Așa dar, cine era Dl. Corneliu Bedițeanu, ”omul de casă” al lui George Enescu și informatorul Serviciilor secrete românești? Până la plecarea în turneul american (10 septembrie 1946), Corneliu Bedițeanu nu făcuse servicii de impresariat pentru George Enescu – și după câte știm – nici pentru alți muzicieni români. Ciudat, foarte ciudat, nu-i așa? Hm., hm., hm., Cine era Corneliu Bedițeanu, înainte de a deveni ”impresarul” marelui muzician român?
LE TOUT BUCAREST MUSICAL
Corneliu Bedițeanu era avocat și cocheta cu muzica, fiind un violonist modest. Dar – ce ciudat – era foarte interesat de evenimentele și, mai ales, de personalitățile din breasla muzicienilor români. Susținea un Salon muzical care era frecventat de muzicieni de top în viața muzicală bucureșteană. Situat în buricul târgului, pe o străduță liniștită, Strada Dimitrie Orbescu ce dădea în Bulevardul Dacia, Salonul lui Corneliu Bedițeanu era deschis o singură zi pe săptămână, vineri. Și era foarte accesibil. Amfitrionul nu impusese niciun fel de reguli. Dacă veneai în Salonul său o singură dată, ușa îți era deschisă pentru totdeauna. Și aveai libertatea să vii însoțit cu oricine doreai. ”Venea multă lume”, ”le tout Bucarest musical” – aprecia muzicologul Teodor Bălan. (Teodor Bălan, Acasă la George Enescu, Editura Sport-Turism, 1977, p. 143). Acest ”le tout Bucarest musical” – ne spune același autor – cuprindea nume de mare rezonanță în viața muzicală a orașului. ”Ar fi greu să-mi amintesc numele tuturor celor care au pășit pragul acestei case ospitaliere” – scrie Teodor Bălan – care, se pare, era unul dintre cei care-l frecventau des pe Corneliu Bedițeanu. ”Se făcea muzică” – își amintește muzicologul. Uneori, venea și George Enescu”. Pe bune? Greu de crezut, întrucât, marele muzician român avea Salonul său, acasă, la București sau la Sinaia, un Salon patronat de soția sa, prințesa Maria Cantacuzino, cu toate fițele de rigoare. Să-l credem, însă, pe Teodor Bălan, întrucât nu avem documente care să infirme afirmațiile sale. Atunci – scrie el – marele muzician român ”se așeza la pupitrul al doilea, lăsând vioara întâi pe mâna vreunui amator”. În Salonul lui Corneliu Bedițeanu ”se făcea și muzică populară, – scrie Teodor Bălan – ”lăutărește”, cu improvizații, ceea ce strârnea întotdeauna buna dispoziție a Maestrului (George Enescu – n. ns.). Aici – notează Teodor Bălan – ”meșter” era Vasile Filip.” (ibidem, Teodor Bălan, op. cit. 144)
O SEARĂ DE DECEMBRIE
Corneliu Bedițeanu ținea o condică, un fel de ”proces verbal” al evenimentelor, subiectelor abordate și al oaspeților săi. Aici, în seara zilei de 4 decembrie 1942, – scrie Teodor Bălan – George Enescu și Tiberiu Brediceanu au ”bătut palma” pentru punerea în scenă, la București, a operei Oedip. ”În seara aceasta – nota Corneliu Bedițeanu în ”condica” sa – s-a discutat și hotărât reprezentarea lui Oedip la București. Maestrul Enescu și Tiberiu Brediceanu și-au strâns mâinile”. (ibidem. Teodor Bălan, Acasă la George Enescu, loc. cit, p. 144). Nu avem alte surse care să confirme spusele lui Teodor Bălan. Așa încât le vom lua de bune, întrucât este vorba de una dintre chestiunile care au preocupat îndelung elitele muzicale din România. Să precizăm că preocupările lui George Enescu și ale altor muzicieni români pentru punerea în scenă – la București – a Operei Oedip, începuseră imediat după succesul fulminant obținut în 1936, după premiera care avusese loc la Paris. Dar, poate că el, Corneliu Bedițeanu, nu știa mai mult. S-au, cine știe, voia să se dea ”grande”, cum că în Salonul său muzical se luase o asemenea hotărâre. În fine! Să trecem mai departe și să ne întoarcem la momentul din 4 decembrie 1942. Întrucât partitura operei Oedip se afla la Paris, în vila lui George Enescu de la Bellevue, cei doi muzicieni au discutat și despre acest aspect și au decis. ”S-a hotărât, totodată – nota Corneliu Bedițeanu în ”condica” sa – trimiterea la Paris, cu orice risc (era război – și Europa, inclusiv Parisul, se afla sub cizma lui Hitler – n. ns.) a directorului administrativ al Operei ca să fotografieze materialul ce se afla acolo la vila de la Meudon (Bellevue – n. ns.) a lui Enescu. Nu a fost o treabă prea lesnicioasă”. Da, așa a fost! În această privință avem o descriere amănunțită a celui care a fost agreeat de George Enescu pentru această treabă – copierea/fotografierea partiturii operei Oedip. El a fost Dorin Constantin Iosof, care era atunci unul dintre membrii staff-ului Operei Române din București. Despre ceea ce a urmat pentru îndeplinirea acestei decizii, despre drumul său la Paris, traversând o Europă angrenată în război, plină de ruine și sub interdicțiile forțelor militare de ocupație naziste, Dorin Constantin Iosof a scris o agreabilă și interesantă relatare pe care a publicat-o într-o presigioasă revistă consacrată studiilor de muzicologie din România. (vezi pe larg: Dorin Constantin Iosof, Fotocopierea și aducerea în țară a partiturii operei ”Oedip”, de George Enescu, Studii de muzicologie, Vol. XVIII, Editura Muzicală, 1984, pp. 127-131). Nu știm dacă evenimentul din seara aceea de început de decembrie 1942, va fi fost urmărit în continuare de către Corneliu Bedițeanu. Dacă ar fi fost așa, Teodor Bălan ar fi găsit în ”condica” acestuia și alte relatări și le-ar fi consemnat în paginile lucrării sale, căci subiectul Oedip era – cum se spune – un subiect fierbinte. O năzuință! Un vis! Îl vom găsi, însă, pe Corneliu Bedițeanu, în preajma lui George Enescu, la finele războiului, în 1946, când va deveni impresarul marelui muzician român.
CU VAPORUL PESTE OCEAN
Este cumva, surprinzător că după război, Corneliu Bedițeanu a devenit ”impresarul” lui George Enescu. Cum va fi ajuns el în această ipostază? Va fi fost voința sa? Ori a Maestrului? Ori a altora? Cu siguranță, cineva, îl plantase acolo. Cineva care trebuia să știe TOT ce făcea marele muzician român în primul său turneu american de după război. Așa se face, că în ziua de 10 septembrie 1946, Corneliu Bedițeanu – și soția sa, Doamna Voica Bedițeanu, – se aflau pe puntea vasului trasoceanic ”Ardealul” – același cu care George Enescu pleca în primul său turneu muzical de după război: America. Tot acolo se afla și o parte a echipei reprezentanței diplomatice a României, de unde se vede că prima cursă transoceanică postbelică a vasului comercial ”Ardealul” era una mai mult decât… comercială. Corneliu Bedițeanu l-a însoțit pe George Enescu în turneul american și va fi fost implicat – ca un ”impresar” ce era – în desfășurarea turneului marelui muzician român. Se pare că ”impresarul” Bedițeanu nu ar fi avut acces la toate evenimentele care au avut loc în timpul turneului american al muzicianului român. Unul dintre aceste evenimente a fost cel prilejuit de negocierea contractului cu firma americană de impresariat ”Columbia Corp.,”. În lucrarea sa, pe care am citat-o mai sus, Teodor Bălan, ne dă amănunte. După sosirea la New York, primul drum pe care l-a făcut George Enescu a fost la sediul firmei de impresariat pentru perfectarea contractului privind concertele pe care trebuia să le susțină. Inițial, se preconizase un număr de 12 concerte, dar Compania americană a solicitat muzicianului român un număr dublu: 24 de concerte. George Enescu a acceptat și nu ar fi negociat onorariul său, lucru grav, care – se pare – l-a supărat foarte tare pe impresarul său. Muzicianul român s-ar fi mulțumit cu un onorariu care – după opinia lui Corneliu Bedițeanu – era ”cu mult sub acela pe care îl încasau alți mari violoniști sau muzicieni”. Dacă ar fi să-l credem pe Teodor Bălan – care nu indică nicio sursă privind această reacție a impresarului enescian – George Enescu ar fi dat acestuia o replică liniștitoare: ”Dragă coane Nelu – i-ar fi spus George Enescu impresarului său – eu sunt mulțumit și cu suma ce mi se dă, căci pot să reprezint și să cânt pentru țărișoara mea”…. (ibid. Teodor Bălan, op. cit. p.150).
GREA MISIE
Nu știm care va fi fost răspunsul ”impresarului”. Dar, se naște aici o întrebare: dacă George Enescu nu ”a voit să-l ia la tratative” pe Corneliu Bedițeanu la un eveniment care intra, strict, în atribuțiile de impresar ale acestuia, va fi repetat el acest comportament – rezervat – față de ”impresarul” său? Îl va fi ținut ”pe la uși” și cu ocazia altor evenimente, cu caracter mai restrâns – ca să nu le spunem secrete – precum au fost ”dialogurile” cu unii dintre diplomații români trimiși la New York? Îl va fi ”mirosit” – ca s-o spunem pe cea dreaptă? Teodor Bălan, care a urmărit desfășurarea primului turneu american postbelic al muzicianului român, nu aduce alte amănunte. Nici alți autori care au cercetat ulterior desfășurarea acestui turneu, precum Dionisie Vitcu, nu-l găsesc pe Corneliu Bedițeanu în preajma mareului muzician român. Va fi dispărut din peisaj distinsul ”impresar”? Exclus! Mai curând credem că își va fi pus la treabă alte mijloace de…. cunoaștere! Cu siguranță, răspunsul la această întrebare va fi fiind în cine știe ce dosare aflate sub obrocul arhivelor secrete! Ceea ce știm este că inițiatorii din umbră a prezenței lui Corneliu Bedițeanu în preajma lui George Enescu în perioada primului truneu muzical american de după război al muzicianului român, nu au renunțat la serviciile acestuia care nu intrau în fișa postului său de.. impresar! Căci ”impresarul” avea sarcini…pe termen lung! Acel cineva – care-l plantase pe Corneliu Bedițeanu în preajma mareului muzician român – a continuat să fie interesat de TOT ceea ce făcea Maestrul și după ce a încheiat turneul american și a decis să rămână la Paris. In exil. Iar ”impresarul” – ce să vezi – a rămas și el. Tot într-un fel de exil! Căci, ”dacă-i ordin – cu plăcere”! Astfel, de dragul (?????) Maestrului, Corneliu Bedițeanu a trecut Oceanul – de două ori. În septembrie 1946, când a plecat în S.U.A. și apoi, în aprilie 1947 când George Enescu s-a întors în Europa și s-a oprit în Franța, la Paris. Cum se spune ”s-a ținut scai” de Maestru! Pentru cât timp? Sine die! Grea misie – pentru un ”impresar”! Dehhhh! Așa e când ești sub… acoperire! Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU (12) Impresarul – sub acoperire! Citiți!
