ÎNCĂ UN TESTAMENT
Se părea că prin Testamentele de la Tescani, din vara anului 1946, George Enescu își stabilise – în viață fiind – statutul său post-mortem. Prin Testamentul din 27 iunie 1946, el donase Academiei Române și altor instituții din România și din Franța, TOATĂ AVEREA SA – moșia, câteva viori, casele din România, manuscrisele (cele nefinite și care nu intraseră în proprietatea Caselor de editură, Enoch și Salabert cu care avea încheiate Contracte și Convenții, cu obligații severe, aproape draconice pentru domina sa), drepturile de autor și veniturile obținute în urma exploatării celor 96 de hectare de pământ și folosirea lor pentru editarea creației sale artistice. Iar prin Testamentul din 14 iulie 1946, el stabilise locul unde dorea să fie înmormântat, adică ACASĂ, în România. Și nu la Liveni, în satul său natal ci la Tescani, moștenirea de familie a soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Prin aceste două documente Maestrul se îngrijise de SINE, de creația sa și de locul său de veci! Acestea fuseseră ultimele sale dorințe! Și totuși, în anul 1951, când se afla la Paris, în exil, marele muzician român încheia încă un Testament. Un Testament prin care acorda Doamnei Josephine Gaillard, dreptul de a participa la împărțirea moștenirii sale. În documentul încheiat era formulată o dispoziție testamentară – un legat – în favoarea Doamnei Josephine. Să fi uitat George Enescu de Testamentele de la Tescani din vara anului 1946? Ce avere mai avea domnia sa? Ce moștenire avea să fie după trecerea sa în lumea umbrelor? Ce avea să primească Doamna Josephine Gaillard?
PREȚUIRE? SAU RĂTĂCIRE?
Ce îl determinase pe marele muzician român să ia o asemenea decizie? Era această decizie expresia unei prețuiri deosebite pe care o avea față de Doamna Josephine Gaillard? Sau a unei rătăciri prin hățișul unor sentimente? Să precizăm că acordarea dreptului de legatar este măgulitor și benefic pentru cel care-l primește. Pentru că legatul – această dispoziție testamentară – conferă dreptul de a primi cu titlu gratuit, întregul patrimoniu (moștenire – n. ns.) sau numai o fracțiune din el, ori anumite bunuri determinate: o casă, o colecție prețioasă de tablouri, timbre, o moșie, o pădure, etc., etc., – care fac parte din ÎNTREAGA MOȘTENIRE, acea moștenire al cărei conținut se poate determina DOAR DUPĂ moartea persoanei care a acordat acest drept – adică a testatorului. Să reținem că testatorul poate acorda dreptul de legat unei sau mai multor persoane. Așa cum ne lasă să înțelegem ”sursele deschise” la care am avut acces, prin Testamentul de la Paris, din anul 1951, muzicianul român alesese doar o singură persoană: pe Doamna Josephine Gaillard. Așa dar, potrivit acestei prevederi, Doamna Josephine Gaillard avea să participe – după decesul Maestrului – la împărțirea moștenirii acestuia. Punct! Care moștenire? Ce moștenire mai avea George Enescu după ce, în 1946, prin Testamentul din 27 iunie de la Tescani, donase averea sa – moșia, casele din România, câteva viori, manuscrise, cărți rare, drepturi de autor, etc., etc.,- Academiei Române și altor instituții din România și din Franța? Va fi știut Doamna Joesphine că înainte de a pleca definitiv din România, Maestrul încheiase acel Testament? Și încă o întrebare: prințesa știa? Va fi cunoscut ea această decizie a Maestrului în favoarea Doamnei Josephine Gaillard?
CINE ERA JOSEPHINE GAILLARD?
Cine era norocoasa doamnă încât ajunsese să obțină un asemenea drept? Informațiile din sursele deschise la care am avut acces nu ne dau posibilitatea să conturăm portretul său. Să aflăm vârsta domniei sale, condiția sa fizică, aspectul său! Era tânără? Era frumoasă? Era brună sau blondă? Era slabă sau grasă, cu picioare scurte sau în X? Cât timp se aflase în preajma marelui muzician român? Cât de aproape? Și, mai ales, în ce ipostază? Dintr-o scrisoare a lui George Enescu aflăm că norocoasa doamnă era…menajera sa! Atât! Despre prezența sa în casa muzicianului român avem puține documente publicate. Fie n-au fost păstrate, fie n-au fost selectate de către distinsul muzicolog Viorel Cosma, editorul celor trei volume de Scrisori ale lui George Enescu, fie n-au trecut de cenzorii comuniști, întrucât primele două volume de Scrisori enesciene au fost publicate în perioada comunistă (Vol. I, în 1974 și Vol. II, în 1981). Daaaaaar, dacă luăm în seamă unele evenimente, înțelegem că Doamna Joesphine era mai mult decât o…menajeră! Să citim!
AVEA ”CHEILE CASEI”. DECI TOATE GRIJILE!
Fiind în serviciul lui George Enescu o perioadă îndelungată, Josephine Gaillard ajunsese să cunoască bine viața – cu bune și rele – a muzicianului român. Harnică, modestă, tăcută și dornică să-și mențină slujba, ea ajunsese să cunoască ”rostul” caselor Maestrului: vila din Bellevue – din afara Parisului și apartamentul din 26 Rue de Clichy, situat într-una dintre zonele centrale ale Capitalei franceze. Cum Maestrul lipsea mult de acasă – fiind plecat mereu în lungi turnee în Europa sau America – Doamna Josephine a trebuit să fie mai mult decât o menajeră. Căci Maestrul – cu capul numai la muzică – încredințase Doamnei Josephine ”cheile casei” – adică toate grijile. Primindu-le, Doamna Josephine primise dovada încrederii de care se bucura în ochii stăpânului său. Și aceasta va fi fost pentru domnia sa sămânța din care vor rodi devotamentul său, tandrețea, grija, impulsul de a-l ocroti. Poate și iubirea? Cine știe? Căci nepătrunse sunt culoarele minții și sufletului unei femei! Va fi intuit Maestrul ceva din toate acestea? Nu știm. Ceea ce știm este că marele muzician român nutrea față de Doamna Josephine Gaillard, un sentiment de încredere și respect. În această privință avem câteva dovezi indubitabile.
PRINȚESA ȘTIA?
Cum va fi interpretat prințesa Maria Cantacuzino-Enescu decizia Maestrului? Va fi fost domnia sa, prințesa, implicată în formularea acestui Testament, așa cum credem că fusese la încheierea Testamentelor de la Tescani din vara anului 1946? Va fi știut ea ceva? Își va fi dat ea acordul? Și dacă nu? Cum va fi perceput domnia sa această decizie a Maestrului? Ca pe un afront? Ca pe o ”stângă” dată în coasta sa? Sau ca pe o chestiune efemeră ce, cu răbdare și persuasiune, putea fi inculcată? Se va fi împăcat prințesa cu această hotărâre a Maestrului? Sau, la aflarea veștii, de dragul aparențelor, pentru a păstra ”liniștea” din casă și pentru a respecta voința Maestrului, va fi tăcut mâlc, va fi ”închis ochii”, dar, în gând, va fi început să caute modalități pentru a-l face pe Maestru să renunțe la decizia sa? Cum a evoluat atitudinea prințesei față de această decizie a Maestrului? Va fi stat prințesa cu ”mâinile în sân”? Sau, în secret, pe tăcute va fi urzit soluții pentru a o îndepărta pe Doamna Josephine din situația confortabilă și măgulitoare de a fi primit din partea Maestrului, printr-un Testament, o dispoziție testamentară, un legat care-i conferea dreptul de a participa – cu titlu gratuit – la împărțirea moștenirii marelui muzician român? Atâta câtă mai era – după Testamentul de la Tescani din 27 iunie 1946! Căci prințesa nu dorea să împartă cu nimeni – dar cu nimeni – moștenirea marelui muzician român. Vom afla, pe parcursul acestui mini serial consacrat Testamentelor lui George Enescu, ce a făcut prințesa – pe tăcute – și care au fost reușitele sale pentru a fi singurul moștenitor al Maestrului. Să ne întoarcem, însă la Doamna Josephine Gaillard! Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (5) Paris, 1933. Un rendez-vous cu Josephine!
