, mai cârcotași, un subiect ”foarte puțin important”, Ilie Kogălniceanu arată că dacă i-a acordat lui Muzerli ”o atenție specială, în câteva rânduri” este ”pentru că Mutzi a fost (pentru George Enescu – n. ns.) un fidel tovarăș!” Un fidel tovarăș care – menționează domnia sa – ”își are și el povestea sa”. Distinsul autor încearcă să recompună această poveste cercetând puținele fotografii ale lui George Enescu împreună cu Mutzerli. Să citim și noi precizările autorului: George Enescu, la Constanța, în septembrie 1946, cu un ”câine mic în brațe”, înainte de a se îmbarca pe Vasul comercial ”Ardealul”, în drumul său spre America. ”Acest cățeluș – scrie cu tandrețe Ilie Kogălniceanu – a traversat Oceanul, ajungând cu soții Enescu în America”. La întoarcerea din America, în primăvara anului 1947, Mutzi era de nerecunoscut. Cățelușul cu care George Enescu plecase, în septembrie 1946, crescuse. Acum, în 1947, când soții Enescu reveniseră la Paris, drăgălașul Mutzerli ”devenise – notează Ilie Kogălniceanu – enorm”. Se vede că îi plăcuse, acolo, în America! Îi priise lumea de peste Ocean. Crescuse! Nu mai era un cățeluș! Se pare că George Enescu era atât de mândru de câinele său, încât, în 1949, în pofida restricțiilor impuse de liderii staliniști de la București dialogului epistolar cu cei de acasă, din România, îi va trimite prietenei sale, Ninette Duca, mama lui Ilie Kogălniceanu, o fotografie ”cu dedicație” în care era prezent și Mutzerli. Muzicianul – scrie Ilie Kogălniceanu – este așezat la pian, lângă veșnica măsuță la care compunea”. Iar, alături – cine credeți că era? Mutzerli! Și, nu oricum, ci – menționează autorul – ”în prim-plan”. Nu știm dacă Mutzerli fusese îndrăgit și de Maruca, soția lui George Enescu, întrucât, distinsa doamnă nu se eliberase de metehnele ei aristocratice nici în anii grei ai exilului parizian. Cei care au cunoscut-o în mod direct în acei ani au remarcat – unii au simțit pe pielea lor – aroganța distinsei doamne. Și în anii senectuții prințesa Maria Cantacuzino-Enescu nu se iubea decât pe sine. Dacă ieșea cu Mutzerli la plimbare o făcea pentru a da curs unor urgențe fiziologice ale frumosului companion canin. Erau – așa cum scrie Ilie Kogălniceanu – escapade scurte, doar acolo, ”în curtea clădirii din Rue de Clichy” – unde se afla amplasat apartamentul pe care prințesa îl ocupa împreună cu marele muzician român. Pentru recompunerea istoriei relației lui George Enescu cu Mutzerli, Ilie Kogălniceanu nu uită de fotografia – pe care am prezentat-o și noi la începutul primului episod al acestui mini serial – aceea din Hotelul ”Atala”. Este ”o fotografie impresionantă” – scrie el. ”Îl vedem pe Enescu în pat, cu brațul stâng paralizat, ascuns sub plapumă și cu un evantai în mâna dreaptă. Alături (…) se află Mutzi, fidelul Mutzi!” – subliniază foarte apăsat domnia sa. (Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva. Editura R.A.I, București, 1996, p. 78)
UNDE A DISPĂRUT MUTZERLI?
În finalul paragrafului acordat lui Mutzerli, Ilie Kogălniceanu se întreabă – și el, așa cum ne-am întrebat și noi – ce s-a întâmplat cu Mutzerli după moartea lui George Enescu? ”Ce a devenit oare acest câine după moartea lui Enescu?” – se întreabă Ilie Kogălniceanu. Și tot domnia sa răspunde: ”nu știm”. ”I-am pierdut urma”…. (ibidem, Ilie Kogălniceanu, op. cit. p. 78). Cu siguranță, Mutzerli va fi suferit mult după pierderea stăpânului său drag pe care-l însoțise peste tot. Fusese cu Maestrul și echipa sa într-un turneu la Moscova. Călătorise zile în șir într-un vagon special, care oricât de confortabil ar fi fost, îl stânjenea cumplit, lipsindu-l de escapadele sale favorite prin iarbă și pe la rădăcini de copaci. Acolo, în acel vagon fusese drăgălit și ținut de prințesă în poalele sale. Numai Dl. Ivașcu – secretarul efemer al Maestrului – nu-l iubise și îl gratulase mereu cu epitetul jignitor de ”javră” fiind gata să-l arunce din tren. La Moscova prințesa îl purtase peste tot iar Maestrul îl ținuse în brațe în orele când se afla acasă în apartamentul elegant din Piața Roșie. Apoi, se pregătise pentru turneul Maestrului în America. A fost o perioadă sâcâitoare cu vizite la veterinar și tratamente antirabice. Așa cum Maestrul și echipa sa obținuseră viza de intrare în America, și el, Mutzerli obținuse un certificat medical, tot un fel de viză de intrare. Iar Maestrul – înainte de a se îmbarca pe Vasul ”Ardealul” făcuse o fotografie cu el în brațe. O fotografie frumoasă căci Maestrul zâmbea fericit – deși spunea ”pa” României! Și astfel Mutzerli plecase în America. Traversase Oceanul! Și, încă de două ori! Își schimbase de câteva ori domiciliul. Din România în America, apoi, în Franța, din vila ”Les Cytises, de lângă Paris, în apartamentul din Rue de Clichy, și, în cele din urmă, în apartamentul din Hotelul ”Atala” – unde firul iubirii dintre cei doi – avea să se rupă. Pentru totdeauna! Va fi avut Mutzerli șansa pe care a avut-o ”câinele soldatului” din legenda bine cunoscută de noi toți: să se așeze lângă mormântul stăpânului său, să-l aștepte și să plângă? Să plângă cu acel glas îndurerat, inimitabil, cum numai câinii știu să plângă? Sau va fi plecat în lume – pierzându-și urma? Ori, va fi murit de dor? Căci și câinii POT MURI DE DOR!
Aici se încheie mini serialul nostru consacrat unui aspect special din viața marelui muzician român: dragostea sa pentru acele ființe tăcute și tandre – pe care le numim simplu: animale de companie. Ne vom mai întâlni în spațiul acestui BLOG cu alte pagini inspirate din viața extraordinară – atipică – a marelui muzician român: GEORGE ENESCU. Pe curând!
