AFIRMAȚII POST-FESTUM
Mai târziu, peste ani, Romeo Drăghici a pretins că Testamentul de la Tescani, din 14 iulie 1946, ar fi fost întocmit la sugestia sa, cu scopul de a deruta autoritățile comuniste de la București și a induce acestora ideea că marele muzician român ar fi dorit să se întoarcă în România, să-și doarmă somnul de veci acasă, în pământul străbunilor săi,… bla., bla., bla. Regretatul muzicolog, Viorel Cosma, unul dintre cei mai exigenți cercetători ai vieții și operei lui George Enescu, ne aduce o precizare în această privință. Cu prilejul unei întâlniri pe care Ilie Kogălniceanu (fiul Ninettei Duca-Kogălniceanu, iubita din tinerețe a lui George Enescu și prietena sa – pe viață) a avut-o cu Romeo Drăghici, acesta ar fi devoalat împrejurările în care George Enescu a ales să formuleze textul din acest Testament. ”Eu i-am cerut Maestrului să redacteze acest Testament cu alegerea locului de veci la Tescani” – ar fi declarat Romeo Drăghici –. ”Dacă n-o făcea, – preciza el – risca să i se confiște lui Coana Măruca (prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, soția lui George Enescu – n. ns.) casa și pământul!” (subl. ns.) (Viorel Cosma, Concertul de adio, studiu introductiv și antologie de texte, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2005, p. 7-8). Hm., hm., hm., Adevăr? Sau minciună?
MORȚII – NU VORBESC
Este interesant că Romeo Drăghici a lansat această motivație privind încheierea Testamentului enescian din iulie 1946, târziu, după decesul marelui muzician român, știind că spusele sale nu aveau cum să fie contestate. Căci morții – nu vorbesc. Doar prințesa Maria Cantacuzino-Enescu ar fi putut să facă precizările de rigoare. Dar, după cum se știe, după decesul lui George Enescu, distinsa doamnă a avut cu totul alte urgențe! Nu știa cum să lichideze mai repede ceremoniile de înhumare a marelui muzician român și să iasă – cât mai repede – din peisaj. Și a ieșit – fără nicio apăsare. S-a instalat în Elveția, într-un hotel de lux, căci gustul pentru fițe aristocratice nu l-a pierdut niciodată. În Memoriile sale prințesa Maria Cantacuzino-Enescu nu suflă o vorbă despre vara anului 1946, ultima vară petrecută de George Enescu în România, despre vizita făcută de marele muzician român pe meleagurile sale natale, despre popasul de la Liveni, Mihăileni și Dorohoi. De asemenea despre împrejurările în care au fost întocmite, la Tescani, cele două Testamente enesciene: cel din 27 iunie 1946 și apoi cel din 14 iulie 1946. Astfel, varianta lui Romeo Drăghici că EL ar fi fost la originea alcătuirii acestui document care exprima ultimele dorințe ale muzicianului, a fost luată de bună și a circulat nestingherită în spațiul public românesc.
ADEVĂR? SAU MINCIUNĂ?
Cât adevăr era în afirmația lui Romeo Drăghici? Nu avem alte documente care să confirme explicația pe care mandatarul lui George Enescu a dat-o lui Ilie Kogălniceanu. Este curios că distinsul muzicolog Viorel Cosma, unul dintre cei mai prolifici exegeți ai vieții și operei enesciene, editorul a trei volume de scrisori enesciene, autorul unor volume de studii și articole consacrate marelui muzician român, preia ad-litteram explicația pe care Romeo Drăghici i-a servit-o lui Ilie Kogălniceanu. Va fi crezut Dl. Viorel Cosma că este plauzibilă? După opinia noastră, explicația dată de Romeo Drăghici este obraznică, plină de emfază și mincinoasă. În primul rând pentru că George Enescu nu s-ar fi lăsat manevrat (da, acesta este cuvântul) de un personaj care nu a avut în relația cu domnia sa decât un rol de …mandatar! Părăsind România, în septembrie 1946, muzicianul român a încredințat lui Romeo Drăghici unele dintre problemele sale de natură administrativă care trebuiau urmărite și rezolvate. Și a apelat la el, oridecâte ori a avut nevoie! În concordanță cu acest statut, de mandatar, s-au desfășurat relațiile dintre Romeo Drăghici și George Enescu, până la decesul marelui muzician român, intervenit în noaptea de 4/5 mai 1955.
O IPOTEZĂ
Poate că în 1946, când încheia Testamentul său de la Tescani, în care consemna ultimele sale dorințe, George Enescu va mai fi avut ceva speranțe privind posibilitatea întoarcerii sale acasă, în România. În septembrie 1946, muzicianul român pleca într-un turneu muzical în America – primul său turneu muzical postbelic. În declarațiile de presă pe care le-a făcut cu această ocazie, există unele afirmații care ne lasă să credem că după turneul american, el dorea să se întoarcă acasă. Într-un interviu acordat trimisului special al cotidianului ”Adevărul”, George Enescu preciza: ”Doresc ca țara să fie înarmată cu răbdare, pentru ca să învingă urmările războiului trecut și situația dificilă cauzată de secetă”. El dorea ca în România, zguduită deja de schimbările politice și măsurile draconice lansate de liderii comuniști staliniști instalați la guvernarea României, să fie ”bună înțelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia (subl. ns.) să găsesc fețe liniștite și încredere deplină într-un viitor fericit al țării”. Încrezător, muzicianul român trimitea un mesaj optimist tuturor conaționalilor săi. ”Să nădăjduim cu toții – spunea el – ca cele șapte vaci slabe să piară iar în locul lor să vină cele grase pentru ca refacerea țării să se poată-nfăptui cât mai repede”. (Al. Doi, După o întrerupere de șase ani, primul vapor românesc a plecat spre S(tatele) Unite, ”Adevărul”, București, 60, Nr. 16363, 13 septembrie 1946; republicat în: George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946) Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 422). Citind aceste declarații – care n-au fost singurele în acele clipe – e greu să admiți că George Enescu ar fi avut nevoie să-i sufle cineva la ureche pentru a alcătui acele text tulburător privind ultimele sale dorințe. Și anume, Testamentul de la Tescani din 14 iulie 1946. Aceiași constatare o putem face și în legătură cu celălalt ”argument” lansat de Romeo Drăghici, cel referitor la confiscarea averii prințesei Maria Cantacuzino-Enescu de către autoritățile comuniste de la București.
PE ”SURSE”
Acest ”argument” a fost infirmat de știrile care au ajuns ”pe surse” în spațiul public, nu mult mai târziu, ci chiar în acel an, 1946. Cum am spus, în ziua de 10 septembrie 1946, George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu se aflau în trenul București-Constanța pentru a se îmbarca pe vasul transoceanic ”Ardealul”. Numeroși jurnaliști s-au aflat în vagonul special pus la dispoziția cuplului enescian de către Guvernul României. Iar Maestrul – care avea oroare de interviuri – și-a călcat pe inimă și a fost afabil cu presa, a dat interviuri, a făcut observații și a transmis mesaje optimiste. Prins într-o asemenea dispoziție – rară – jurnaliștii aflați în preajma Maestrului s-au înfipt cu întrebări pe teme fel de fel. Printre acestea era una fierbinte. Pe ”surse” – cum se spune azi – circula în ”târg” știrea că prințesa Maria Cantacuzino-Enescu donase Academiei Române Conacul de la Tescani – moștenirea sa de familie. Era adevărat? ”Din anturajul Maestrului – scria criticul muzical Andrei Tudor – aflasem un fapt despre care, în modestia lor, nici Maestrul nici doamna Enescu-Cantacuzino nu ne-au vorbit. Cu mult timp înainte de plecare, doamna și domnul G. Enescu au făcut formele de donație către Academia Română a domeniului de la Tescani și a vilei ”Luminiș” de la Sinaia, pentru a servi drept loc de odihnă pentru artiști, scriitori, muzicieni, pictori, etc., Am încercat să obțin o confirmare. Și am obținut-o”. Andrei Tudor citează – credem, integral – răspunsul prințesei: ”E adevărat – ne-a spus d(oamna) Enescu-Cantacuzino – am donat domeniul de la Tețcani cu cinci hectare de pădure, cu casă, mobilier, pentru a servi drept loc de odihnă perntru artiști. Ne-am rezervat, eu și Maestrul numai trei camere”. Să precizăm că rezervarea ”celor trei camere” din spațiosul Conac de la Tescani era făcută cu scopul de a servi cuplului enescian spațiul necesar unor viitoare popasuri la Tescani – vacanțe sau (ca altă dată) stagii de creație. Distinsa doamnă preciza că aceeași soartă o va avea și vila ”Luminiș” de la Sinaia. ”Vila ”Luminiș, – preciza domnia sa – unde se mai află lucrurile Maestrului și unde va mai lucra (subl. ns.) va avea aceiași destinație, chiar și acum în lipsa noastră”. Odată secretul devoalat, prințesa dădea dezlegare jurnalistului de la ”România liberă” să publice ”știrea”. ”Deși nu ne place publicitatea – încheia distinsa doamnă dialogul cu Andrei Tudor – îți îngădui să anunți faptul (adică știrea despre donația sa – n. ns.) numai fiindcă sunt convinsă că pilda va fi urmată de mulți”. (Andrei Tudor, Înainte de a fi părăsit Țara, Enescu vorbește ziarului nostru, ”România liberă”, București, 4, nr. 646, 16 septembrie 1946, pag 1 și 4; vezi și: George Enescu, Interviuri din presa românească., loc. cit. p. 433) Mulțumit că aflase de la ”sursă” precizări despre ”bomba” care ”explodase” în ”târg”, jurnalistul de la ”România liberă” a încheiat convorbirea. ”Cu aceasta – nota el în finalul articolului său – convorbirea noastră s-a încheiat. I-am urat Maestrului sănătate, spor la lucru și călătorie bună. Despre succes va avea grijă singur”. (ibidem, Andrei Tudor, loc. cit.)
O DONAȚIE
Această donație infirma din start formularea mincinoasă a lui Romeo Drăghici cum că altfel, fără o declarație fermă din partea Maestrului cum că dorea să fie înmormântat acasă, în România, averea prințesei ar fi fost confiscată/naționalizată, etc., etc., După cum se vede, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu găsise cheia unei soluții imbatabile. Ea dona Academiei Române întreaga sa avere, cu dorința expresă ca la Conacul de la Tescani să fie înființat un Așezământ de cultură consacrat amintirii părinților săi: Alice și Dumitru Rosetti-Tescani. Și luase această decizie în 1946, înainte de a pleca din România împreună cu George Enescu în primul său turneu american postbelic. De ce Academiei Române? Pentru că, distinsa doamnă știa că bunurile Academiei Române nu intrau sub incidența Legii reformei agrare elaborată de Partidul Comunist Român. Domnia sa știa cu certitudine acest lucru întrucât urmărise cu atenție schimbările care se petreceau în spațiul public românesc după instaurarea la guvernare a Partidului Comunist Român. Căci prințesa, – în pofida rădăcinilor sale aristocratice, sau poate, tocmai de aceea – nu era nici pe departe a-politică. Dimpotrivă! Astfel, distinsa doamnă știa că liderii comuniști staliniști instalați la putere dăduseră deja o lege privind proprietatea privată asupra suprafețelor agricole. La 23 martie 1945, la mai puțin de o lună de la instalarea la guvernare a puterii comuniste (6 martie 1945) Monitorul oficial publica Legea pentru înfăptuirea reformei agrare. (vezi: Monitorul oficial, Nr. 68 din 23 martie 1945, Lege Nr. 187, din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare). În Capitolul 8, articolul 3, rezervat excepțiilor, erau consemnate categoriile proprietarilor de suprafețe agricole care nu intrau sub incidența Legii. Printre aceste ”categorii” se afla și Academia Română. Întrucât George Enescu era membru plin al Academiei Române distinsa doamnă și-a imaginat că și domnia sa – în calitate de soție – s-ar fi putut bucura de aceleași drepturi. Și a donat Academiei Române averea sa: Conacul de la Tescani și suprafețele agricole și forestiere aflate în perimetrul lui. Astfel, – spera prințesa – sub umbrela Academiei Române, Conacul de la Tescani, cu toate componentele sale – mobile și imobile – avea să fie ferit de riscul pulverizării, de consecințele reformei agrare comuniste!
UN REFUZ
Dar, ce paradox! Academia a respins donația prințesei, formulând motive care – azi – ni se par de-a-dreptul rizibile. Cu siguranță, prințesa va fi fost uimită, sau ofensată, dar – cum vom vedea – n-a renunțat la soluția care evita pulverizarea moștenirii sale. În anul 1947, distinsa doamnă găsea în România o altă instituție care să dea viață dorinței sale: Ministerul Artelor. În august 1947, ea formula un Act de donație, stipulând în amănunt toate condițiile menite să asigure profilul viitor al Conacului de la Tescani: acela de Așezământ cultural în memoria părinților săi. Era limpede că în acel an,1947, distinsa doamnă se detașase de averea sa din România, iar decizia sa de a renunța la moștenirea sa, fie și în forma unei donații către statul român, indica intenția cuplului enescian de a rămâne în exil. În fond, decizia prințesei din 1947, nu era altceva decât pandantul Testamentului de la Tescani din 27 iunie 1946 încheiat de către George Enescu prin care muzicianul român dona Academiei Române toată averea sa – pământul, viorile, manuscrisele, drepturile de autor, casele din România. Astfel, afirmația lui Romeo Drăghici – rămâne fără suport real. Adică…..mincinoasă!
Dar, în viață, nimic nu rămâne bătut în cuie. Chiar și Testamentele. În anii care au urmat, aflându-se la Paris, muzicianul român va încheia alte Testamente. Primul a fost cel din 1951, încheiat pe numele Doamnei Josephine Gaillard, menajera sa. În acest document muzicianul român formulase o dispoziție testamentară – un legat – cu toate consecințele ce decurgeau din conținutul acestei prevederi. Cum ajunsese la această decizie? Ce îl determinase pe George Enescu să ia o asemenea hotărâre? De ce menajerei și nu soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu? Citiți, următorul episod din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (4) Paris, 10 martie 1952. O decizie fastă pentru Josephine. Citiți!
