28 OCTOMBRIE 1949 – ULTIMUL ACT
În ziua de 28 octombrie 1949, la câteva zile de la încheierea Conferinței pe Țară a Compozitorilor din România (21-22 octombrie 1949) își începea mandatul de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, Matei Socor. Evenimentul a fost ULTIMUL ACT al primei Conferințe a Compozitorilor și Muzicologilor din România de după al doilea război mondial. O Conferință care, prin documentele ei programatice – Statutul, Rezoluția – cât și prin decizia de desființare a Societății Compozitorilor Români și înființarea unei structuri organizatorice a breslei – după model sovietic – numită Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, A ANCORAT breasla muzicienilor din România, creația muzicală românească, la carul strategiei politice a Partidului Comunist Român, principiilor proletcultismului și prosovietismului. MATEI SOCOR a fost PROMOTORUL acestei cotituri nefaste, ”pilonul” pe care s-a sprijinit ”partidul” în aplicarea acestei strategii. Iar acum, ca o GARANȚIE că această strategie avea să fie aplicată și nu va rămâne o simplă foaie de hârtie ERA ALES PREȘEDINTE.
Cum a decurs această ALEGERE? Care a fost CLIMATUL EI? Va fi fost UN DIALOG? Ce AU SPUS participanții? În ipoteza că vor fi SPUS CEVA! Dar ALESUL?
CINE ERA MATEI SOCOR?
Cine era Matei Socor în anul de grație 1949? Pentru a răspunde la această întrebare nu vom cotrobăi prin biografia eroului nostru ci vom pune în pagină doar acele aspecte care pot explica ipostaza sa din ziua de 28 octombrie 1949: alegerea sa ca președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cum ajunsese aici, și de ce taman domnia sa fusese cel ales? Citiți! În toamna anului 1949, Matei Socor avea o mare ”cotă de încredere” în sferele cele mai înalte a puterii comuniste de la București. O ”cotă de încredere” obținută – nota bene – nu de muzicianul Matei Socor, ci de politrucul Matei Socor. Căci, sub presiunea evenimentelor și acțiunilor politice în care se angajase, muzicianul fusese împins în planul doi al existenței sale. Acolo, se făcuse mic, tot mai mic, aproape se chircise și respira greu în aerul îmbibat de politică și ideologie, de proletcultism și pro sovietism. Palmaresul creației sale muzicale era de tot modest și aproape nesemnificativ. În schimb, Matei Socor – cel al anului 1949 – Matei Socor, politrucul, se umfla tot mai mult și mai mult, precum o plămădeală în care gospodina a scăpat prea multă drojdie! Acum, moșise din greu Conferința pe Țară a muzicienilor din România și era departe de acel Matei Socor tânăr, muzicianul român cu studii în Germania (Leipziger Konservatorium fur Muzic, 1930-1933) cu lucrări componistice inspirate de curentele moderne în epocă, susținute prin opera unor compozitori deveniți celebri precum Arnold Schonberg, Paul Hindemith și alții.
ADIO MUZEI EUTERPE
În anii studenției sale (1930-1933) petrecută în Germania, Matei Socor cunoscuse, ”la cald”, ascensiunea lui Hitler la putere și promovarea (de fapt impunerea) doctrinei sale: doctrina nazistă. Impresionat, revoltat și îngrijorat, tânărul muzician, s-a întors acasă și a spus adio muzei Euterpe. El s-a alăturat forțelor politice care se împotriveau ascensiunii fascismului în România. Această decizie – curajoasă – avea la bază nu numai un sentiment altruist, de sacrificiu în apărarea vieții altora, ci și un motiv personal. Căci mama sa, prin etnia sa, se afla sub incidența legilor antisemite, de inspirație fascistă, promovate de regimul generalului Ion Antonescu, un regim ancorat puternic la carul strategiei politice și militare a Germaniei naziste. Astfel, tânărul muzician Matei Socor se va integra în mișcarea antifascistă din România coordonată, din umbră, de Partidul Comunist Român. El va sprijini obiectivele acesteia prin acțiuni concrete, propagandistice dar și prin creații muzicale cu mesaj revoluționar, scriind ode, imnuri și cantate care chemau la luptă și îndreptau mesajul lor către vârful puterii politice, în speță, regimul dictatorial antonescian. Pentru activitatea sa antifascistă dar și pentru creațiile sale muzicale cu mesaj revoluționar trecuse prin închisorile regimului antonescian, iar sănătatea lui – mai ales auzul fin de muzician – se aflase în pericol. Fusese salvat din detenția antonesciană în urma intervenției curajoase a unor mari muzicieni români ai momentului: George Enescu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Constantin Brăiloiu și muzicologul Emanoil Ciomac. Cu un curaj exemplar, în august 1943, aceștia s-au adresat Ministrului de Interne din Guvernul lui Ion Antonescu și au cerut salvarea colegului lor de breaslă. Semnatarii scrisorii îl apreciau pe Matei Socor ca fiind un ”compozitor de mare talent” căruia trebuia să i se dea posibilitatea să lucreze. Dar, ”condițiile de mizerie fizică” ale Lagărului de la Tg. Jiu îl împiedicau să desfășoare o activitate creatoare. În consecință, ei solicitau ”un domiciliu forțat” sau, cum ”credea de cuviință” Dl. Ministr! Să precizăm că prima intervenție n-a avut ecou și că semnatarii – au revenit cu aceleași speranțe și argumente. (vezi, George Enescu, SCRISORI ediție critică de Viorel Cosma, Vol. I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, p. 374) Și, în mod surprinzător, demersul lor a dat rezultate. Matei Socor va fi scos din închisoare și trimis – așa cum ceruseră semnatarii scrisorii – într-un domiciliu forțat. Auzul său, fin, de muzician fusese salvat. Nu și destinul său de muzician care, datorită înregimentării sale în activitatea politică va cunoaște un alt traseu – tensionat și efemer.
DE LA MUZICĂ – LA POLITICĂ!
Pentru devotamentul și suferințele sale ”partidul” îl va răsplăti pe Matei Socor, prompt și măgulitor. Imediat după instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza la putere (6 martie 1945), muzicianul, devenit un energic și devotat politruc, un ”soldat credincios al partidului”, cum menționa adesea în autobiografiile sale, a fost trimis la Radiodifuziunea Română (9 martie 1945) cu scopul bine definit – acela de a înlătura pe toți cei care slujiseră Radio-ul în perioada dictaturii antonesciene și de a transforma această instituție de mare importanță în viața culturală și politică a României într-un instrument de propagandă, într-un instrument de susținere a strategiei politice a Partidului Comunist Român. Matei Socor își va îndeplini această sarcină – fără milă – tăind adânc, cu ”bisturiul” politicii ”partidului”, în toate structurile acestei instituții strategice, schimbând din temelii ”echipa” datorită căreia Radioul funcționa: redactori, coordonatori de programe, ingineri, tehnicieni și operatori din departamentele tehnice, programele muzicale și informative. Unii vor fi aruncați din structurile instituției, lăsați pradă foamei și deznădejdei, alții vor fi aruncați în detenție. Sub oblăduirea sa – și a acoliților săi – Radiodifuziunea Română va deveni ceea ce liderii staliniști aflați la guvernarea României doreau: un instrument docil al propagandei ”de partid”. (Vezi pe larg, Ionuț Iamandi, Matei Socor, primul președinte comunist al Radioului, https://historia.ro/sectiune/general/matei-socor-primul-presedinte-comunist-al-571653.html#google)
OMUL POTRIVIT – LA LOCUL POTRIVIT
Având în spate experiența de politruc dobândită în anii cât s-a aflat la Radiodifuziunea Română, dublată de aceea că era și muzician, chiar dacă acum părăsise cu totul ideile sale componistice din tinerețe, fiind un promotor al muzicii noi (????), al muzicii cu mesaj proletcultist, Matei Socor era, în percepția liderilor comuniști de la București, ”omul potrivit” la ”locul potrivit”. Căci și aici, în breasla compozitorilor trebuiau declanșate schimbări care să aducă această breaslă alături de partid. Conferința care se desfășurase la București, în zilele de 21 – 22 octombrie 1949, avusese acest scop primordial. Prin documentele programatice adoptate ea avea să institue evaluarea creației muzicale românești din perspectiva esteticii marxist leniniste și a valorilor creației muzicale ruse și sovietice. Ea avea să institue reguli noi în mecanismul de funcționare a structurii sale organizatorice care trebuia să aibă la bază alte criterii, alte norme, un alt Statut, în concordanță cu strategia politică a partidului. Sub semnul acelorași imperative trebuia să se afle și staff-ul său: Comitetul de conducere, Biroul și Președintele. Într-un cuvânt: piramida! Piramida puterii. Iar piramida puterii fusese construită, deja. Undeva, într-un birou (sau mai multe) avuseseră loc întâlniri repetate, discrete, garnisite cu dosare și rapoarte secrete. Acolo, ”tovarășii de la partid” clădiseră piramida puterii. În buna tradiție a ”muncii de partid”, culisele aveau să rămână secrete. Și tot în buna tradiție a ”muncii de partid”, cealaltă față a piramidei avea să se contureze la ”lumina zilei”, în mod democratic. Pe față – cum se spune – într-o ședință scurtă, dinamică și decisivă. În această ședință aveau să fie stabiliți – da, stabiliți, nu aleși, întrucât, așa cum am spus, acolo ”sus” – la ”partid” – fuseseră aleși – deja – cei care aveau să constitue piramida puterii: Președintele și oamenii săi: Comitetul de conducere și Biroul. Cu alte cuvinte nucleul dur. Evenimentul constituia primul pas al trecerii la îndeplinirea obiectivelor consemnate în documentele programatice ale Conferinței care avusese loc (21-22 octombrie 1949). Astfel, ziua de 28 octombrie era deosebit de importantă. Nu erau admise absențe explicate cu motive puerile de genul ”vai, am uitat”, sau ”am pierdut trenul”, ori ”m-a durut măseaua”, etc., etc., Organizatorii nu-și puteau închipui că cineva își va permie un asemenea afront. Nu, nu! Peste poate! Deși alegerea era o...formalitate! Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: MATEI SOCOR – politrucul ales. (2) Alegerea? O formalitate!
