POPASUL
În vara anului 1946, George Enescu, împreună cu soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și cu avocatul Romeo Drăghici, a făcut un turneu prin locurile sale natale: Liveni, Mihăileni, Dorohoi. S-a întâlnit cu oamenii locului – fie ei săteni sau oficiali ai administrației locale. A fost primit cu simpatie și respect. În bunul său obicei, Maestrul le-a ascultat ”păsurile”, și-a exprimat înțelegerea și dorința de a-i ajuta pe țăranii bătuți de seceta cruntă care se abătuse asupra lor în vara anului anterior și continuase tot atât de aprig și în vara anului 1946. În drum spre Liveni, satul său natal, se oprise și intrase într-un lan de porumb. A rupt un știulete din tulpina cu frunze scorojite de secetă și în loc de boabe galbene, viguroase, în degetele sale s-a prelins un fel de cenușă. O cenușă neagră. Era dovada concretă a secetei. Romeo Drăghici, care se afla în preajma sa, povestește: Maestrul – scrie el – ”a intrat în porumbiște și a vrut să vadă rodul din acel an. Când a pus mâna pe un știulete acesta s-a făcut scrum sub degetele lui”. Muzicianul s-a uitat mai bine. A examinat mai îndeaproape lanul, așa cum ar fi făcut-o și tatăl său, arendașul Costache Enescu, și ”și-a dat seama că recolta anului era grav compromisă”. ”Era foarte emoționat” – menționează Romeo Drăghici. (Cf. ”Amintirile lui Romeo Drăghici despre George Enescu, Anii 1912 – 1955,” transcriere făcută după înregistrările pe bandă magnetică, la domiciliu, în luna noiembrie 1982 – text introdus la capitolul ANEXE – în volumul lui Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București, 1990, p.179). După aceea, George Enescu, împreună cu însoțitorii săi, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, avocatul Romeo Drăghici și alții, și-a continuat drumul. A vizitat casa din Liveni, s-a întâlnit cu oamenii satului, a mers la Mihăileni, casa mamei sale, și apoi la Dorohoi, casa tatălui său. Apoi, a poposit la Tescani.
LABORATORUL
Conacul de la Tescani avea în viața lui George Enescu o semnificație aparte, deosebită de aceea a locurilor sale natale – casele părintești de la Liveni, Mihăileni și Dorohoi. Căci Conacul de la Tescani – moștenirea de familie a prințesei Maria Cantacuzino-Enescu – devenise pentru domnia sa mai mult decât a doua lui casă. El era locul iubirii dar și al realizării unora dintre cele mai importante lucrări din creația sa. La Tescani George Enescu găsise climatul necesar creației sale. Liniște, alei cu arbori bătrâni pe unde își preumbla pașii nestingherit, la ore târzii din noapte. Și, mai ales, existența unui spațiu al său, o cămăruță mică, intimă, propice orelor de însingurare de care avea nevoie. Unii dintre exegeții vieții și operei enesciene consideră că pentru marele muzician român Conacul de la Tescani a fost ”laboratorul cu aură misterioasă” al creației sale. Din 1909 – când a făcut cunoștință cu mirajul Tescaniului, până la plecarea sa definitivă din țară, în septembrie în 1946 – scrie Cornel Cepariu – ”George Enescu s-a inspirat câteva luni pe an din frumusețea și parfumul locului, beneficiind de liniștea zonei, de bunătatea și simțul artistic al locuitorilor”. (Cornel Cepariu, Tescani: laboratorul cu aura misterioasă unde ”Orfeul Moldav” a creat opera Oedip, 20 august, 2022; https://uzpr.ro/20/08/2020/tescani-laboratorul-cu-aura-misterioasa-unde-orfeul-moldav-a-creat-opera-oedip/. ). Aici, la Tescani, marele muzician român a pus ultimul semn pe partitura inegalabilei sale opere destinate Teatrului liric, Opera Oedip, lucrare pe care a dedicat-o iubitei sale, soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Aici la Tescani, George Enescu a compus Simfonia în Do major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră Nr. 3, în Do major, op. 20 (1915), Simfonia Nr. 3, în Do major, op. 21 (1918), Cvartetul de coarde în Mi bemol major, Nr. 1, op. 22 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, Nr. 1, op. 24”. (ibidem, Cornel Cepariu, Tescani: laboratorul cu aură misterioasă, loc. cit.)
SECRETUL
Dar, în vara anului 1946, pentru marele muzician român, Conacul de la Tescani nu va mai fi – ca altă dată – doar ”acasa” lui. Nu va mai fi ”laboratorul cu aură misterioasă” – propice iubirii și creației. Acum, Conacul de la Tescani avea să fie locul unui moment decisiv din viața sa. În acea vară a anului 1946, la Tescani, George Enescu nu va mai compune muzică ci va întocmi două documente. Două TESTAMENTE. Astfel, marele muzician român dădea curs uneia dintre deciziile fundamentale pentru viitorul său și al soției sale, își lua adio de la Țara sa. Iar conacul de la Tescani avea să rămână în amintirea sa, nu numai locul iubirii și al creației ci și locul unde, prin documentele încheiate (cele două Testamente din 27 iunie și 14 iulie) pusese în pagină decizia sa de a părăsi România. A fost o decizie despre care George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu n-au făcut declarații publice, explicite. Niciodată! În interviurile pe care le-a dat în septembrie 1946, cu ocazia plecării sale în turneul muzical din America (primul său turneu american după al doilea război mondial), dar și în alte declarații publice ulterioare, marele muzician român n-a spus nimic despre Testamentele încheiate de domnia sa la Tescani în vara anului 1946. Nici Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu nu va proceda altfel. În Memoriile sale (vezi pe larg: Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005) nu găsim nicio referire la turneul de adio făcut în vara anului 1946 de George Enescu în locurile sale natale, Liveni, Mihăileni, Dorohoi. De asemenea, nici despre popasul de la Tescani unde au fost încheiate cele două Testamente. Nici Romeo Drăghici, care i-a însoțit, în acest turneu și a fost de față la încheierea celor două Testamente, nu va face declarații în acest sens. În Amintirile sale despre George Enescu, publicate la secțiunea ANEXE (pp.166-183) din volumul lui Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București 1990, Romeo Drăghici, relevă doar dorința lui George Enescu de a lăsa ”în bună ordine tot ceea ce rămânea în urma lui în țară” (subl. ns.). (ibidem, Amintirile lui Romeo Drăghici despre George Enescu, loc. cit. p. 178). Atât. Este surprinzător că, deși aceste Amintiri au fost înregistrate târziu, în 1982, la aproape treizeci de ani de la trecerea în lumea umbrelor a lui George Enescu, ”mandatarul” Romeo Drăghici nu va sufla o vorbă despre încheierea Testamentelor de la Tescani. Astfel, deși fusese de față, iar ca avocat, credem că își va fi adus contribuția la redactarea documentelor în limbajul impus de normele juridice, Romeo Drăghici, alegea să tacă. De ce? Făcuse un legământ? Își luase vreo obligație față de Maestrul său? Sau va fi fost chiar dorința expresă a Maestrului ca aceste documente să rămână secrete? Este surprinzător că despre Testamentele de la Tescani nu suflă un cuvânt nici Alexandru Cosmovici, un apropiat al familiei, văr primar – după mamă – cu George Enescu și bun prieten al muzicianului, el însuși cu studii muzicale la Paris și autorul unei lucrări ce încearcă să reconstituie biografia marelui muzician român, intitulată: George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura Muzicală, București, 1990). De ce această secretomanie?
REVERSUL
Din fericire, există și reversul. Aceste documente nu au rămas secrete pentru totdeauna. Aflate în Colecția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române ele au fost puse la dispoziția cercetătorilor care au dorit să le cunoască. Am fost printre norocoșii care au văzut aceste documente în varianta lor olografă: Testamentul din 27 iunie 1946 și Testamentul din 14 iulie 1946. Este posibil ca ele să fi fost ținute sub obroc în perioada comunistă, întrucât – după știința noastră – n-au fost publicate de exegeții vieții și operei marelui muzician român. Noi le-am cercetat abia în anul 2019. Citindu-le și coroborându-le cu alte evenimente petrecute în acea vară a anului 1946, am putut ajunge la o concluzie indubitabilă: în 1946, George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, luaseră decizia de a părăsi România. În sprijinul acestei aserțiuni vin și alte evenimente care s-au petrecut în viața cuplului enescian în vara aceea: turneul din Moldova, vizitele emoționante de la Liveni, Mihăileni și Dorohoi, întâlnirile cu localnicii. Apoi, la București, ”cina de adio”, cu participarea restrânsă a unor membri ai familiei, trierea și arderea unor scrisori, felicitări, telegrame considerate de muzicianul român ca fiind prea puțin relevante, întâlnirile discrete cu reprezentanții unor persoane interesate de achiziția unor obiecte de valoare (mobile, opere de artă, argintărie, covoare, tapiserii) existente în Palatul de pe Calea Victoriei, sau în locuințele de la Tescani și Sinaia, lichidarea contului în valută forte (unde se afla o sumă modestă, de numai 2000 de dolari SUA) existent la Banca Națională a României – acțiune pentru care au fost necesare adrese, memorii, intervenții la nivel înalt, până la Cabinetul primului Ministru, Dr. Petru Groza, întrucât deținerea de valută forte a fost interzisă în România imediat după instaurarea la guvernare a Partidului Comunist Român. Astfel, Testamentele de la Tescani din 27 iunie și 14 iulie 1946, erau parte a unui ”pachet” de evenimente care – coroborate cu altele petrecute în vara aceea în viața cuplului enescian – aveau un singur mesaj: George Enescu se pregătea să plece definitiv din România.
DOVEZILE
Ziua de 10 septembrie 1946 – când se îmbarca pe vasul ”Ardealul” pentru turneul său american – avea să fie pentru marele muzician român ultima zi petrecută în România și primul pas în lumea liberă. Adică…. în exil. Una dintre dovezile indubitabile ale acestui ”pas” erau Testamentele de la Tescani. Cel din 27 iunie era expresia – scriptică – a deciziei muzicianului român de a se despărți – pentru totddeauna – de averea sa: pământul, viorile, partiturile, casele din România și din Franța, partitura operei Oedip, etc., etc. Iar indicațiile, foarte aplicate, privind promovarea – post-mortem – a creației sale artistice, constituiau încă un motiv indubitabil. Prin Testamentul de la Tescani, din 27 iunie 1946, George Enescu stabilea statutul post-mortem al averii sale. Iar prin cel de al doilea Testament, cel din 14 iulie 1946, el stabilea statutul post-mortem al memoriei sale, întrucât preciza ultima sa dorință, aceea de a fi înmormântat – împreună cu soția sa acasă – în România, la Tescani. Nu pe meleaguri străine, ci acasă, în Țara sa! Țara sa de dor!
SUBSCRISUL….
Să intrăm în laboratorul acestui moment decisiv și să aflăm coordonatele statutului post-mortem pe care muzicianul român îl întocmise pentru averea sa – mobilă și imobilă. Să precizăm că Testamentul de la Tescani din 27 iunie 1946 avea în vedere numai AVEREA SA. Numai PROMOVAREA CREAȚIEI SALE ARTISTICE și, implicit, a personalității sale. Era, putem spune, TESTAMENTUL SĂU. Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, soția sa, NU INTRA în cadrul prevederilor acestui Testament cu NIMIC. Să citim.
”Testament, 27 iunie 1946, Tescani, jud. Bacău
Subscrisul George Enescu din București, Strada General Manu, 16, liber și nesilit de nimeni, dispun ca după moarte averea mobilă și imobilă ce posed să fie împărțită după cum urmează: Ferma în suprafață de 96 ha, din Sândriceni, jud. Dorohoi, cu tot ce să (sic!) află pe ea, precum și casa mea natală cu cele patru ha. din satul Liveni-Vârnav, jud. Dorohoi, le las Academiei Române. Casele din orașul Dorohoi, Strada Carmen Sylva, 89 și cea de la Mihăileni, Strada Florilor, le las, de asemenea Academiei Române. Vila din Franța, lângă Paris, 1, de la Glaciere Bellevue Seine et Oise, o las Ministerului Artelor Frumoase din Franța, iar uzufructul îl va avea soția mea cât va trăi cu tot ce se află în ea. Din venitul proprietăților din țară, să va (sic!) edita anual, în limita posibilităților, de către Academia Română, lucrările mele muzicale și numai acelea care nu au fost tipărite de către diferitele case străine de editură cu care aveam convențiuni în această privință, în ordinea următoare:
1. Acele destinate de a fi editate în stil mare, din epoca maturității ca: lucrări de teatru, lucrări simfonice, muzică de cameră, lucrări pentru diverse instrumente sau canto, în ediții pe cât posibil mai îngrijite, cu partitură și părțile pentru orchestră, cu toate dubletele necesare.
2. Unele lucrări din copilărie și din anii de studii, în ediții cât mai puțin costisitoare și în număr redus cu titlu: Documentare.
Toate lucrările mele netipărite să (sic!) găsesc împrăștiate astfel: manuscrisele în lucru mă însoțesc în deplasările mele, iar celelalte, în Franța, la vila mea de la Bellevue.
În privința partiturei (sic!) Dixtuorului pentru suflători, op. 14. fac următoarea remarcă: partitura originală cu părțile separate pentru instrumente fusese încredințată fostului meu editor Enoch (27 Boulevard des Italiens, Paris) care, împrumutând-o pentru a fi executată i-a pierdut urma. Această lucrare este proprietatea mea exclusivă pân”la noui ordine, urmând să fie tipărită, după o copie a partițiunei originală (sic!) ce am găsit-o întâmplător la Artistss Institute din Philadelphia. După care am luat eu însumi trei copii ce se află între manuscrisele de la Bellevue.
Venitele (sic!) lucrărilor mele editate și care sânt drepturi de autor în Franța, 50 de ani după moartea compozitorului, iar în alte țări, 30 de ani, vor fi încasate de către Academia română.
După terminarea editărei (sic!) lucrărilor mele de către Academia Română, din venitul fondurilor ei din drepturile de autor cât și la acele deja editate, suma rezultată va fi împărțită astfel: jumătate să (sic!) va da Societății Compozitorilor Români iar cealaltă jumătate se va adăuga la venitul general al Academiei române.
Instrumentele muzicale, precum și toată biblioteca mea muzicală imprimată să (sic!) va împărți astfel: 1) Violina Guarnerius, manuscrisul original al partițiunii de orchestră al Operei Oedip, le las Muzeului Conservatorului de Muzică din Paris-Franța. 2) Celelalte violini, între care un foarte frumos Sanctus Serafini, violina copilăriei mele, plus arcușile (sic!), pianul ce se află la Paris, la domiciliul meu de la Rue de Clichy 26, precum și tot materialul meu de note imprimate, în special cele circa 60 de volume din Colecția Bach, le las Academiei de muzică și artă Dramatică din București.
Instituez executor testamentar pe Domnul Romeo Drăghici din București, Strada Argentina 26.
Scris și subscris de mâna mea astăzi dată de mai sus, George Enescu, membru al Academiei române” (cf. Biblioteca Academiei Române, Colecția Manuscrise, Arhiva Muzicienilor, George Enescu II, ACTE, 14-a-15)
EXECUTORUL DESEMNAT – TACE
Deși desemnat ca executor testamentar, Romeo Drăghici nu va sufla o vorbă despre felul cum a urmărit îndeplinirea prevederilor acestui Testament întocmit de George Enescu la Tescani în 27 iunie 1946. În Amintirile sale despre George Enescu – transcriere după o înregistrare pe bandă magnetică, din anul 1982, înregistrare făcută (nu se știe de către cine) la domiciliul său, Romeo Drăghici va menționa că la plecarea din România, în 10 septembrie 1946, cuplul enescian îi va încredința cheile casei. (”Casa cu lei” din Calea Victoriei, – n. ns.) ”La plecarea familiei Enescu – scrie Romeo Drăghici – mi s-au încredințat mie cheile casei, având procură de gestionare a bunurilor rămase și urmând a păstra lucrurile în bună ordine”. (Amintirile lui Romeo Drăghici., op. cit. p. 180). Nimic despre Testamentul din 27 iunie 1946, prin intermediul căruia marele muzician român încredința Academiei Române și altor instituții avizate din România și din Franța bunurile sale cele mai de preț – pământul, manuscrisele, viorile, colecția Bach, cărțile, etc., etc., Nimic despre cum el, Romeo Drăghici, își îndeplinise sarcina expresă acordată de marele muzician român, aceea de a fi executor testamentar al acestui document. Va fi trecut el la îndeplinirea acestei atribuții? Se va fi interesat el de modul cum Academia Română a trecut la îndeplinirea deciziilor testamentare ale lui George Enescu după trecerea în eternitate a marelui muzician român? Nu știm deoarece în Amintirile sale, înregistrate pe bandă magnetică în anul 1982, nu face nicio referire. Să fi uitat? Sau nu va fi avut ce să spună? Mister! În 1983, Romeo Drăghici va intra în lumea umbrelor luând cu el și acest secret – pe lângă multe altele! Despre cel de al doilea Testament, cel privind ultimele dorințe ale marelui muzician român încheiat tot la Tescani în aceiași vară, Romeo Drăghici va păstra, în Amintirile sale, aceiași discreție. Să citim acest document încheiat de marele muzician român, trei săptămâni mai târziu, aflat în variantă olografă în Colecția Manuscrise, Arhiva Muzicienilor a Bibliotecii Academiei Române. Citiți dar următorul episod al mini serialului nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (2) Tescani, 14 iulie, 1946. Ultime dorințe. Citiți!
