În ziua de 2 septembrie 2013 pe blogul Petreanu.ro, era publicat un text scurt – o introducere – prin care titularul, cunoscutul jurnalist Vlad Petreanu, anunța că în ziua aceea, pe pagina sa on-line avea un oaspete, adică un ”guest post”. Acel oaspete era Elisabeta Petreanu, adică EU….. MAMA LUI! Hi., hi., hi., Citiți:
Petreanu.ro.
MAMA MEA, REPORTER DE ZIAR ÎN 1958, DESPRE PRIMA EDIȚIE A FESTIVALULUI ”GEORGE ENESCU”.
Fosta mea colegă de la Reporter Special, Anca Grădinaru, a început o serie de articole despre Festival. O preocupare mai veche a ei, întrucât în 2009 Anca a realizat un excepţional reportaj din culisele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului, reportaj difuzat atunci la Reporter Special. Acum, Anca a căutat o mărturie de la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, din 1958. A găsit un vechi reporter de ziar, care lucra atunci pentru ”România Liberă”: Elis Petreanu.
Mama mea.
I-a cerut ceea ce, în termenii de azi, se cheamă „un guest-post”, iar maică-mea i l-a şi scris. Iat-o debutând, deci, la 81 de ani, în blogosferă. (O să fiu certat foarte, foarte tare pentru că i-am făcut publică vârsta).
A început, duminică, Festivalul „George Enescu”. Este cel mai important eveniment cultural internaţional organizat în România. A ajuns, anul acesta, la o incredibilă a XXI-a ediţie, parcă în ciuda întregii mentalităţi a imposibilului făcut din lene şi nepăsare ce domină, istoric, mare parte a administraţiei româneşti. Fosta mea colegă de la ”Reporter Special”, Anca Grădinaru, a început o serie de articole despre Festival (de altfel, în 2009, Anca a realizat un excepţional reportaj din culisele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului, reportaj difuzat atunci la ”Reporter Special”). Anca a căutat o mărturie de la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, din 1958. A găsit un vechi reporter de ziar, care lucra atunci pentru România Liberă: Elis Petreanu. Mama mea. I-a cerut ceea ce, în termenii de azi, se cheamă „un guest-post”, iar maică-mea i l-a şi scris. Iat-o debutând, deci, la 81 de ani, în blogosferă (o să fiu certat foarte, foarte tare pentru că i-am făcut publică vârsta).
Câteva pasaje din articolul mamei mele despre prima ediţie a Festivalului, publicat pe blogul Ancăi Grădinaru:
„În 4 mai 1958, se împlineau trei ani de la dispariția lui George Enescu – moment care ar fi prilejuit (oricum) o comemorare. Dar liderii comuniști au folosit acest prilej – personalitatea marelui artist, moștenirea creației sale – pentru a da (cum am spune astăzi) o “lovitura de imagine”. […] Plecarea trupelor sovietice din România (care avusese loc in lunile iunie și iulie 1958) a fost un eveniment perceput (atunci) de către opinia publică (și mai târziu de către unii cercetători ai istoriei contemporane a României) ca un prim pas spre recuperarea a ceea ce România pierduse în urma intrării ei în “lagărul socialist” – independența sa. Guvernul, liderii comuniști de la Bucuresti, aveau nevoie să înlăture această percepție, să inducă în mintea românilor ideea că Romania (odată eliberată de cisma rusească) avea să-și regăsească locul în concertul statelor europene, să-și refacă relațiile cu statele din Europa, de care o legau tradiții istorice, politice și culturale. Cu alte cuvinte, să se intoarca spre Europa! […]
Eram (unii dintre noi) atât de tineri! Aveam (cum am spus) 26 de ani și atunci, în anul 1958, știam prea puțin din destinul dureros al artistului din anii de după război, din viața sa trăită într-un exil voluntar! Poate de aceea, noi, tinerii, inclusiv tinerii jurnaliști, am perceput Festivalul George Enescu ca pe un prilej de a rupe tăcerea în jurul marelui artist, ca un prilej de a-l aduce acasă! […] Pentru noi – Festivalul era “fereastra” deschisă spre Europa, spre lumea marilor artiși și interpreți care fuseseră prieteni, discipoli și admiratori ai marelui nostru George Enescu!” Citiţi continuarea (dacă vreţi) pe Blog de reporter.
Nota bene – ELIS. PETREANU
Da, așa este! Am scris atunci niște texe – CRONICI – cum le-a numit Anca Grădinaru, despre câteva dintre momentele de vârf ale PRIMEI ediții a Festivalului George Enescu. Paginile mele au fost publicate pe blogul ei: https://blogdereporter.ro. Așa am plonjat în blogosferă. N-a fost un vis al meu! N-a fost o năzuință! Ci o întâmplare! Astfel, fără să mă fi gândit vreodată până atunci – am făcut primul pas în lumea infinită, miraculoasă, nesigură plină de farmec și de capcane, a blogosferei. Dumnezeuleeeee! În ce intrasem! Parcă m-aș fi aruncat într-o bulboană. Și cum am intraaaaaaat! Datorită unei împrejurări facile, aproape banale. Datorită unui dialog într-o dimineață de vară târzie, când o fată, o jurnalistă (Anca Grădinaru) căuta ceva în Arhiva Video a unei Televiziuni: imagini. Imagini care, firar să fie, nu erau! Ahhhhhh! Dacă nu imagini, măcar dacă ar fi avut un martor ocular, se lamenta ea, gândindu-se că fără imagini emisiunea pe care trebuia să o realizeze, era pe muche de cuțit. Dacă nu, chiar compromisă! Un martor ocular ar fi putut umple golul. Măcar sonor. Un cineva care să vină cu ceva! Cu o poveste. Întâmplător, acel cineva, eram eu! Și….n-am tăcut! Ce a urmat? Hm., hm.,
Dracul m-a pus!
Momentul petrecut în biroul Arhivei video al Redacției de Știri Antena 3 – dialogul cu Anca Grădinaru și ce a urmat – mi se pare AZI, la o distanță de peste 13 ani, demn de povestit! Anul acesta mi-am amintit momentul petrecut în acea dimineață de vară târzie, în biroul unei Arhive Video al unei Redacții de Știri TV. Împrejurarea mi s-a părut inedită, năstrușnică, aproape. Hm., hm., O poveste! O poveste potrivită pentru a fi spusă. O poveste potrivită pentru o destăinuire. În consecință, m-am decis să fac aceată…destăinuire. Prin urmare, citiți episodul următor al acestui mini serial intitulat: DEBUTUL MEU ÎN BLOGOSFERĂ. SEPTEMBRIE 1913. (2) O destăinuire!
