PÂNZA DE PĂIANJEN
Cum îl va fi convins princesse aimee pe George Enescu să anuleze toate Testamentele încheiate până atunci? Ce argumente va fi folosit distinsa doamnă? Cum va fi țesut pânza de păianjen cu care-l va fi înfășurat pe ilustrul său soț? Nu știm. Fapt e că în același an – la numai câteva luni după încheierea Testamentului din martie, prin care prințesa obținuse dreptul de legatar universal, în ziua de 1 iunie 1952, George Enescu încheia un nou Testament. În acest nou document el reitera dreptul de legatar universal acordat prințesei în martie 1952, și – în final – adăoga încă o prevedere: anula toate Testamentele încheiate de domnia sa până atunci – în Franța sau în orice alt loc. Această precizare – ”în orice alt loc” – viza în mod direct Testamentele de la Tescani din vara anului 1946. Prin urmare, tot ceea ce fusese menționat acolo ca fiind donat Academiei Române și altor insituții din România și din Franța – pământul, casele, instrumentele muzicale, cărțile rare, drepturile de autor – TOT, TOT – intra în masa succesorală, alcătuia averea disponibilă a lui George Enescu după trecerea sa în eternitate. Intra, practic, în proprietatea prințesei! Și, tot datorită acestei prevederi, celălalt Testament, cel din 14 iulie de la Tescani, care menționa ultimele dorințe ale muzicianului român privind înmormântarea sa, acasă, în România, la Tescani, și pomenile care ar fi trebuit să fie făcute, etc., etc., era și el anulat. Astfel, dorința marelui muzician român de a se întoarce în România, devenea istorie. El avea să rămână, pentru totdeauna, în Franța – țara sa de adopție! Și aceasta se întâmpla ca urmare a unui document semnat de domnia sa. Să credem, că în acel an, 1952, aceasta va fi fost voința sa? Că renunțase la gândul, la dorința sa, ultima dorință – așa cum menționase în Testamentul de la Tescani din 14 iulie 1946 – de a se întoarce acasă, în România? Că renunțase la acea migăloasă construcție – de modalități – privind promovarea post-mortem a creației sale artistice, menționată în Testamentul de la Tescani din 27 iunie 1946? Sau, poate va fi cedat insistențelor, argumentelor prințesei? Se va fi lăsat el înfășurat în pânza de păianjen ce o va fi țesut prințesa în jurul său? Să fi fost o concesie? Sau expresia unei stări de lehamite? Nu știm, întrucât Maestrul nu dă nicio explicație!
PUNCT OCHIT – PUNCT LOVIT
Astfel – în final – adunând merele cu perele, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu va fi fost mulțumită. Totul ieșise în concordanță cu dorințele și interesele sale. Averea Maestrului era întregită iar domnia sa avea să fie moștenitoarea deplină a acestei averi. Scăpase și de perspectiva întoarcerii – în sicriu – în România, adică în România comunistă. A Maestrului și, implicit, și a sa! I se luase o piatră de pe inimă. Căci domnia sa – deși făcuse multe temenele comuniștilor din România dar și liderilor staliniști de la Moscova, mai ales cu ocazia turneului muzical al lui George Enescu la Moscova în aprilie 1946, – temenele care au rămas consemnate în Memoriile sale, (vezi pe larg: Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Traducere din limba franceză de Elena Bulai, Paul Editions, 2022, pp. 412 – 420)) – nu era agreeată de liderii politici staliniști aflați la guvernarea României. Dar, nici domnia sa nu-i agreea pe ei! Perspectiva de a se întoarce acasă, fie și în sicriu, într-o Românie comunistă, va fi dat multe frisoane distinsei doamne. Acum, acea perspectivă se dusese pe apa Sâmbetei. Sburase ca fumul! Concluzia sa? Optimistă! Punct ochit – punct lovit – va fi mustăcit în barbă, distinsa doamnă!
O IZBÂNDĂ ȚINUTĂ LA SECRET
O izbândă obținută în cîteva luni: din martie – până în iunie! O izbândă ținută – la secret, acasă, într-un sertar ascuns și nu în seiful unui Birou notarial! Iar acest secret, știut numai de domnia sa și, desigur și de Maestru, a rămas astfel până în ziua de 5 mai 1955. Adică timp de trei ani! Atunci, în dimineața aceea, de 5 mai 1955, după ce doctorul Mețianu, medicul curant al marelui muzician român, a confirmat decesul acestuia, documentul a fost scos la lumină de către prințesa Maria Enescu. Distinsa doamnă era dornică să intre în drepturile sale de legatar universal. Făcând cunoscută această ipostază a sa, domnia sa nădăjduia că astfel, va pune capăt presiunilor liderilor politici de la București, care-l voiau pe George Enescu acasă. ”Princesse aimee” – acum văduva marelui muzician român – avea în mână un document forte: Testamentul din iunie 1952, care anula toate Testamentele anterioare, făcute în Franța sau ”în orice alt loc” (adică în România, la Tescani). Un document care demonstra voința Maestrului de a nu se mai întoarce în România. A fost o decizie pe care cei doi protagoniști – Maestrul și prințesa – voiau ca ea să rămână secretă. Și a rămas, e drept, pentru ”Notarul casei”, Dl. Pierre Lefevre, care – cum am arătat mai sus – nu a participat la întocmirea lui și a aflat de existența lui abia când Maestrul a urcat la Cer. Daaaaaaaar – țineți-vă bine – Testamentul din iunie 1952, nu a fost un secret pentru liderii politici și Serviciile secrete de la București. Prin intermediul informatorilor lor, prieteni, rude sau colaboratori – ”inși” care mișunau în casa muzicianului român – ”Serviciile” de securitate de la București știau TOT. Unul dintre aceștia a fost chiar impresarul Maestrului, pe numele său: Corneliu Bedițeanu! Cine era Corneliu Bedițeanu? Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (11) Le tout Bucarest musical! Citiți!
