CONTRACANDIDATUL
Înainte de acest moment al ședinței, pe care Procesul verbal îl menționează atât de lapidar, a avut loc un alt moment despre care documentul pe care-l avem în față nu oferă amănunte. O discuție a lui Harry Brauner cu Mihail Andricu despre o posibilă alegere a acestuia ca președinte al Uniunii Compozitorilor. Desigur, Harry Brauner, avea toate motivele să-și închipuie că Mihail Andricu ar fi putut să fie cel mai potrivit pentru funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor. În 1949, Mihail Andricu era o personalitate a creației muzicale românești. Avea un palmares componistic impresionant. Era deținătorul a două premii la Concursul de compoziție George Enescu, fusese membru al Societății Compozitorilor Români încă de la înființarea acesteia. Era, din 1948, membru corespondent al Academiei Române. Era cunoscut și stimat în întreaga breaslă a muzicienilor români și era cunoscut și apreciat de elitele muzicale occidentale. Opera sa componistică era cunoscută și se bucura de o bună întâmpinare în presa de specialitate. În România dar și în Franța unde-și făcuse studiile în tinerețe și avusese privilegiul de a fi fost studentul unor mari personalități ale creației muzicale contemporane. (vezi pe larg: Ruxandra Arzoiu, MIHAIL ANDRICU, Schiță monografică, Editura muzicală, Colecția Hisorica, București, 1999). În plus, Mihail Andricu era agreeat în cercurile liderilor comuniști aflați la putere în România. Căci liderii politici comuniști erau interesați de elitele intelectuale românești. Pentru atragerea lor pe orbita Partidului Comunist Român ei întocmiseră strategii bazate pe principii cinice, chiar imorale, ascunse sub titluri academice, portofolii ministeriale, funcții bănoase, premii, ordine și medalii, etc., etc., Numeroși intelectuali români – scriitori, muzicieni, oameni de știință, etc., etc., – intraseră în vizorul liderilor politici comuniști. Unii – cu idei de stânga, alții simpatizanți, sau doar cameleoni politici. Dar, cei mai mulți, împinși de frică, de spaima răsturnărilor politice (care începuseră deja), de tăvălugul ”epurărilor”, al deposedării de averile pe care le aveau – moșii, case, colecții de artă, fabrici și uzine, etc., etc.,. făcuseră ”pactul cu diavolul”. Și astfel, intraseră – într-un fel sau altul – pe ”orbita” Partidului Comunist Român. Iar Mihail Andricu – era printre ei! El înțelesese dincotro bătea vântul și cânta pe unda lui. Scrisese, deja, o cantată dedicată cultului personalității lui Stalin. Iar ”cuvântul de deschidere” a Conferinței Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949, fusese rostit de domnia sa! Un ”cuvânt de deschidere” foarte special, deoarece acolo Mihail Andricu făcea un elogiu viitoarei structuri a muzicienilor din România, (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România), declarându-se astfel, indirect, de acord cu unul dintre punctele importante ale Conferinței: demolarea Societății Compozitorilor Români. Astfel, nu era de mirare că trecuse cu brio prin succesiunea de aprobări care fuseseră date în perioada pregătirii Conferinței, aflându-se pe acea ”listă” secretă ce fusese văzută de către Ana Pauker dar și pe lista ce fusese votată ”în bloc” de către plenul Conferinței pentru viitorul staff al Uniunii Compozitorilor.
ERA PE ”LINIE”
Desigur, Harry Brauner auzise ”cuvântul de deschidere” rostit de Mihail Andricu și va fi fost și el, ca mulți alți participanți, uimit de compromisul distinsului compozitor, de acel ”cuvânt de deschidere”. Un ”cuvânt de deschidere” care era aidoma discursurilor cu mesaj proletcultist rostit de culturnicii și politrucii staliniști în diferite ocazii publice. (vezi pe larg: ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 63) Mihail Andricu punctase condițiile istorice noi în care se afla acum și breasla compozitorilor români, creionase în câteva cuvinte căile de izbândă ale creatorilor români din sfera muzicii și tot în câteva cuvinte subliniase faptul că, acum, datorită grijii părintești a partidului și guvernului, muzicienii români aveau asigurate toate condițiile materiale pentru afirmarea lor, pentru integrarea lor în viața socială, pentru participarea lor la lupta întregului popor pentru construirea socialismului, bla,. bla., bla., În ton cu alți culturnici și politruci, Mihail Adricu își încheiase ”cuvântul de deschidere” a Conferinței mulțumind partidului și guvernului! Deci, din acest punct de vedere, Mihail Andricu era, cum se spune, pe ”linie”! Și, fiind astfel, el avea să fie agreat de liderii comuniști aflați la putere, ar fi avut – cum se spune – uși deschise. Căci, din postura de președinte al unei instituții atât de speciale în spațiul public românesc, aveai nevoie de multe uși pentru a satisface nevoile, urgențele ce s-ar fi ivit la orizont. Așa va fi gândit, poate, Harry Brauner, atunci, în acea zi importantă pentru viitorul Uniunii în general, pentru Matei Socor, în special!
MERITOCRAȚIA ? PA! LA COȘUL DE GUNOI!
Avansând lui Mihail Andricu propunerea de a fi ales în funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor, Harry Brauner, se plasa în trendul zilei! El înțelesese răsturnările la care asistase în zilele Conferinței. Dar, în același timp, era prizonier trecutului. El spera ca normele, criteriile ce funcționaseră dintotdeauna în breasla compozitorilor români – acelea ale meritelor artistice – să nu să fie aruncate peste bord, și astfel, în fruntea breslei să fie aleasă o personalitate incontestabilă. Cu siguranță, el avea în minte faptul că funcția de președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români, fusese încredințată, încă de la înființare, marelui muzician român, George Enescu, funcție pe care acesta o onorase cu prestigiul și activitatea sa neobosită, până în septembrie 1946, când plecase definitiv din România. În locul său, dar nu pe fotoliul de președinte, se aflase Mihail Jora, un alt mare muzician român, cu un prestigiu nedesmințit în breasla compozitorilor români datorită creației sale componistice dar și profilului său moral, de o mare noblețe. Desigur, lui Harry Brauner, nu-i va fi fost străin faptul că Mihail Jora fusese în mod tacit marginalizat, personalitatea sa fiind înconjurată de o țesătură deasă de suspiciuni și inadvertențe promovate de culturnicii și politrucii staliniști infiltrați și în breasla muzicienilor români. Cu noblețea care-l caracteriza, dar și consecvent atitudinii sale, de a respinge amestecul politicului în creația artistică, Mihail Jora se distanțase de curentul ce se crease și în breasla muzicienilor români, în favoarea schimbărilor promovate de liderii politici comuniști aflați la guvernare. Mihail Jora nu se lăsase cuprins de ”val”. Nu făcuse ”pactul cu diavolul”. Nu însă și Mihail Andricu. În consecință, în noua conjunctură, pentru Harry Brauner, omul cel mai potrivit nu putea fi decât Mihail Andricu. Acesta avea un prestigiu de necontestat în spațiul public românesc dar și european și, în același timp, era agreeat și la…partid!
DILEMA – DISPARE REPEDE
Cum am spus, nu avem niciun fel de amănunte privind un astfel de dialog al lui Harry Brauner cu marele compozitor Mihail Andricu! Nu avem decât consemnarea din Procesul verbal care ne lasă să înțelegem că Mihail Andricu a refuzat propunerea de a fi ales ca președinte al Uniunii Compozitorilor. Documentul pe care-l avem la dispoziție, acest sec și nesuferit Proces verbal, menționează doar atât: ”Dat fiind că maestrul Andricu și-a manifestat dorința de a nu fi președinte al Uniunii (subl. ns.) Harry Brauner îl propune pe Matei Socor pentru această funcție, Mihail Andricu urmând să fie vice-președinte al Uniunii”. (subl. ns.) (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 408/1949, p. 21). În acest punct, apele se limpezesc. Dilema – dacă va fi fost – este soluționată fără niciun fel de comentarii. Procesul verbal nu menționează dacă Mihail Andricu va fi explicat colegilor săi motivele acestui refuz. Este posibil ca o astfel de explicație să nu fi avut loc. Cine știe? Nu avem în fața ochilor decât un Proces verbal. Nu o stenogramă – așa cum ne-am fi dorit – și, cum credem că ar fi fost necesar pentru consemnarea acestui eveniment. Se pare că nici Matei Socor nu a făcut comentarii privind refuzul lui Mihail Andricu de a ocupa fotoliul de președinte al Uniunii Compozitorilor din România. Ar fi fost culmea, ca tocmai domnia sa, care se implicase atât de mult în campania de pregătire și desfășurare a Conferinței, ca tocmai domnia sa care era promotorul ”orientărilor noi” (cum îi plăcea să spună) ce aveau să fie implementate (fuseseră deja) în creația muzicală românească, să comenteze, să regrete, refuzul lui Mihail Andricu de a se implica în conducerea noii structuri a breslei. Pentru Matei Socor refuzul lui Mihail Andricu era bine venit. Dacă nu cumva el nu fusese aranjat, convenit, înainte. Mai știi? Astfel, rezultatul ședinței pentru alegerea președintelui Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România nu putea fi altul decât cel stabilit la ”partid”. Și așa a fost. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MATEI SOCOR – politrucul ales . (6) El nu avea concurenți! Citiți!
