CÂND AU AFLAT ROMÂNII?
Testamentul de la Paris, din 1 iunie 1952, care, prin prevederile sale a răsturnat tot ceea ce George Enescu gândise privind locul său de veci, și, de asemenea, promovarea post-mortem a creației sale artistice, a personalității sale, prin intermediul unei instituții de înalt prestigiu, precum Academia Română (căci acesta era scopul Testamentului de la Tescani din 27 iunie 1946), a devenit cunoscut în România relativ târziu – în iunie 1999 – la aproape o jumătate de secol după trecerea în eternitate a marelui muzician român. Informarea publicului din România despre ultimul Testament al lui George Enescu a fost posibilă în urma unei cercetări minuțioase întreprinsă de Dl. Ilie Kogălniceanu, fiul Ninettei Duca, elevă, (poate și iubită?) și prietenă – pe viață – a marelui muzician român. Având amintiri proprii, fiind beneficiarul unor contacte directe, când, copil fiind, se bucura de bunăvoința Maestrului care-i rezerva bilete pentru concertele sale de la București, inclusiv amintirile și scrisorile mamei sale, Dl. Ilie Kogălniceanu a avut suportul necesar pentru o cercetare minuțioasă, la ”firul ierbii”. El a luat la pas locurile pe unde călcase marele muzician român la Paris. Astfel, domnia sa a cules impresii de la persoane care – ca vecini – îl văzuseră, la propriu, pe marele muzician român, dar și pe soția sa, prințesa Maria Cantacuzino Enescu. Ca un pilon solid al investigației sale, s-au aflat amintirile dar, mai ales, corespondența dintre mama sa, Doamna Ninette Duca și George Enescu. Reușita acestei activități se află în paginile unei excelente lucrări intitulată: Destăinuiri despre George Enescu. (vezi pe larg: Ilie Kogălniceanu, Destăinuri despre George Enescu, Editura Minerva – Editura R.A.I, București 1996). După publicarea lucrării sale la București, în 1996, Dl. Ilie Kogălniceanu a continuat seria destăinuirilor despre George Enescu. În iunie 1999, săptămânalul ”Adevărul Literar și Artistic”, publica un articol prin care Dl. Ilie Kogălniceanu lansa în spațiul public românesc un document de o însemnătate deosebită privind atitudinea fermă a marelui muzician român față de România comunistă: Testamentul de la Paris, din 1 iunie 1952.
SURPRIZA
Publicat în premieră în presa română, articolul lui Ilie Kogălniceanu despre ultimul Testament al lui George Enescu, încheiat în 1 iunie 1952, a constituit o surpriză pentru exegeții vieții și operei enesciene din România. Ei aflau astfel că prin acea prevedere care consemna că erau anulate toate Testamentele încheiate de George Enescu – în Franța sau în orice alt loc – Testamentul de la Tescani din iulie 1946, devenea caduc. Prin urmare, era limpede că marele muzician român renunțase la dorința sa – ULTIMA SA DORINȚĂ – de a fi înmormântat ACASĂ, în România. Astfel, Testamentul de la Paris, din 1 iunie 1952, devoala – în subsidiar – faptul că marele muzician român era decis să nu se mai se mai întoarcă în România. În România comunistă! Și această hotărâre era exprimată prin intermediul unui document întocmit în 1952, cu trei ani înaintea trecerii sale în lumea umbrelor, în noaptea de 4/5 mai 1955. În anul 2001, a fost publicată traducerea în limba română a textului (Cf. Viorel Cosma, Eseuri, exegeze și documente enesciene, Editura Libra, 2001, p. 42), apoi, câțiva ani mai târziu, în 2005, și forma lui olografă. (cf. Viorel Cosma, Concertul de adio, Studiu introductiv și antologie de texte, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, p. 42) Astfel, opinia publică din România afla că decizia văduvei marelui muzician român, Doamna Maria Enescu, de a respinge presiunile liderilor politici de la București privind aducerea lui George Enescu acasă – în România – avea la bază nu voința sa, nu un capriciu, nu o ”țâfnă” împotriva liderilor staliniști aflați la guvernarea României – ci un document, un document care anula toate Testamentele încheiate de muzicianul român, adică și Testamentul de la Tescani din iulie 1946, care consemna dorința marelui muzician român – ultima dorință – de a fi înmormântat acasă, în România, la Tescani. Era un document încheiat și semnat de marele muzician român în iunie 1952. Punct.
PRINCESSE AIMEE – FĂRĂ GRIJI
Desigur, existau și alte consecințe ale acestui document. Căci, prin anularea tuturor Testamentelor anterioare, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu obținuse ceea ce dorise cu ardoare: devenise singura moștenitoare a averii enesciene: viori, alte instrumente muzicale, cărți rare, manuscrise – finite, sau nu – altele decât cele aflate în proprietatea exclusivă a Caselor de editură ENOCH și SALABERT, plus drepturile de autor. Astfel, distinsa doamnă, cu o sârguință diabolică, și o forță de persuasiune infinită, și-a asigurat ”bătrânețile”. Ea va continua să trăiască, fără griji materiale, în luxul de care a fost ahtiată toată viața. Căci, imediat după încheierea ceremoniilor de înmormântare a marelui muzician român (o slujbă scurtă, cu participanți puțini, așa ca în familie, în Biserica ortodoxă română, și o ceremonie și mai restrânsă la cimitirul Pere Lachaise din Paris) distinsa doamnă a trecut în Elveția, poposind într-un Hotel de lux (cum altfel?) din Geneva, unde va mai trăi până în 1968, adică încă treisprezece ani! Treisprezece ani fără Pinx, așa cum fusese alintat George Enescu de Regina Elisabeta I-a a României și cum – probabil – îl va fi alintat și domnia sa, princesse aimee – cum îi spunea mereu – marele muzician român.
MAI LASĂ ”RUMÂNE” – MAI DĂ ”JUPÂNE”!
Încheiem aici mini serialul nostru consacrat TESTAMENTELOR lui George Enescu. Vom urmări – atât cât ne vor permite sursele deschise la care am avut acces – zbaterea liderilor comuniști și a ”Serviciilor secrete” de la București pentru aducerea lui George Enescu acasă, în România și după trecerea sa în lumea umbrelor. Căci această temă a rămas ca un obiectiv important în strategia lor politică. În concordanță cu această strategie între Doamna Maria Enescu (văduva marelui muzician român) și liderii politici de la București se va deschide un dialog în cadrul căruia fiecare ”parte” va pune ”pe masă” nu argumente ci interese proprii. Prințesa pe de o parte – guvernanții români pe de altă parte. Astfel, readucerea lui George Enescu acasă – mai precis, a osemintelor sale – a devenit un prilej de negociere, dominat de principiul cinic, bine cunoscut: mai lasă ”rumâne” – mai dă ”jupâne”. Vom consacra acestui subiect un alt mini serial și vom încerca să aducem în spațiul public – atât cât ne-au permis sursele deschise la care am avut acces – aspecte tulburătoare, unele de-a-dreptul incredibile prin lipsa de scrupule a celor două tabere implicate – pe de o parte, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, și urmașii săi, pe de altă parte, liderii politici staliniști aflați la guvernarea României.
Pe curând!
