CU ABACUL
Într-adevăr. ”Producția” compozitorilor români în celecâteva luni care trecuseră de la Conferința pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din 21-22 octombrie 1949 și până la 1 martie 1950, a fost prodigioasă! Interesat să pună cât mai bine în evidență ”producția” din această perioadă, dornic să convingă asupra ”saltului” creației muzicale românești realizat în urma ”însușirii” principiilor esteticii marxist leniniste, ale ”realismului socialist”, a ” experienței” compozitorilor sovietici, promovate de noul staff al Uniunii Compozitorilor, în frunte cu Matei Socor, autorul anonim al documentului decide să recurgă la limbajul, mult mai concludent al cifrelor. El nu mai selectează nume de autori și titluri de lucrări. El ia ”abacul” și… numără. Numără, adună și consemnează. Astfel aflăm că la 1 martie 1950, din punct de vedere numeric, ”producția” compozitorilor membri ai Uniunii Compozitorilor, văzută în cifre, arăta așa: Muzică simfonică – 51 (de titluri n. ns); Muzică instrumentală – 142 (de titluri n. ns.); Muzică de cameră – 32 (de titluri n. ns.); Muzică corală – 151 (de titluri n. ns.); Muzică de masse – 240 (de titluri n. ns.); Muzică populară – 127 (de titluri n. ns.); Muzică distractivă – 732 (de titluri n. ns). (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 452/1949, pp. 57-60) Încurajator bilanț – nimic de zis!
POPORUL ERA… FERICIT
Să analizăm ”cifrele”! Cel mai spectaculos salt al ”producției” compozitorilor români în perioada sus amintită, a fost în domeniul muzicii distractive: 732 de titluri! Vă închipuiți în ce efervescență s-au aflat cântăreții de muzică ușoară, instrumentiștii din orchestrele de estradă, echipele de artiști (profesioniști și amatori) care se produceau pe scenele Ateneelor Populare – înființate de politrucii culturii române ce activau neobosit în orașele și satele patriei! 732 de titluri de muzică distractivă! Distracție! Veselie…. nene! Căci ”poporul” era fericit (??!!) după ”cotitura istorică” de la 23 august 1944, și mai ales după instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, ce angajase România pe calea cea nouă, ”sigură”, ”măreață”, a construirii socialismului, a unei Românii ce fusese trimisă de doi politicieni – Stalin și Churchill – sub pulpana Moscovei! Dar și ”producția” cântecelor de masse era elocventă! Nici ea nu trebuia trecută cu vederea. Din punct de vedere numeric ea venea imediat după cea a muzicii distractive: 240 de titluri. Concluzia? Una singură! Cotitura” istorică de la 23 august 1944, și apoi evenimentelor politice și sociale care au urmat, fuseseră benefice pentru compozitorii români. Pentru – unii! Nu pentru – toți – precizăm noi!
MUZICIENII – ÎN ”AGORA”
Însă, bilanțul creațiilor muzicale din această perioadă – ar fi fost incomplet dacă n-ar fi fost luate în calcul și creațiile muzicale inspirate de diferitele ”campanii tematice”. În consecință, autorul anonim al bilanțului găsit de noi în Dosarul de arhivă sus amintit, supune analizei sale și acest domeniu, cu atât mai mult cu cât, implicarea compozitorilor în ”campanii” arăta că muzicienii români au părăsit ”turnul lor de fildeș” și au intrat în ”agora” – să asculte ”glasul maselor” și să cânte pentru ele. Aceasta era, de altfel, una dintre sarcinile de bază decise la Conferința pe Țară a compozitorilor din România din 21 – 22 octombrie 1949. Compozitorii să se integreze mai bine în realitatea societății în care trăiau, să facă vizite în uzine, în fabrici, în sate, în Gospodării Agricole Colective, pe șantiere! Să vadă, să asculte, să cunoască, să fie…aproape de popor și în slujba lui, bla., bla., bla., Numai astfel ar fi putut ei să înțeleagă și să pună în aplicare principiile realismului socialist, bla., bla., bla., Astfel, compozitorii români (unii dintre ei) au lăsat masa de lucru, pianul, pupitrul de orchestră și au intrat în ”agora”,participând, prin creațiile lor, la campanii! Campanii tematice: pentru Stalin, pentru pace, pentru alegeri, pentru socializarea agriculturii, etc., etc., Și a fost – după cum subliniază autorul anonim al documentului-, o participare…entuziastă! ”Aceste campanii – notează el – s-au desfășurat cu ocazia comemorării unor date importante din istoria Republicii noastre sau pentru slăvirea marelui prieten al poporului nostru, Generalissimul Stalin. Aceste campanii au cunoscut o participare entuziastă a compozitorilor (….) fiind realizate un număr însemnat de lucrări după cum urmează: Pentru 1 Mai – 118 (titluri n. ns. ). Pentru 23 August – 18 (titluri n. ns.). Pentru Pace – 87 (de titluri n. ns.). Pentru Socializarea agriculturii – 28 (de titluri n. ns.). Pentru Stalin – 80 (titluri n. ns.). Pentru Republică – 12 (titluri n. ns). Pentru Alegeri – 17 (titluri n. ns.). Pentru naționalitățile conlocuitoare (termen folosit în epocă, împrumutat din literatura politică sovietică – n. ns.): – 72” (de titluri n. ns.). (ibidem., ANIC, loc. cit. p. 59).
SCROFULOS LA DATORIE
Mânat de zel, animat de dorința de a pune în evidență ”producția” compozitorilor români, mai ales după înființarea Uniunii Compozitorilor și instalarea staff-ului lui Matei Socor în fruntea ei, autorul anonim nu-și încheie bilanțul la 1 martie 1950. El continuă să contabilizeze ”producția” compozitorilor până aproape de finele anului 1950: 1 noiembrie. Dar, surpriză! Numărătoarea sa, începe nu de la 1 martie 1950, (acolo unde încheiase prima parte a bilanțului său) ci de la 1 decembrie 1949! Aparent, este inexplicabil! De ce autorul anonim al bilanțului nu a continuat numărătoarea sa, așa cum ar fi fost logic, de la 1 martie 1950? De ce a simțit el impulsul de a se întoarce cu câteva luni în urmă: adică, la 1 decembrie 1949? De ce? Simplu, ca să fie bilanțul său mai bogat! Ca să fie cifrele mai mari! Ca să fie mai elocvent – acum susținut și de cifre – ”avântul” creației muzicienilor români sub conducerea ”înțeleaptă” a lui Matei Socor și a acoliților săi! Astfel, el numără din nou, ceea ce a mai numărat odată. Precum Ghiță Pristanda, neuitatul personaj caragialean.
PRISTANDA… REDIVIVUS
Vă mai amintiți cum se străduia Ghiță Pristanda – neuitatul erou al lui Caragiale – să-l convingă pe ”conu Fănică” că el fusese ”scrofulos la datorie”, că pusese patruzeci și patru de steaguri peste tot: la Piața 11 Fevruarie, la Primărie, la Prefectură, la Școala de băieți și Școala de fete, până la ”Catindrală”, la Sf. Niculaie! Vă mai amintiți, cum se încurca el la numărătoare, care, firar să fie, nu ieșea deloc la socoteală : 44, cum declarase, ci cu mult mai puține, după numărătoarea paralelă a lui ”conu Fănică”. Și, speriat că putea fi prins cu ”mâța în sac”, Pristanda, ”scrofulos la datorie”, numără din nou, și sare peste numere, numai și numai să ajungă la socoteală: la cele 44 de steaguri pentru care se și plătiseră banii, încercând să-l convingă pe ”conu” Fănică, de fapt să-l prostească! Dar ”conu Fănică”, atent, vigilent, și, ”scrofulos – și el – la datorie”, nu putea fi dus de nas! Nu putea fi prostit de un slujbaș, întrucât domnia sa, văzuse seara, la ”luminație”, plimbându-se în trăsură cu ”coana Joițica” și ”consortul” ei, jupânul Trahanache, câte steaguri pusese Ghiță, numărate acum în glumă, dar fără greș, de ”coana” Joițica! Prins cu ”mâța în sac”, speriat de furia (stăpânită) a lui ”conu Fănică”, ce nu voia să fie mințit ”de la obraz”, Ghiță și-a motivat (cu umilință) numărătoarea falsă: ”famelie mare, renumerație mică, coane Fănică, după buget!”. Întocmai așa, a numărat și autorul anonim al documentului cercetat de noi. Avea și el, poate, acasă, ”famelie mare” iar ”renumerația”, va fi fost mică…după buget! Deh!
”FAMELIE MARE”….COANE FĂNICĂ
Și cum Ghiță Pristanda a încurcat steagurile, tot așa și autorul anonim al ”bilanțului” creației muzicale românești, înainte și după Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, a încurcat (a încurcat? ași!) numărătoarea creațiilor muzicale. ”Scrofulos la datorie” el consemnează: Ion Dumitrescu: Simfonia I-a; Alfred Mendelshon: Simfonia a III-a; Lucian Teodosiu: Simfonia în re; George Enacovici: Simfonia în mi; Vasile Ijak: Simfonia a II-a; Mircea Basarab: Simfonia pentru copii. Daaaaaaaaar! Ca să iasă bine, la numărătoare, el introduce în bilanțul său, alături de lucrări de muzică cultă și lucrări de muzică de masse. Și asta, deoarece, la ”ode” și ”cantate” – bilanțul era infinit mai bogat. Autorul documentului pe care-l avem în față notează cu grijă: Iosif Paschill: Pentru Pace; Elly Roman: Cantata pentru pace; Swartzmann Henry: Zwei Velten; Marcu Rosenkrantz: Cântec pentru Stalin; Viorel Doboș: Mult mi-e dragă țara mea; George Klein: Cântarea zilei de 1 Mai; Dragoș Alexandrescu: Cantata despre Stalin; Filaret Barbu: Cantata Dunării; Dinu Stelian: Cantata Armatei RPR; Alfred Mendelshon: Cantata pentru Luna prieteniei; Max Eisikovici: Cantata pentru pace; Max Eisikovici: Balada tractorului (a capella); Ion Vintilă: Drumul lui Lenin; Theodor Grigoriu: Cantata pentru 23 August.
AHHHHH, CIFRELE, CIFRELE
Aceasta era, însă, o selecție. O selecție de nume, de titluri, care spunea ceva despre ”producția” muzicienilor români sub diriguirea lui Matei Socor. Spunea ”ceva” dar nu atât cât puteau spune cifrele. În consecință, autorul anonim al documentului, recurge, din nou, la cifre. El ia ”abacul” și numără, folosind același procedeu pe care-l folosise la început: face un ”tabel general”. Și, trebuie să recunoaștem, formula sa este deosebit de eficientă. Avem astfel, în cifre, ”producția” compozitorilor români în perioada 1 decembrie 1949 – 1 noiembrie 1950. Citiți: Muzică simfonică – 13 lucrări; Muzică de cameră – 12 lucrări; Muzică instrumentală – 34 lucrări; Muzică corală – 62 lucrări; Muzică populară – 39 lucrări; Cântece de mase – 342 lucrări; Muzică distractivă – 62 lucrări. (ibid. loc. cit. p.60). Și, țineți minte, toate aceste….producții fuseseră obținute într-un timp scurt, foarte scurt! Numai un an: 1 noiembrie 1949 – 1 noiembrie 1950! O! Asta da, forță creatoare! Un adevărat avânt, frateeeee!
CÂNTECE DE MASSE: 342 DE TITLURI!
Da, ați citit bine: 342 de titluri de cântece de masse! Trei sute patruzeci și două!!!!!!!!! O adevărată inflație – am putea spune! Nu, nu este o greșeală. Ci adevărul, adevărat pe care ni-l înfățișează autorul anonim în documentul elaborat de el. Deci, înțelegeți de ce a recurs domnia sa, autorul anonim al bilanțului, la cifre? Trei sute patruzeci și două de cântece de masse în mai puțin de un an: 1 decembrie 1949 – 1 noiembrie 1950! Un an! Cea mai mare ”producție” a fost înregistrată în domeniul cântecelor de masse, adică al acelor cântece cu ”dedicație”, cu mesaj. Selecția titlurilor și a autorilor lor, pe care el a făcut-o și a consemnat-o în documentul elaborat – și pe care am preluat-o și noi, întocmai – nu ar fi putut demonstra mai bine, ”dintr-un foc”, cum se spune, această latură a creației muzicale românești obținută în mai puțin de un an de la preluarea conducerii Uniunii Compozitorilor din România de către Matei Socor și acoliții săi. Acesta a fost, de fapt, scopul alcătuirii acestui document. Acesta a fost scopul pentru care autorul anonim al documentului nu s-a sfiit să încalce logica alcătuirii oricărei statistici, numărând creațiile muzicienilor români, precum Ghiță Pristanda.
CONCLUZIA APARATNICULUI ANONIM
Dar autorul anonim al acestui document nu se mulțumește doar să numere titluri și consemneze nume de autori. El formulează întrebări și concluzii. Prima întrebare: oare cărui fapt se datora acest avânt al creației muzicale românești, îndeosebi în domeniul creațiilor cu mesaj proletcultist? Iată: avem 342 de titluri ale ”cântecelor de masse” , adică al acelor ”cântece” cu mesaj! Ce demonstrau ele? Opinia sa o afirmase încă de la începutul Raportului său, și anume că în creația muzicală românească avusese loc o profundă schimbare. Și că aceasta se datora ”ajutorului permanent dat de partid” (subl. ns.), era urmarea ”muncii de lămurire dusă în sânul Societății Compozitorilor” (subl. ns.) și adăugăm noi, și în sânul Uniunii Compozitorilor! Pentru aparatnicul anonim, acel PRISTANDA REDIVIVUS, care întocmise documentul pe care-l avem în față, cheia acestui salt în creația muzicală românească, a acestei schimbări era una singură. Ea era – scria el în Raportul său – urmarea ”pătrunderii învățăturilor marxist leniniste (…) a însușirii experienței compozitorilor sovietici” (subl. ns.)
ȘI REVERENȚA SA
Da, așa era. O dovedeau cele 342 de titluri de cântece de masse consemnate de autorul anonim al documentului aflat în Dosarul de arhivă, 452/1949 din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Aceste titluri, ce reprezentau ”producția” compozitorilor români (a unora dintre ei) într- un timp extrem de scurt – din decembrie 1949 până în noiembrie 1950 – confirmau (din punctul său de vedere) impactul ”orientărilor noi” impuse de Matei Socor și acoliții săi. Cu acest ”document” în mână autorul anonim se putea prezenta, în fața șefului său, Matei Socor, președintele, spunându-i ”cu mândrie proletară”: că ceea ce era de demonstrat privind impactul ”noilor orientări” asupra creației muzicale românești după instalarea domniei sale – se afla, în aceste pagini: în cifre. Iar cifrele, știți, sunt indubitabile! Și, încântat, ”peste poate”, domnia sa, aparatnicul anonim, va fi predat – cu reverența de rigoare – raportul său care conținea nu numai titluri, cifre – ci și concluzii! Iar Matei Socor, distinsul ”prezident” va fi luat documentul din mâna slujbașului său și ar fi citit cu nesaț!
MATEI SOCOR – POLITRUCUL (nu muzicianul) – MULȚUMIT
Matei Socor – politrucul, nu muzicianul – va fi citit, mai ales, cifrele. Ele erau elocvente. Și spre deosebire de ”conu Fănică”, ce nu admitea să fie ”dus de nas”, mințit de la obraz de un polițai ”scrofulos la datorie”, el, Matei Socor, era mulțumit. Iată, își va fi spus el, ce bine e să ai un slujbaș ”scrofulos la datorie”. ”Pristanda n-a murit!” Da, așa era! Pristanda nu murise! El se afla, peste tot în societatea comunistă. Nu numai la Uniunea Compozitorilor ci și în administrație, și mai ales, în economia românească, în fabrici, uzine și pe…ogoare, acolo unde se opera cu cifre. Cu cifre care trebuiau să fie mari, cât mai mari, cu cifre care să inducă ideea succesului, a triumfului nedezmințit! Mulțumit, ”peste poate”, de succesul obținut de breasla compozitorilor români, în timpul scurt de când domnia sa se instalase la conducerea Uniunii Compozitorilor, Matei Socor va fi luat raportul-bilanț întocmit de slujbașul său și-l va fi arătat mai marilor săi, înalților lideri comuniști care-l plantaseră în fruntea Uniunii Compozitorilor, spunându-le, cu o prefăcută supușenie: ”Citiți”. ”Citiți cifrele. Ele spun totul!” Și va fi pus bilanțul activității Uniunii Compozitorilor în primul an al mandatului său, pe masa mai marelui său: un lider comunist, aflat în cine știe ce birou al Comitetului Central al Partidului. Nu era un document amplu. Avea doar 3 pagini, A4! Dar cât de semnificativ era el pentru ”saltul” pe care-l făcuse breasla muzicienilor români în domeniul creației muzicale, care, iată, se înscrisese pe drumul realismului, al realismului socialist, care își însușise principiile unei noi estetici: estetica marxist-leninistă! Și era, doar primul an al mandatului său! Matei Socor, putea fi mulțumit.
Și a fost.
Pentru puțin timp. Până în primăvara anului 1954, când și-a dat intempestiv demisia din funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor. O demisie trimisă ”în plic” și citită în prima ședință a noului staff al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, în fruntea căreia se afla acum compozitorul Ion Dumitrescu. Un muzician! Nu un politruc – așa cum fusese Matei Socor!
Nota bene
Despre alte aspecte ale impactului strategiei politice a Partidului Comunist Român în domeniul creației muzicale românești vom scrie – în continuare – în spațiul acestui BLOG. O vom face cu credința că evenimente ca cele prezentate în episoadele publicate până acum, sub diverse titluri, nu trebuie să rămână sub colbul uitării, ci scoase la lumină. Spre știința celor mulți. Mai ales, a celor tineri! O vom face – precizăm încă odată – atât cât ne-au permis sursele documentare la care am avut acces și cu sentimentul că – în timp – vor apărea noi și noi date, chiar în legătură cu temele abordate de noi. Căci Arhivele – sunt pline de surprize!
Pe curând!
